În spatele măștii: Ce înseamnă sindromul impostorului și cum îți poate afecta viața

La 28 de ani, Georgiana conduce Departamentul de social media al unui show TV din SUA. Dacă o întrebi cum a ajuns să aibă în subordine peste 20 de oameni la doar câțiva ani de la terminarea facultății, o să-ți spună evaziv și cu un sentiment de rușine amestecată cu vinovăție că „a fost mai mult o chestie de context. Cred că pur și simplu am fost omul potrivit la momentul potrivit”. Acum, să-ți explic ce înseamnă acest context: multe note de 10, absolvirea Universității din Edinburgh, un MBA la London School of Business, un internship la Sony Pictures și un job anterior la STX Entertainment. Pentru oricine e clar că reușita profesională a Georgianei nu are absolut nici o legătură cu norocul, ci că e exclusiv rezultatul multor ani de muncă, hotărâre și perseverență. Dar nu și pentru ea. Îmi povestește că s-a numărat printre primii cinci studenți admiși la London School of Business ca și când ar fi cel mai banal lucru din lume. „A fost OK, dar mna… nu am fost singura. Toți colegii mei erau absolut sclipitori.”

În încercarea de a detensiona un pic atmosfera și de a o face să înțeleagă că CV-ul ei este mai mult decât impresionant, am adus în discuție și „marile” mele succese academice. Gluma nu a avut prea mult haz, Georgiana schițând din politețe un zâmbet forțat. Deși trebuie să recunosc că am fost puțin dezamăgită, m-am tot gândit apoi la treaba asta. Cineva care crede că succesul său se datorează norocului și nicidecum calităților sale, care e convins că nu e suficient de bun, că nu aparține anumitor medii academice sau profesionale, că nu își merită job-ul sau locul la o școală prestigioasă nu prea poate lua în derâdere genul ăsta de subiecte. Mai ales dacă vine la pachet și cu stări puternice de anxietate, așa cum e cazul Georgianei.

Dacă te regăsești în povestea ei, dacă bifezi caracteristicile de mai sus sau dacă, așa cum explică psihologul Iulia Bârcă, „te îndoiești de propriile capacități și abilități, găsești scuze sau justificări pentru succesele avute, pui reușitele pe seama circumstanțelor sau a favoritismului chiar, temându-te totodată că urmează să fii demascat, ca fiind mai puțin bun, mai puțin competent decât pari altora”, atunci sunt șanse mari să te confrunți cu sindromul impostorului. Nu îți face griji, nu ești singura. Potrivit unui studiu publicat în International Journal of Behavioral Science, aproximativ 70% din populația globului experimentează la un moment dat acest sindrom. Inclusiv nume importante, despre care nu ai fi crezut niciodată că ar putea avea probleme cu încrederea în sine, precum Michelle Obama, Natalie Portman, Sheryl Sandberg, Sonia Sotomayor, Kate Winslet sau Jodie Foster au declarat că au fost afectate de sindromul impostorului. Să fie o coincidență că lista cuprinde doar femei? Nici pe departe. În mod cert, sindromul nu ne poate fi atribuit exclusiv nouă, mulți bărbați fiind la rândul lor afectați de acesta, însă principalele victime rămân în continuare femeile, cu precădere cele de culoare. Iar asta se datorează în primul rând discriminării și oprimării sistematice la care am fost supuse, încă din cele mai vechi timpuri.

Societatea patriarhală ne-a învățat că puterea este un atribut masculin la care noi, femeile, nici măcar nu puteam îndrăzni să visăm. În vreme ce băieții erau încurajați să devină președinți, medici sau oameni de știință, fetele erau sfătuite să devină mame și soții exemplare, să fie firave și obediente, să aibă grijă de aspectul lor fizic și să se facă plăcute. Perspectiva unui cariere era foarte departe. La fel cum era și dreptul de a avea o opinie. Sau, mai bine zis, chiar dacă aceasta exista, șansele de a fi luată în considerare erau nule. Apoi, să ne gândim la dreptul femeilor de a vota. După lungi și chinuitoare demersuri, femeilor din România le-a fost acordat acest drept odată cu adoptarea Constituției din timpul lui Carol al II-lea, în 1938. Însă era un drept restrictiv, fiindcă doar cele care aveau peste 30 de ani și care erau școlite își puteau exercita preferințele politice. În acest context, în care ni s-a spus și ni s-a arătat în mod repetitiv că locul nostru nu este printre cel al liderilor, că nu suntem capabile de a lua decizii sau că singurul mod prin care putem triumfa este determinat de calitățile noastre fizice, nu e de mirare că sindromul impostorului ne bântuie în continuare.

