In oglinda (de Mihaela Nicola)

Oglinda este accesoriul bivalent care imi lipseste din casa. Si nu i-am simtit nicioda­ta inexistenta. A trebuit sa vina o „fata de lume buna' in vizita si sa se minuneze ca o femeie eleganta (zicea ea „distinsa) poate pleca din casa fara sa-si smulga incuviintarea imagi­nii din oglinda, ca sa inteleg ca oglindirea este un proces socotit obligatoriu. Mustea interogatia in privirea ei.

Cum ma decid asupra hainelor pe care vreau sa le port? Cum stiu daca imi sta bine sau daca imi place? Cum aleg intre rochia rosie si cea lunga, albastra pentru o zi oarecare de miercuri, sa zicem? Cum aflu daca merg pantofii sau trebuie sa schimb geanta? N-am un raspuns punctual. Aleg lucrurile pe umeras, in functie de ceea ce imi inspira o piesa sau alta in dimineata respectiva. Aleg in functie de stare, de chef sau de incarcatura zilei. Oricum nu le-am probat, caci nu incerc nici macar in magazin imbracamintea, iar din felul in care aluneca rochia de-a lungul trupului stiu daca „arata bine' sau aleg altceva. Cum se alcatuiesc intr-o tinuta toate cele ce le astern pe trup? Decid privindu-ma, fara reflexii de vis-à-vis.

Eu stiu ca hainele sint despre material, linie si proportii. Si despre culoare. Iar pentru acestea nu-i nevoie de oglinda. Pantofii sint despre linie si calapod – iar acest ames­tec decide sigur carei rochii se potriveste. La jeansi lucrurile se simplifica oricum simtitor, iar tinutele casual sint pur si simplu despre felul in care simti mixul lor potrivit cu un anume context. Sigur ca am oglinda la baie (aproape simt nevoia sa ma dez­vino­va­tesc la indignarea cititorului), dar nu ma regasesc in ea la sud de decolteu. Si, sigur, am o capodopera cu sticliri venetiene care troneaza maiestuos pe un perete de living, dar imprastie simtire de tablou si nu mi-am intilnit privirea acolo – ii admir ansamblul fara sa caut chipul meu in mijloc.

N-am nici oglinda apasat exploratorie, aceea rotunda, de make-up, care hiperbolizeaza de 6 sau 10 ori trasaturile, pina la pori. Inteleg ca si aceea e parte din arsenalul indispensabil la 40 de ani. O fi, dar sincer, poate ca lipsa ei ma lasa sa cred ca arat neschimbat si poate ca necautindu-mi ridurile cu lupa imi scapa fenomene de amploare precum apasarea virstei, bene­ficiile botoxului si depresia pragului nefast care incepe la 4 decenii.

Ar putea parea cititorului ca am evitat oglinda de pe una din usile dulapului de la dressing sau ca ma plac prea putin pentru a vrea sa ma vad in detaliu. Deloc. Ma plac cu imperfectiuni cu tot si ma iubesc fara rezerve. Doar ca n-am exersat nevoia de confirmare in stralucirea unei oglinzi. Ea foloseste daca vrei sa verifici ca ceea ce vei dezvalui lumii despre tine, in fiecare zi, te reprezinta si place. Mai foloseste pentru speranta, pentru promisiunea pe care ti-o faci privindu-te ca poti avea o zi mai buna decit cea de ieri. In fata oglinzii nici nu se ride, nici nu se plinge, ci doar se estompeaza frustrari, se alunga nelinisti, se cauta ambala­jul cu care sa ispitesti admiratia celorlalti. Da, asa cred eu, ca in oglinda te privesti pentru ceilalti.

Ar fi stupid sa insist in a sparge oglinzile; as regreta zimbetele pe care mi le ofer atunci cind ma intilnesc. Vreau doar sa spun ca noi insine sintem oglinda aspra a celor din jur, iar despre tine citesti mai elocvent in privirile celorlalti decit in dreptunghiul sticlos de pe zid. Inteleg ca vrei sa stii si sa poti corecta ceea ce oglinda dezvaluie si ai vrea sa ascunzi lumii, inteleg si apasarea mistuitoare a unor nelinisti complexe sau slabiciuni pe care sa vrei sa masori estomparea, inteleg si vanitatea de-a vrea sa evidentiezi cite ceva ce iti place, dar cautarile tale in lumina oglinzii sint rataciri care doar promit. Abia cind stingi lumina si te privesti cu ochii minti, te copleseste (ne)implinirea acestor promisiuni. 

Drepturile de autor provenite din publicarea acestui articol sint donate fundatiei „the group'.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK