Asta-i partea cu adevărat provocatoare a anarhiei de pe Internet – toți avem opinii, mai cu seamă că ne pricepem atât de bine și la politică, și la modă, și la fotbal. Mai țineți minte, cred, isteria creată pe pagina de Instagram a casei Celine odată cu venirea lui Hedi Slimane în funcția de creative director – toată suflarea mai mult sau mai puțin autorizată a planetei s-a transformat într-un fel de Baba Vanga. Toți preziceau la minut data falimentului, unii îl înjurau pe Slimane, alții îl ridicau în slăvi, s-au scris poeme nesfârșite într-o notă lacrimogenă despre Sfânta Phoebe Philo etc.
De fapt, ce nu a înțeles majoritatea cetățenilor este o chestiune foarte simplă, elementară – marile grupuri aflate în spatele caselor de modă nu sunt și nu au fost niciodată interesate de altceva decât de profit. Acel profit pe care îl văd ca pe o cocă pusă la dospit, care trebuie să se umfle până ajunge ca o gogoașă uriașă. Sigur, totul se îmbracă într-o formă creativă ce trimite către visare, dar realitatea este mult mai crudă. Unica întrebare la care toți cei implicați în proces trebuie să răspundă este „câți bani scoatem de aici?'.
Să nu vă imaginați că în perioada de glorie a caselor de modă care, în epocă, produceau exclusiv couture, lucrurile au stat diferit. În momentul în care Christian Dior a deschis, în 1946, celebra adresă 30 Avenue Montaigne s-a transformat într-un fel de bancă. Mulți s-au supărat pe mine când am îndrăznit să afirm că moda este un lux. OK, o fac din nou – moda este un lux. Ce cumpărați de la Zara și H&M, chiar dacă seamănă cu ce ați vrea să cumpărați de la Balenciaga sau Jil Sander, nu vă transformă în consumatori de modă. Sper că nu voi leza pe nimeni, dar e ca și cum ți-ai pune pe perete o copie grosieră după Picasso. Te numești colecționar sau pasionat de artă? Eu cred că nu.
De când cu revoluția scenei de street style au apărut foarte multe confuzii – bascheții au luat locul pantofilor de seară cu toc, rochiile din șifon s-au transformat în hanorace supradimensionate etc. E normal, oamenii au dreptul să viseze și e chiar indicat să facă asta. Dar de aici și până la a crede că dacă ai fost în trei cluburi, ai văzut cinci vitrine și te-ai tuns alternativ ai și devenit un fashion icon, e o cale lungă.
Tot acest proces media se va întoarce, de fapt, împotriva generațiilor viitoare. Vor apărea atât de mulți experți în Tik Tok (adică în nimic), încât piața de „artă' se va sinucide. Alături de piața de modă, pentru că cele două au ajuns să se confunde într-o manieră ridicolă. Toate acele mari lecții de marketing pe care ni le-au ținut Demna Gvasalia, Hedi Slimane, Marc Jacobs și mulți alții, n-au prea ajutat pe nimeni – lumea s-a prins că a plăti o avere pentru o pereche de jeanși cu un fermoar pe spate, jeanși luați de la un producător cinstit de jeanși (cum ar fi Levis), și pe care s-a intervenit discret, e o aberație.
O altă confuzie care a apărut a fost generată de amestecul haotic de informații primite de peste tot – orice fată care intra într-un second-hand și își cumpăra un trenci Burberry cu 100 de lei era privită ca o mare fashionistă, și asta o transforma într-o consumatoare de modă. Greșit! Pentru a fi consumatoare, genul acela de consumatoare care se transformă în colecționară și ulterior devine un reper, e nevoie de bani! Gândiți-vă la ce a însemnat Peggy Guggenheim în lumea artei și veți întelege exact la ce mă refer. Nu întâmplător pe Alexander McQueen l-a sprijinit Isabella Blow. E vorba, după cum spuneam, de influență. Și sigur, de bani. De foarte mulți bani.
De ceva vreme, de când cu obsesia accelerată pentru trend-uri care apar în martie și dispar în ceață în octombrie, fashionistele au devenit ceva mai atente. Cele autentice. Pentru că cetățenele care cumpără doar genți și pantofi de la Hermès, dar în rest se îmbracă de la Zara, nu au fost niciodată în target.
Evident, trebuia să se ajungă aici – lipsa de respect la adresa consumatorilor nu mai putea trece neobservată. Totul suna ca o mare șaradă – cumpărai de la Maison Margiela o pereche de pantaloni, plăteai circa 1.000 de euro, dar constatai că sunt făcuți din cel mai ordinar material sintetic. Și atunci, te întrebai: „eu cu cine votez?'. Adică ce mai cumpăr? Nu toți au făcut asta. Dries Van Noten seduce în continuare prin cele mai sofisticate brocarturi, dar adevărata luptă se dă în altă parte – în echipa celor care sunt conștienți că banii se fac din tricouri și încălțări sport vândute la sume astronomice.
Sunt aproape convins că oamenii vor deveni mai atenți. Că vor fi mult mai responsabili și că se vor gândi de două ori înainte să arunce cu banii pe un produs care nu înseamnă nimic, care nu are nici o valoare estetică. Să avem răbdare!
Citește și:
Maurice Munteanu: Jurnal discret 3
Foto: Imaxtree