Cu toate că astăzi trăim probabil cea mai bună perioadă din istorie în ceea ce privește recunoașterea meritelor femeilor, asta nu înseamnă că situația noastră e ideală. Chiar deloc. Iar statisticile ne dovedesc asta. În 2020, doar 29% dintre funcțiile de conducere la nivel global au fost ocupate de femei, aproape aceeași proporție ca în 1995. Analiza companiilor care se află în Fortune 500 arată că doar 7,4 % dintre directorii executivi sunt femei (doar 37!). Numărul femeilor din parlamente s-a dublat, dar chiar și așa, tot nu ajunge să depășească 25% din totalul de locuri. În Europa, din trei posturi de manager, doar unul dintre ele îi aparține unei femei.

Iar asta ridică o altă problemă, cea a lipsei unor modele. Din 1960 și până în prezent, doar 60 de țări au ales o femeie drept președinte. În aceste condiții, putem învinovăți o fetiță neîncrezătoare în visul său de a conduce lumea? Sindromul impostorului are tendința de a se instala mult mai pregnant în rândul comunităților marginalizate, stigmatizate sau oprimate. Iar aici nu intră doar femeile, ci și minoritățile, fie că vorbim de cele etnice sau sexuale. Lipsa unor figuri cu care să ne putem identifica sau la care să visăm, care au reușit să facă performanță în anumite domenii, nu face decât să ne submineze încrederea în propria persoană, accentuând totodată ideea că nu aparținem grupurilor la care aspirăm.

Andreea, senior project manager într-o corporație care se ocupă de proiectare și execuție instalații electrice, îmi confirmă acest lucru. „În cei 15 ani de când lucrez în domeniu, au fost doar trei femei care au ocupat o poziție de conducere. Și asta nu fiindcă femeile din companie nu ar fi avut abilitățile necesare, ci fiindcă multe dintre ele nu aveau curajul să candideze la o funcție atât de înaltă. Îmi dau seama că din afară poate suna a victimizare sau lașitate, dar nu e atât de ușor când lucrezi într-un mediu dominat de bărbați în care, chiar dacă ai studiile potrivite și experiența necesară, tot ești plasată într-un con de umbră. Cumva ți se inoculează ideea că ar fi mai bine să-ți vezi de treaba ta, de sarcinile tale banale și să îi lași pe cei care se pricep cu adevărat, adică bărbații, să se ocupe de treburile importante. Mediul ăsta toxic m-a acaparat mulți ani și mi-a zdruncinat serios încrederea în mine și în abilitățile mele. Acum șase ani, când într-un final am decis să fac o schimbare, m-am mutat în UK, unde am aplicat pentru un post similar. Obișnuită fiind ca părerea mea să nu cântărească prea mult, a fost un șoc când am văzut că ceilalți colegi chiar erau interesați să afle ce gândesc sau să îmi ceară sfatul în diverse situații. Eram convinsă că asta se întâmplă doar pentru că eram „tipa cea nouă” sau „imigranta” și că făceau toate astea doar ca să mă ajute să mă integrez mai ușor. Nu am scăpat ușor de sentimentele astea, cu toate că rezultatele mele erau din ce în ce mai bune. După doi ani am candidat pentru o poziție în management, pe care ulterior am și câștigat-o. Din nou, am pus asta pe seama strategiei privind egalitatea de gen pe care încerca să o dezvolte compania. Ajunsesem să fiu copleșită de teama că skill-urile și cunoștințele mele nu sunt suficiente, că nu sunt atât de pricepută pe cât cred ceilalți, că nu merit să mă aflu acolo. Participam constant la cursuri, workshop-uri, orice, numai ca să mă asigur că sunt pregătită, că nu o să fiu pusă în postura în care oamenii își vor da seama că nu sunt persoana pe care o credeau. Îmi aduc aminte că teama asta mă cuprindea mai ales în timpul ședințelor, care de cele mai multe ori se terminau cu un atac de anxietate în baia firmei. Îmi era frică că nu voi fi în stare să răspund întrebărilor pe care mi le vor pune, că nu voi ști ce explicații să dau și că în cele din urmă voi fi concediată. Simțeam că eram pe punctul de a exploda, nu-mi mai puteam stăpâni gândurile, așa că în cele din urmă am ajuns la un psiholog care mi-a confirmat bănuielile, și anume că mă confruntam cu sindromul impostorului.”

