În dialog cu Una Toma despre documentarul „Vis. Viață” și arta queer: „Comunitatea are nevoie de reprezentare”

Una Toma și ceilalți protagoniști ai documentarul Vis. Viață ne îndeamnă să ne îndreptăm privirea către o realitate nespusă despre adolescenții de astăzi.

Într-o după-amiază neașteptat de caldă de septembrie, am văzut Vis. Viață, lungmetrajul documentar de debut al regizoarei Ruxandra Gubernat, la Cinema Elvire Popesco. Este un film ambițios care surprinde frământările, fricile, deziluziile și luptele cu așteptările și presiunile sociale trăite de adolescenți din perspectiva actriței Una Toma, activistei de mediu Ștefania Gârțu și cântărețului de trap și actorului Habet Gilbert. Documentarul mi-a amintit puternic de perioada mea de adolescență, când mă simțeam confuză în fața alegerilor care urmau să-mi schimbe (sau nu) parcursul în viață. Am stat de vorbă cu Una despre cum a fost să se implice într-un asemenea proiect, începutul relației cu actoria și procesul ei de maturizare.

În documentarul observațional Vis. Viață, Una și restul adolescenților sunt filmați pe parcursul a patru ani, timp în care sunt văzuți cum își înfruntă temerile legate de viitor, dilemele personale și cum își urmează dorința de a părăsi România, în speranța de a-și croi un destin mai bun într-o altă țară. Una vrea să-și continue studiile în America, Ștefania se visează călătorind în Europa, iar Habet își dorește să ajungă la Royal Academy of Dramatic Art. Proiectul include și cum fac față cei trei pandemiei de coronavirus, atunci când ei se filmează singuri cu telefoanele și par să-și dea frâu liber vulnerabilității.

La început, Ruxandra Gubernat a filmat cu mai mulți tineri. Regizoarea a venit alături de ei la Brainstorming, o trupă de teatru formată din adolescenți, din care a făcut parte și Una timp de patru ani, pentru că lucrau la spectacolul Despre români numai de bine, scris de ea și colegii săi. „Am vrut să iasă acest produs de satiră pentru că un festival de teatru avea o ediție pilot pe 1 decembrie 2018 și tematica au ales să fie centenarul”, îmi spune Una. S-au gândit la un spectacol despre motivele pentru care oamenii de vârsta lor aleg să plece din țară după liceu, ceea ce s-a potrivit cu subiectul Ruxandrei Gubernat. Așa s-au cunoscut și s-au conectat destul de bine. „În pandemie s-a făcut diferența, atunci am ținut legătura, am continuat să-i trimit clipuri. Natural ne-am apropiat din ce în ce mai mult.”

Am întrebat-o pe Una cum a perceput prezența camerei asupra ei și cum s-a simțit să-i fie urmărite momentele din viața ei.

„De multe ori, am avut sindromul impostorului, m-am simțit și jenată la început, îmi era rușine că mă filmează cineva, ce o să creadă oamenii.”

În timp, lucrurile au devenit mult mai relaxate și a fost ca și cum ar face un film între prieteni. „În patru ani de filmare, la un moment dat pierzi simțul faptului că într-o zi va fi acest produs, care o să aibă și o premieră, o să fie difuzat și o să-l vadă lumea.” De la un punct încolo, devenise ceva ce mai făcea din când în când.

Documentarul arată cum Una se pregătește de admiterea la facultate în străinătate. Nu-și dorea atât de tare să studieze în America, dar voia specific să intre la școala de arte Tisch a Universității din New York, pentru că-i plăcea, dar și pentru că serialul Gossip Girl i-a oferit inspirația acestei alegeri, așa cum se vede în film.

„A fost foarte multă muncă și degeaba, pentru că șansele să intri ca est-european cu o bursă integrală sau măcar semnificativă sunt foarte mici. Din păcate, sunt foarte mulți oameni care se ocupă de sistemul de admitere în State care te încurajează să continui, că ei profită de pe urma acestui lucru.”

Una Toma în documentarul *Vis. Viață*. Foto: PR

N-a intrat, după mai multe luni de muncă, dar asta nu i-a produs vreo descurajare și a trecut într-o săptămână peste acest moment. „Am aflat de la cineva că foarte mulți n-au intrat pentru că oamenii care intraseră anul precedent, când abia începuse pandemia, și-au înghețat anul, și atunci au fost mai puține locuri.”

