În filmul Mo, Dana Rogoz este stereotipul fetei care „și-a cerut-o”

Filmul Mo, prima producție independentă în care Dana Rogoz joacă rolul principal, pune o mulțime de probleme morale și se joacă cu percepția generală despre cât de vinovate sunt victimele agresiunilor sexuale.

Editorial de Ioana Ulmeanu

În curând intră în cinematografe filmul Mo, proiectul de suflet al Danei Rogoz și al soțului său, Radu Dragomir, în care Dana Rogoz joacă alături de Mădălina Craiu și Răzvan Vasilescu. Este un proiect independent, care s-a născut cu mulți ani în urmă, atunci când Radu Dragomir a citit în presă despre cazul unui profesor universitar care și-a agresat sexual o studentă. Cazul l-a șocat, a spus el la avanpremiera care a avut loc la Grand Cinema din Băneasa (după ce a mai fost prezent la festivalul TIFF și la cel de la Sarajevo), dar și mai mult l-au șocat discuțiile pe care le-a născut el printre cunoștințe. Așa încât a decis să scrie un scenariu pornind de la acest caz, lucru care s-a întâmplat cu mult timp în urmă, dar care a ajuns să se materializeze și, iată, să aibă premiera într-o lume post #MeToo, când agresiunile asupra femeilor au răbufnit deja în spațiul public cu o vehemență uimitoare și, uneori, chiar cu consecințe legale.

CONȚINUT VIDEO ELLE

Despre eterna poveste a fetei agresate este, deci, și filmul Mo, iar povestea este destul de simplă. Două studente, Vera și Mo, sunt prinse copiind de Ursu, profesorul sever care îi confiscă telefonul lui Mo și pe care cele două încearcă mai apoi să îl înduplece să le lase să dea din nou examenul. Fără să dau prea multe spoilere, nu pot să spun decât că cele două vor ajunge să se întâlnească seara, în Centrul Vechi, cu profesorul, care se va arăta ironic, dar blând, și care le invită la el acasă, unde le gătește, le dă de băut și le interoghează despre preferințele lor muzicale și cinematografice. Cât mai e de aici până la agresiune? Foarte puțin.

Mo însăși, jucată empatic și cu forță de Dana Rogoz, este o fată tulburată, care pare că a trecut prin episoade de depresie, care este, pe rând, când rebelă și provocatoare, când extrem de vulnerabilă. Și este și subiectul abuzului.

Iar aici, filmul Mo face treaba cea grea în a ne explica cum stau lucrurile în societatea noastră atunci când vorbim despre cazuri de agresiune sexuală. Adică ne arată nuanțat care pot fi circumstanțele în care se ajunge la astfel de abuzuri, încercând să ne prezinte atât perspectiva victimei, cât și pe cea a agresorului, să echilibreze relația dintre ei și să arate că de multe ori cazurile de abuz sunt datorate unei dinamici care ține de putere.

Iar Mo, în scenariul scris de Radu Dragomir, este victima perfectă.

Este un studiu devenit deja celebru și care spune că românii, printre multele locuri fruntașe pe care le ocupă la categorii deosebit de rușinoase (mame minore, copii săraci, abandon școlar etc.), cred, mai bine de jumătate dintre ei, că violul este justificat în anumite circumstanțe. Eternele povești despre „dar ce ai purtat?”, „dar ce ai căutat acolo?”, „dar de ce te-ai suit cu el în mașină?” sunt nu doar povești, ci realități, care se înșiră de la cei care învinovățesc de-a dreptul victimele până la autoritățile care ar trebui să facă ceva pentru victime. Aproape toți gândesc la fel și știu foarte bine, cu mare siguranță, că victimele abuzurilor mai întotdeauna și-au cerut-o. Da, chiar și după cazul Caracal. Da, chiar și după ce s-a întâmplat recent la Gura Șuții, doar două dintre multiplele cazuri de agresiune (și sexuală) care au isterizat România.

Filmul Mo pune punctul pe i când vine vorba despre aceste mentalități care se perpetuează în societatea noastră (dar nu numai, să fim serioși!) și insistă să ne arate o fată vulnerabilă. Fata care s-a dus la agresor acasă. Fata care a băut cu el. Fata care a flirtat cu el.

Și fata care, în cele din urmă, a spus nu.

După avanpremieră, am asistat, cu stomacul strâns, la o discuție care a pornit de la o serie de întrebări din public. „Dar ce credeți că trebuiau să facă fetele pentru a evita o astfel de situație?”, „Dar ce trebuia să facă Vera mai mult pentru a o proteja pe Mo?”, „Dar de ce s-au dus?”. I-am auzit pe cei care au făcut și au jucat în filmul Mo răspunzând cu răbdare la aceleași întrebări pe care trebuie că le aude fiecare victimă. Am auzit-o pe Dana Rogoz, eroina din filmul Mo, explicând răbdătoare cum și-a gândit rolul și cum și-a înțeles personajul. Și spunând cum plănuiește să meargă în universități să vorbească, împreună cu un ONG specializat, despre hărțuire și agresiune sexuală.

Și am auzit-o, la un moment dat, răbufnind, când răbdarea i s-a terminat. A spus că își apără personajul și că, da, Mo este vulnerabilă, dar că asta nu te face să meriți un abuz.

Dar ce e mai important a fost că am văzut, la o premieră, cum stereotipul fetei care „și-a cerut-o” e mai puternic decât orice. Cum nimeni nu a întrebat de ce, totuși, a considerat personajul Ursu că e OK să agreseze. Cum vina lui nu a fost discutată deloc. Cum comportamentul lui nu a fost pus o secundă sub semnul întrebării. Pentru că Mo este stereotipul fetei abuzate, acea fată despre care prea multă lume crede că și-a cerut-o.

Filmul Mo intră în cinematografe pe 4 octombrie.