Conform teoriei emise de dr. Valeria Young, specialistă în domeniu, autoarea mai multor cărți care abordează tema sindromului impostorului, Andreea este un exemplu clasic de The Expert. Adică „acea persoană pentru care este important să facă și să știe cât mai multe. Practic, orice lacună este o dovadă a incompetenței. Genul acesta de persoane trăiesc cu teama că nu știu suficient de multe, iar astfel pot fi expuse drept impostori. Chiar dacă vor excela la locul de muncă într-o anumită poziție, vor trăi cu convingerea că nu știu suficient de multe, vor căuta să se perfecționeze constant, vor urma cursuri și se vor retrage când sunt prezentați drept specialiști”, îmi explică psihologul Iulia Bârcă.

Cele cinci tipuri de impostori

În studiile sale, Valeria Young a mai identificat alte patru tipologii umane care se confruntă cu acest sindrom și anume: The Perfectionist (perfecționistul), Superwoman/men (superomul), The Natural Genius (geniul natural) şi The Soloist (solistul). Fiecare dintre acestea prezintă trăsături și comportamente distincte, iar Iulia mi-a explicat pe îndelete ce presupun, cum se manifestă, dar și care sunt metodele prin care poți diminua stările pe care le generează.

„Perfecționistul este persoana cu standarde nerealiste, cea care manifestă un control exagerat pentru a se asigura că totul este realizat impecabil. În această categorie intră cei cu adicție de muncă (workaholicii), cei dispuși mai degrabă să își asume sarcini decât să le delege. Sunt cei care se lasă copleșiți de un insucces, eșecul fiind inacceptabil, orice greșeală ducând la o reevaluare a competențelor personale. Pentru astfel de persoane se recomandă acceptarea limitelor controlului, integrarea eșecurilor ca parte firească a învățării, acceptarea imperfecțiunilor și încurajarea solicitării ajutorului.

Superomul, fie că vorbim despre bărbați sau femei, este cel care va realiza comparații inechitabile cu alții, nesigur de propria valoare, convins că trebuie să depună mai mult efort, mai multă muncă, pentru a-și merita locul printre ceilalți. Sunt cei care se simt vinovați când se relaxează, chiar incapabili să se bucure de timp pentru sine pe care îl consideră irosit, cei care vor urma mai multe facultăți, se vor supraspecializa, vor lucra peste program, vor lucra și pentru colegii lor, dacă sunt solicitați. Nu știu să pună limite și nici să refuze. Ei sunt dependenți de validările exterioare, deseori obținute prin muncă. Și totuși, se numește stimă de sine, nu de alții, prin urmare astfel de persoane au de învățat autovalidarea, stabilirea unor limite sănătoase și de cultivat o voce plină de compasiune la adresa propriei persoane.