Actoria a fost mai mereu alături de Una. În clasele I-IV, a mers la o școală unde învățătoarea ținea un club de actorie. După, părinții au mutat-o la o altă școală, dar au trimis-o la un curs separat, pentru că voia mai mult. „Când m-am îndrăgostit de asta a fost în generală, când am ajuns la Teatrul de Comedie, la curs la Delia Nartea și am făcut cursuri cu ea patru ani. M-a încurajat, îmi plăcea foarte mult de ea, mă simțeam foarte bine în grupul ăla.” A avut un parcurs liniar, „m-au ajutat ai mei și am avut privilegiul ăsta să mă dea la teatru mereu.”

A învățat foarte mult din trupa de teatru Brainstorming și a fost precum o școală de actorie.

„Noi am scris multe texte de la zero, am adaptat, am dramatizat, ne-am ocupat și de scenografie împreună, producție, am și jucat în toate spectacolele astea.”

Procesul de lucru era complet și activitățile din Brainstorming i-au ocupat tot liceul. Își petrecea verile cu restul persoanelor din trupă și mergeau cu toții la multe festivaluri pe an. „Ca în orice mediu vocațional, asta vine cu niște dinamici de putere de care, atunci când ești la liceu, de multe ori, poate nu-ți dai seama.” Iar pentru Una, asta a lăsat răni destul de adânci. „Când m-am separat de trupă mi s-a răsturnat viața, nu știam altceva și a fost greu.” Experiența de a fi într-un grup i s-a părut interesantă, „dar se ajunge într-un punct în care se pierde foarte mult individualitatea fiecăruia de dragul faptului că avem această responsabilitate mai mare, când, de fapt, suntem niște copii, chiar dacă nu se simte așa, pentru că facem toate aceste chestii.”

Una a dat admiterea la UNATC, la secția regie de teatru, dar a renunțat după un an. De când era în Brainstorming a aflat de experiențele alor persoane care au trecut prin abuzuri în facultate. „M-am lăsat pentru că nu poți să faci arta apolitică, oricât ar insista ei.” A văzut multă presiune și „sunt unii oameni acolo care nu înțeleg nimic din ce presupune un proces creativ din punct de vedere psihologic și emoțional. N-ai spațiu de aceste aspecte ale vieții tale dacă ești acolo.” Acum, este în anul II la Facultatea de Antropologie din București, unde a întâlnit alte probleme, precum cele legate de profesorii care „nu vin la encampment (tabăra studenților care au protestat în solidaritate cu Gaza, n.red.) nici când sunt 40 de jandarmi care înconjoară niște studenți, profesori care nu se bagă, ar prefera să se uite în telefon când trec pe lângă un protest, profesori care te învață mult despre cum funcționează lumea, inegalitățile din ea și să înveți să le analizezi pe toate.”

Ultima parte din Vis. Viață dezvăluie cum s-au schimbat viețile protagoniștilor față de perioada în care au lucrat la film. Una vorbește și despre coming out-ul ca persoană gender fluid (cu o identitate de gen fluidă, n.red) și am vrut să știu cum privește portretizarea comunității LGBTQIA+ în arta locală. Consideră că sectorul independent este singurul loc în care persoanele queer au spațiu.

„Am niște prieteni care au terminat recent regie de film. Am fost la proiecții și pare că e o generație de tinere regizoare și regizori care fac o muncă să se reprezinte sau să reprezinte persoane queer și comunitatea, prin autoreprezentare, decât să facă cineva straight, care nu înțelege pe bune, poate să-și imagineze maxim.”

Mi-a mărturisit și ce anume ar vrea să regăsească, la modul ideal, în reprezentarea comunității.

„Mi-ar plăcea să văd mai multe persoane queer cooptate din respect față de conceptul de autoreprezentare și etică artistică.”

Crede că mulți oameni „vor să folosească queerness-ul în imagine pentru că e interesant, colourful, fun, arată bine, dar lucrurile astea vin cu un bagaj întotdeauna.”

Pentru Una, vestimentația și ieșirile în club au o legătură foarte strânsă cu identitatea sa. Iar includerea persoanelor LGBTQIA+ în tot felul de proiecte culturale antrenează publicul și-l face „să integreze în normalitatea vizuală faptul că și oamenii ăștia există, apar și pe ecrane și în teatre de stat, de ce nu.” În acest sens, Una are și un îndemn: „comunitatea are nevoie de reprezentare pentru că ne paște un val politic de dreapta extremă, și primii oameni cu care ăștia au o problemă sunt persoanele queer și din comunitate.”

Urmărește Vis. Viață pe Facebook și Instagram pentru a afla când vor avea loc următoarele proiecții ale documentarului.