Geniul natural este acea persoană care consideră că, pentru a merita aprecieri, este necesar să fie înzestrat de natură, în detrimentul eforturilor depuse pentru a se dezvolta. Practic, cel care apreciază genialitatea se va autoevalua în funcție de viteza și ușurința de a răspunde unor solicitări și situații concrete, va avea reticențe în momentul învățării, întrucât nu tolerează cu ușurință eșecurile oricărui început, și se va critica aspru dacă nu excelează într-un timp inconfortabil de scurt. Ca în cazul perfecționiștilor, standardele lor sunt foarte înalte, iar așteptările sunt să reușească din prima în ceea ce își propun. Vorbim aici despre copiii recompensați pentru notele de 10, încurajați că sunt cei mai inteligenți, cu dificultăți în a fi ghidați de un profesor, dornici să reușească singuri. În cazul unor astfel de persoane se recomandă, în primul rând, cultivarea răbdării în privința propriei persoane, acceptarea faptului că procesul de învățare durează toată viața, iar ei sunt pe drumul perfecționării de sine, nu un produs deja finit. Sunt cei care au de învățat indulgența la adresa propriei persoane și curajul de a învăța lucruri noi, de a se expune nereușitelor, sincopelor, procesului de însușire a unor noi abilități.

Solistul este persoana pentru care sindromul impostorului se manifestă în momentul în care solicită ajutorul. Practic, să ai nevoie de ajutor este dovada supremă a incompetenței, lucru care duce la însingurare și înstrăinare în relațiile cu ceilalți. Vorbim aici despre cei care se descurcă singuri, care nu au nevoie de ajutor și nu îl cer, care nu țin cont de resursele personale în acceptarea unor sarcini. O astfel de persoană are nevoie să învețe să ceară și să accepte ajutorul, să și primească, nu doar să ofere. Totodată, astfel își va îmbunătăți și relațiile cu cei din jur.”

Îndoieli, frici și asumarea succesului

Chiar dacă discriminarea, cutumele toxice perpetuate de la generație la generație și mediul socio-cultural nociv pot favoriza apariția sindromului, cauzele sunt mai complexe de atât. De multe ori acesta apare încă din copilărie, generat în primul rând de părinții mult prea exigenți sau care au tendința de a compara rezultatele propriilor copii cu ale celor din jur. „Mama mă îmbrățișa și mă săruta doar dacă luam nota 10. Orice notă mai mică venea la pachet cu reacții de genul „Cine a luat 10?” sau „De ce doar 9? Ce nu ai știut?”. Perpetuată, toată atitudinea asta m-a făcut să cred că sunt demnă de iubire doar dacă excelez, dacă sunt cea mai bună. Apoi, chiar și când reușeam să iau doar note de 10 sau locul întâi la olimpiade, eram convinsă că tot nu merit afecțiune, fiindcă dacă am putut să fac asta, înseamnă că testul sau concursul nu au fost atât de dificile și că oricine ar fi putut să obțină aceleași rezultate. Era un cerc vicios. Oricât de multe realizări aveam, tot nu credeam că e suficient. Că trebuie să fac mai mult, să dovedesc mai mult. Nici acum nu aș putea să le cataloghez drept un succes, ci cred că au fost mai degrabă niște împrejurări fericite, favorabile și, categoric, norocoase. Dar astăzi, după mulți ani de terapie, am înțeles – cel puțin la nivel teoretic, fiindcă în realitate e o luptă constantă care se dă în mine – că iubirea primită nu ar trebui să fie condiționată de reușitele profesionale”, îmi povestește Georgiana.

Iulia spune că atunci când „încrederea în forțele proprii este subminată încă din copilărie, la maturitate suntem predispuși să privim încurajările sau admirația altora drept indulgențe cu noi și nu măsura reală a abilităților pe care le avem. Practic, ajungem să ne justificăm succesul prin condiții exterioare nouă, găsim scuze și conjuncturi favorabile, avem răspunsuri pentru orice, mai puțin pentru munca și eforturile noastre sau pentru calitățile pe care le avem. Ne subevaluăm și ajungem să previzionăm negativ viitorul gândindu-ne că „chiar dacă am reușit acum, totul se va schimba când ceilalți vor realiza că a fost doar o întâmplare, că în realitate nu sunt atât de bun”. Pentru a evita astfel de situații, părinții ar trebui în primul rând să renunțe la diferențele dintre educația băieților și a fetelor. Apoi, încurajarea copilului către explorare, răbdarea pe care o arătăm în timpul încercărilor lui repetate de a-și însuși noi abilități, încurajările pe care le oferim și validarea calităților lui dincolo de copil frumos/copil deștept vor extinde criteriile de autoevaluare a copilului la maturitate.” Însă și aprecierea excesivă poate fi la fel de nocivă precum critica constantă. Fraze de tipul „Ești cel mai bun/deștept/frumos copil din întreaga lume” nu vor face altceva decât să pună o presiune suplimentară asupra psihicului în formare al celor mici sau le vor crea așteptări nerealiste, mult prea greu de atins, ce vor culmina la maturitate cu frustrări sau chiar cu disprețul față de propria persoană. De aceea, echilibrul rămâne întotdeauna cea mai bună soluție. Încurajarea și susținerea copiilor, însă în limite cât se poate de sănătoase, recunoașterea atât a calităților, cât și a defectelor acestora i-ar putea scuti în viitor de multe traume. Fiindcă, așa cum spune Iulia, „este mai simplu să avem grijă de educația pe care le-o oferim decât să încercăm, mai târziu, să reparăm adulți.

Chiar dacă de cele mai multe ori atunci când vorbim despre sindromul impostorului ne gândim mai degrabă la neîncrederea în propriile reușite profesionale sau în abilitățile și capacitățile noastre intelectuale, partea emoțională poate fi la rândul său afectată. În relații, sindromul impostorului se manifestă sub convingerea că nu suntem suficient de buni pentru partenerii noștri, alimentată de temerea că, în cele din urmă, vom fi părăsiți atunci când aceștia vor ajunge să ne cunoască cu adevărat. Fiind convinsă încă de la o vârstă fragedă că afecțiunea este echivalentul performanțelor, viața intimă a Georgianei a fost puternic zdruncinată de efectele sindromului impostorului. „Majoritatea relațiilor pe care le-am avut s-au terminat înainte de a se transforma în ceva serios, tocmai din frica mea de a nu fi descoperită. Reușeam să mă prefac că sunt cine se așteaptau ei să fiu o perioadă de timp, dar când simțeam că încep să dezvălui părți intime, puneam capăt relației. Am avut o singură conexiune mai puternică și mai autentică, care m-a consumat enorm din punct de vedere psihic. Tot timpul aveam impresia că nu sunt suficient de deșteaptă pentru el, că nu arăt destul de bine pentru el, că nu am o cultură generală la fel de bogată ca a lui, că nu pot atinge nivelul lui de succes, iar lista poate continua la infinit. Eram convinsă că merită pe cineva mai bun și că eu nu o să îi pot oferi niciodată toate lucrurile de care are nevoie. Tocmai de asta am intrat într-o competiție absolut nebună, care nu mai avea nici o legătură cu modul în care ar trebui să arate o relație. Eram obsedată de aspectul meu fizic, mă găseai în sala de sport șase zile din șapte, fiind convinsă că trebuie să am un abdomen perfect plat pentru a primi iubire și a nu fi părăsită. În fiecare zi citeam articole pe cel puțin trei teme diferite pentru a-i demonstra că sunt o persoană informată, cu subiecte variate de discuție. Iar dacă, Doamne ferește, aveam o întâlnire și nu reușeam să citesc nimic interesant înainte, era o adevărată tragedie. Eram convinsă că ăla va fi momentul în care își va da seama că sunt o impostoare, că de fapt nu știu prea multe lucruri, că sunt o persoană plictisitoare, cu care nu merită să își piardă timpul. Era epuizant din punct de vedere psihic. În cele din urmă, tot eu am fost cea care a pus capăt relației, sufocată de sentimentul că nu sunt suficientă și de teama că va ajunge să vadă cine sunt cu adevărat.”

Iulia spune că deseori „sindromul impostorului este alimentat de relațiile toxice, cu persoane manipulatoare care vor pune accent pe neajunsurile noastre. Este important să vedem ce fel de parteneri ne alegem atunci când ne confruntăm cu impostură în relație. Dacă istoricul nostru este unul plin de incertitudini, chiar și într-o relație securizantă putem întâmpina dificultăți, dar acestea vor fi depășite cu sprijinul celuilalt. Important este să învățăm să fim cât putem fi noi de buni în relațiile cu ceilalți și să acceptăm să fim mulțumiți cu acest lucru.

Dar cum sindromul impostorului este caracterizat de un perfecționism exacerbat, a reuși să fii mulțumit cu orice nu intră în categoria excepționalului poate fi o adevărată provocare. Însă asta nu înseamnă că e și imposibil. Persoanele care se confruntă cu acest sindrom au dificultăți în a-și păstra obiectivitatea față de propria persoană, având tendința de a nu se aprecia suficient sau de a nu-și recunoaște punctele tari și abilitățile. Tocmai de aceea, o persoană din afara cercului lor, pe care o consideră imparțială și pe care o văd drept o autoritate, i-ar putea ajuta. Un psiholog sau un mentor îi poate îndruma în acest proces, învățându-i cum să domolească criticul interior, cum să cultive compasiunea și blândețea față de propria persoană, cum să se accepte, asigurându-i, de asemenea, că nu sunt singurii care se confruntă cu astfel de sentimente și că, în final, totul este trecător.

Potrivit specialiștilor în psihologie, modul în care îți vorbești îți poate schimba percepția asupra propriei persoane. De exemplu, prima temă pe care am primit-o la terapie a fost să mă uit în oglindă și să spun lucruri pozitive despre mine. Dar nu folosind persoana întâi, ci a treia. Te asigur că într-o primă fază ți se va părea ciudat și nu vei crede absolut nimic din ce vei scoate pe gură. Dar, vorba zicalei, fake it until you make it! În final, după ce îți vei enumera în fiecare zi calitățile, chiar sunt șanse mari să și accepți că le ai. E o tehnică des întâlnită, pe care până și cele mai importante personalități o pun în practică. Dacă Malala Yousafzai, câștigătoarea premiului Nobel pentru pace, o face, cred că și tu îi poți da o șansă.

Dacă treaba cu vorbitul ți se pare mult prea deplasată, atunci încearcă să scrii. Pune pe o foaie toate realizările pe care le-ai obținut până acum și asigură-te că le citești de fiecare dată când simți că te îndoiești de capacitățile tale. Salvează e-mail-urile șefului tău în care te laudă pentru rezultatele obținute și citește-le ori de câte ori te confrunți cu stări de îndoială. Fă același lucru și cu mesajele sau bilețelele primite de la persoana iubită. Toate îți vor reaminti constant că ești suficient de bună pentru job-ul pe care-l ai sau pentru partenerul tău și că nu ai nici un motiv să crezi contrariul.

Apoi, ori de câte ori te simți copleșită de gânduri negative, încearcă să iei o pauză și să fii perfect conștientă de ele. Analizează-le, dă-ți seama ce le-a provocat și separă-le de realitate. Sunt doar gânduri plăsmuite de mintea ta, nu fapte concrete.

„Nu ar strica nici să-ți evaluezi obiectiv pașii urmați în obținerea unei reușite, identificarea calităților care au dus la obținerea succesului, evaluarea muncii depuse și a eforturilor pesonale. Pentru a fi mai simplu, imaginează-ți că faci această evaluare unui prieten foarte drag. În felul acesta te vei detașa cu mai multă ușurință de vocea criticului interior”, completează Iulia Bârcă.

Cu toate astea, combaterea sindromului impostorului nu ar trebui să se rezume doar la „tratarea fiecărui individ în parte. Ci ar trebui să presupună un efort global. Cel mai probabil, acesta nu va dispărea până când nu vom reuși să creăm un mediu de muncă bazat pe incluziune și diversitate, în care puterea și titulatura de „profesionist” nu vor fi atribuite doar unui grup restrâns de bărbați albi heterosexuali, ci tuturor indivizilor, indiferent de etnie, rasă, gen sau orientare sexuală.

Citește și:
Învață să te faci pe tine fericită pentru a avea o relație de cuplu împlinită

Foto: Profimedia

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK