În culisele Academiei de Dans și Performance

Cu puține excepții în perioada de dinainte de Revoluție, mai degrabă experimente izolate, România începea să croiască un drum în dansul contemporan în 1990. Atunci, la București se deschidea prima secție de învățământ universitar dedicată dansului, cu specializări în coregrafie și pedagogie, la Facultatea de Teatru de la Academia de Teatru și Film, după cum arată studiul Scena de dans contemporan din România. O cercetare din perspectiva ecologiei culturale, realizat de Raluca Iacob și Ștefania Ferchedău în 2019. O altă inițiativă autohtonă din sfera dansului contemporan a mai fost Centrul Multi Art Dans (MAD), o instituție independentă fondată în 2000 de Vava Ștefănescu, coregrafă, dansatoare și managera Centrului Național al Dansului București (CNDB). Acesta din urmă s-a înființat în 2004, dintr-o nevoie de a exista o comunitate centrată pe dezvoltarea dansului contemporan. Instituția, care se află în subordinea Ministerului Culturii, a avut un trecut complicat, incert mai ales de când renovarea Teatrului Național din București nu a mai permis găzduirea sa, dar CNDB și-a continuat, printre obstacole, misiunea de a aduce în fața publicului cultura coregrafică.

Dacă dansul, fie el și contemporan, pare ușor de descifrat de un public neavizat, la performance lucrurile capătă o altă dimensiune, pentru că vorbim despre un tip de artă care îmbină o varietate de forme de exprimare artistică, de la actorie, la coregrafie, la relația cu propriul corp și cu colegii de scenă. În plus, o componentă importantă a performance-ului este aceea de a transmite mai departe un mesaj și de a încuraja o conversație și despre teme sociale, precum feminismul, activismul, abuzurile, sănătatea mintală, natura sau comunitatea LGBTQIA+, cum se întâmplă în producțiile locale recente.

Probabil cel mai cunoscut performance autohton al ultimilor ani este proiectul realizat de Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș, O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneția, care a și reprezentat țara la cea de-a 55-a ediție a Bienalei și a făcut din pavilionul românesc un punct de atracție, în 2013, când un grup de performeri a interpretat o mulțime de lucrări istorice sau momente emblematice dintr-un secol de artă. Chiar dacă ei și alți performeri (în majoritatea lor formați sau strânși în jurul CNDB) au continuat să lucreze și să exploreze propriile experiențe sau chestiuni cu care se confruntă, mai larg, întreaga societate, performance-ul rămâne puțin familiar unui public mai larg, care ar merita experiența pe care o oferă acest domeniu.

Iar în aceste condiții, este o veste bună că în 2022 a fost lansată cea de-a doua ediție a Academiei de Dans și Performance, un program inițiat de Centrul Național al Dansului București, în parteneriat cu organizațiile Brain Store Project Foundation (Sofia) și Stanica – Service for Contemporary Dance, din Belgrad. Din octombrie și până în mai anul acesta, 12 tineri cu preocupări în jurul artelor performative au parte de pregătiri intense zilnice și învață de la artiști reputați, atât pe plan local, cât și internațional. Laura Aris, Lucas Viallefond, Marta Coronado, Galina Borissova sau Sigal Zouk sunt doar câțiva dintre cei care le împărtășesc acestor tineri tainele dansului și performance-ului. Sfârșitul programului va însemna și premierele a trei creații coregrafice la București, Sofia și Belgrad, în toamnă.

Câteva dintre persoanele înscrise în proiect, adică Alexandra Vieru (performeră), Anca Stoica (performeră și coregrafă), Nelly Georgieva (dansatoare), Sergiu Diță (coregraf și performer) și Varga Hunor-József (actor), mi-au împărtășit din experiența lor și lecțiile învățate la Academia de Dans și Performance, mi-au povestit parcursul lor, provocările pe care le-au întâmpinat, și mi-au vorbit despre profesorii care i-au impresionat și despre corpul privit ca mijloc de exprimare artistică.

DRUMUL CĂTRE ARTELE PERFORMATIVE

Alexandra Vieru a făcut studiile în Iași. Are o licență în Regie de Teatru și a urmat un master în Artele Spectacolului la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”. Dansul și performance-ul au apărut printre interesele ei acum trei ani, în urma unei rezidențe oferite de Teatrul Fix, în parteneriat cu Teatrul din Stejar. Atunci a lucrat pentru prima dată cu coregrafele Andreea Novac, Beatrice Volbea și compozitorul Eduard Draude. A aflat de Academie de pe social media, printr-o reclamă și își amintește că audiția pentru program a fost intensă, fizic și emoțional.

Anca Stoica a absolvit cursurile de licență la specializarea Artele Spectacolului – Coregrafie de la UNATC, unde urmează acum și un master, ambele sub îndrumarea profesoarei Liliana Iorgulescu. Întâlnirea cu profesorul Mihai Vasile la Centrul Dramatic Mythos din Ploiești a contribuit la pasiunea ei pentru artele performative, apărută în timpul liceului. Acela a fost un punct de cotitură pentru dezvoltarea ei ca persoană și ca artistă. A fost tentată să se înscrie la prima ediție a Academiei și a vrut ca, a doua oară, să nu rateze ocazia. Când a văzut anunțul, a fost atrasă de profesori, mulți dintre ei nume cu sonoritate internațională. Spune acum că a ajutat-o să-și gestioneze emoțiile faptul că audițiile au fost în trei etape (audiție video, interviu și audiție fizică) și că se simte într-un mediu relaxat.

Din 2019, Nelly Georgieva este balerină la Opera și Baletul din Sofia. S-a apucat serios de balet la 13 ani, când s-a mutat în Sofia pentru a urma cursurile Școlii Naționale de Arte Performative. A luat parte, în Bulgaria, la workshop-uri de dans contemporan, dans de film și coregrafie, experiențe care au ajutat-o să întâlnească oameni și artiști noi, cu background-uri diverse, și i-au deschis apetitul pentru arte. S-a decis să aplice la Academia de Dans și Performance după ce a văzut un open call pentru dansatori. A făcut-o, deși nu se gândea că și-ar putea permite o asemenea aventură în acest moment al vieții ei, când are slujbă la operă și e în ultimul an la universitate.

Sergiu Diță a absolvit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” din Cluj, la secția de dans contemporan. A făcut apoi cursurile de licență la specializarea Artele Spectacolului – Coregrafie la UNATC, unde urmează un master în Artă Coregrafică. Se concentrează în paralel pe diferite proiecte ca performer și coregraf în zona independentă, o asociere recentă fiind cea cu Anca Stoica, alături de care activează sub forma unui duo artistic, „Platforma 13”. S-a înscris la Academie pentru diversitatea programului și contactul cu profesorii internaționali, spune acum. Avea nevoie să-și dezmorțească corpul și mintea și să lase deoparte practicile pe care le folosea.

Înainte de a ajunge la Academia de Dans și Performance, Varga Hunor-József lucra la compania independentă de teatru Váróterem Projekt din Cluj-Napoca. Începea ziua ca menajer, monta lumini, decor, repeta, călca costume, juca spectacolul, iar după – demonta totul. Povestește că perioada aceea reprezintă trei ani frumoși din cariera lui. De mic i-a plăcut să se joace cu ideea că e pe scenă. S-a gândit mai serios în liceu că ar putea să facă asta, însă nu era într-un mediu care să-l susțină. Despre audițiile pentru înscrierea aici, îmi povestește că au fost foarte stresante. Nu era sigur că va intra, dar știa că locul lui e acolo.

CE ÎNVEȚI LA ACADEMIA DE DANS ȘI PERFORMANCE

Persoanele care urmează Academia de Dans și Performance au un program zilnic de prezentări, cursuri, ateliere și iau contact încă de la început cu profesioniști din artele performative. Fiecare participant întâlnește, astfel, prin această pregătire intensă care impune o disciplină aparte, diversele explorări și stiluri artistice ale profesorilor și este pus în fața unui exercițiu de adaptabilitate.

Pentru Nelly Georgieva a fost solicitantă fizic și creativ dinamica de a schimba profesorii atât de repede, iar asta pentru că fiecare „vine cu propriile tehnici și intensitatea lucrului în sală se schimbă, la fel ca viziunea asupra dansului.” Îmi împărtășește o situație care a blocat-o pe moment, când Laura Aris, coregrafă, performeră și profesoară de dans contemporan, care a făcut parte din compania de dans Lanònima Imperial, colectivul artistic General Elèctrica și compania belgiană Ultima Vez, „ne-a propus într-o zi să ne folosim vocile și să explorăm ce emoții ne-ar declanșa în timp ce ne mișcăm.” A speriat-o sarcina asta în primă fază, dar „mi-am amintit că îmi promisesem, venind aici, că n-o să mă dau înapoi de la ceva nou, chiar dacă mă face să mă simt un pic inconfortabil.”

Pe Sergiu, în schimb, l-au entuziasmat cel mai tare atelierele coordonate de Galina Borissova, o dansatoare, coregrafă și creatoarea a peste 50 de proiecte de scenă și cea care a inițiat festivalul internațional Etud and friends. În ateliere, Borissova „explora ideea de spontaneitate și joc.” Amintește și de aportul lui Marko Milić, autor și performer în artele spectacolului și co-fondatorul organizației STATION – Service for contemporary dance, care promovează și produce artele performative în Serbia și în afara ei. De la el a aflat ce presupun percepția și timpul scenic și a învățat să lucreze pe bază de sesiuni de feedback. Despre Marta Coronado, coregrafă și co-fondatoarea colectivului House of Bertha, recompensată în 2002 cu Premiul Bessie, spune că „ne-a învățat tehnica release, bazată pe relaxarea corpului și economia de energie.”

Cât despre partea teoretică, Sergiu spune că l-a împlinit intelectual atelierul condus de Miriam Althammer, cercetătoare asociată și teoreticiană în dans, cu studii în teatru, istoria artei, literatură germană și dans. „Ne-a predat istoria dansului și ne-a împărtășit cunoștințe legate de partituri coregrafice, arhivare și memorie.” Pentru el, atelierul lui Lucas Viallefond, dansator și coregraf care a predat la școli prestigioase, cum ar fi Paris Opera School, a fost cel mai dificil și provocator. „Se baza pe coordonarea între diferite părți ale corpului și geometrie în spațiu”, povestește Sergiu. De asemenea, a aprofundat de la artiștii care i-au fost profesori mai multe concepte, cum ar fi „prezența scenică, deconstrucția mișcării, compoziție în timp real, coordonare și lucrul cu tot ce înseamnă contrast și contradicție în corp.”

Ancăi Stoica i-au plăcut atelierele coordonate de Laura Aris și Marta Coronado „pentru că amândouă sunt artiste pe care le-am văzut în spectacole pe care le putem considera parte din istoria dansului contemporan, iar acum am avut posibilitatea de a lucra și învăța de la ele.” A entuziasmat-o să lucreze cu Marko Milić, „ale cărui lecții despre cum oferim un feedback mi-au schimbat mult capacitatea de analiză.” Iar atelierul lui Lucas Viallefond, despre care spune, la fel ca Sergiu, că a fost cel mai dificil, îl încadrează printre preferatele ei: „lucram atât cu geometria corpului în spațiu, cât și cu diferite tipuri de coordonări, ceea ce uneori părea să-mi depășească înțelegerea.”

Alexandra Vieru a resimțit dificultatea în exercițiile centrate mai mult „pe partea de tehnică de dans, deci… în fiecare zi. Și în principal la cursul lui Lucas Viallefond și al Laurei Aris.” I-a plăcut faptul că fiecare profesor a pus accentul pe munca în echipă, „cu toate că dansul & performance-ul pot fi și activități solo. Laura Aris obișnuia să ne spună zilnic wait for your family – ne sugera, deci, să ne simțim când ne mișcăm împreună, chiar dacă ritmul în care te miști poate fi dat doar de muzică (sau de lipsa ei).”

Pe Varga Hunor-József toate întâlnirile l-au entuziasmat, dar într-un mod diferit: „au venit cu dificultăți, dar unele pe care le-am trecut foarte ușor, fiindcă miza este să învățăm, și atunci studioul devine un safe space unde este permis să greșești.” Întâlnirea cu Marta Coronado a fost marcantă pentru el și e „un pilon pentru călătoria și perspectiva mea față de corpul dansant. E un om foarte special și un pedagog extrem de bun.” În viziunea lui, artiștii de la care a învățat sunt „dedicați, obsedați de meseria pe care o practică, și asta te face să-ți placă, să vrei să lucrezi.”

Am fost curioasă să aflu ce au învățat la cursul Trăind în toxicitate, susținut de artista, performera și co-fondatoarea Festivalului Antistatic de Dans Contemporan și Performance Iva Sveshtarova. Asta în special pentru că discursul public recent utilizează tot mai mult ideea de toxicitate și multiplele fațete pe care aceasta o poate căpăta. Alături de profesoară, cursanții au început cercetări individuale de la imagini care apar în minte. Sergiu Diță mi-a explicat cum trebuiau să pornească de la o imagine a solului care avea o altă calitate pentru fiecare: poluat, uscat sau fertil. „În fiecare zi, toți alegeam un cuvânt pe care îl asociam cu ideea de toxicitate. De exemplu, masculinitate, piele sau cenzură.” Au învățat să transforme aceste imagini în estetici corporale și să lucreze la partituri coregrafice personale bazate pe ele. Fiecare a dezvoltat apoi un solo, ghidat de Iva. Sergiu a pornit „de la ideea de piele care se descuamează, pe care o lăsăm în urmă.” Pentru el, simboliza o imagine a identității care e în continuă transformare.

Și-au îndreptat atenția asupra procesului de a-și construi un solo la acest curs, mărturisește Alexandra Vieru, care adaugă că „toxicitate este un cuvânt folosit excesiv și, ca orice cuvânt suprautilizat, se transformă.” Simte că a învățat cum să lucreze mai bine cu anumite calități ale mișcării și cu imaginile interioare, „iar faptul că încep să-mi folosesc vocea din ce în ce mai mult pe scenă mă face să am mai multă încredere în mine.”

CORPUL ÎN RELAȚIE CU PERFORMANCE-UL

În performance, corpul apare ca o parte importantă, care alcătuiește sau completează experiența vizuală, dar care vine și cu un mesaj. Este, practic, un mijloc la care artiștii apelează și care devine o amprentă a actului artistic, dar și o marcă a vulnerabilității, pentru că performerii se dezbracă de prejudecăți și de bariere personale și propun o deschidere către moduri de exprimare diverse.

Pentru Anca Stoica, performance-ul semnifică renunțarea la iluzie, iar asta permite o mai mare apropiere între public și artist. „Performance-ul înseamnă o abordare mult mai personală, mult mai vulnerabilă; scena nu-ți mai prezintă o altă realitate, ci este parte din realitatea ta.” De când a început să fie interesată de această practică, a devenit mai conștientă de propriul corp, de limitele ei și de cât de mare e deschiderea ei către exterior. A descoperit că prin corpul ei deține „o multitudine de instrumente de manifestare artistică și de comunicare” și a înțeles „că suntem construiți pentru a ne exprima, că am primit din oficiu toate aceste modalități.”

Nelly Georgieva îmi spune că performance-ul „nu mai e doar despre a spune o poveste, poate fi o stare, o întrebare sau o prezentare a mișcării de dragul de a te mișca.” E mulțumită de corpul ei acum și iubește să-și împingă limitele, „dar întotdeauna cu grijă, pentru că el e principalul meu instrument.”

Ideea de joc și teren de joacă se regăsește în perspectiva lui Sergiu Diță asupra performance-ului. „Este un context în care jonglezi cu atenția ta și a celor din jur, cu tensiunea, coordonatele de timp și spațiu și, bineînțeles, cu corpurile.” Definiția lui pentru performance? „Acțiunea devine opera de artă. De când este preocupat de performance, e și el mai conștient de propriul corp. „Am descoperit că mă simt mai protejat și mai dezinhibat într-un context performativ decât într-unul, să-i spunem, cotidian, unde trebuie să respecți anumite conduite.”

Alexandrei Vieru i se pare performance-ul „o formă artistică ceva mai sinceră – deoarece performer-ul își acompaniază arta prin prezența lui. Îl ai, pe artist, chiar în fața ta.” Procesul de creație e fascinant pentru ea, de la concept și până la reprezentarea sa. Adaugă că formele fixe (pictură, coregrafie, text) devin fluide. „Nu lucrezi, ca în teatru, cu textele altcuiva, ci ajungi prin intermediul procesului de lucru (cu propriul corp, cu propria voce) și al subiectului pe care ți l-ai propus la materiale noi, care îți aparțin.” Munca aceasta a făcut-o să-și respecte și asculte corpul în așa fel încât „nici o postură fizică în care-l așez, până și pe scaun, să nu-mi fie indiferentă.”

Iar în cazul lui Hunor, performance-ul este „ca atunci când faci maioneză. Trebuie să depui nici prea mult efort, nici prea puțin, și trebuie să fii foarte prezent în acțiune. Altfel se taie.” Este mai atent la corpul lui, are grijă ce și cât mănâncă. Nu-i iese mereu asta, dar încearcă. „Am descoperit o putere brută pe care o am pe scenă când mă mișc sau dansez.”

CUM SE VEDE PERFORMANCE-UL ÎN ROMÂNIA PRIN OCHII LOR

Pentru Sergiu Diță, scena performativă autohtonă e încă obscură pentru public. Explică cum sunt tot mai mulți artiști care în ultimii ani explorează zona aceasta. „Cred că în performing arts este nevoie de mai multă educație pentru public și de mai multe oportunități pentru tinerii creatori”, spune el.

Anca Stoica, în schimb, e de părere că scena performativă din România stă într-un con de umbră pentru publicul care nu are un interes particular în domeniu. „Chiar dacă sunt artiști români care o abordează și au succes atât în țară, cât și în străinătate, în contextul scenei artistice de la noi încă se cer acțiuni de educare și familiarizare a publicului cu tipul acesta de artă.” Ce-i drept, la noi artele performative se rezumă la teatrul dramatic, cum crede Hunor: „și, dacă se poate, actorul/performerul să nu stea cu spatele la public.”

Alexandra Vieru consideră că în România trăiești cu senzația că abia a luat naștere performance-ul și întotdeauna acesta e dificil de încadrat. „Performance-ul e o artă care se leagă mult de conștientizare și înțelegere, de experiment și proces.” De aceea, spune, situația artistică din țară, „unde monopolul e deținut de teatre și nu din chestiuni de gust, ci pentru că acestea sunt axate pe artă ca produs și sunt finanțate din bani publici, înțeleg de ce performance-ul rămâne criptic pentru un public larg.” Astfel, performance-ul are nevoie de spații alternative, teatre independente, timp și resurse pentru cercetare.

La final, îi rog să-mi spună de ce o persoană preocupată de dans și performance ar trebui să se înscrie la Academie și să încerce această experiență. Nelly Georgieva recomandă cursurile pentru „șansa de a cunoaște un nou artist.” După Sergiu, ar trebui să fii convins de spectrul variat de informații pe care-l oferă și de faptul că iei contact „cu noutățile și metodele diferite de abordare ale artelor spectaculare la nivel internațional.” În plus, este singurul program de studii în care Alexandra nu s-a simțit într-un mediu toxic, iar „calitatea informației și șansa ca aceasta să le fie predată de artiști practicieni recunoscuți internațional” e un motiv solid. La academie te poți dezvolta atât tehnic, cât și creativ, completează Anca, „pentru că îți pune în perspectivă informații și abordări noi, dar și pentru că îți creează un context profesionist, atât prin ritmul de lucru, cât și prin producțiile care încheie acest program.” Hunor enumeră, în final, câteva dintre avantajele academiei: „este în țara noastră, este accesibilă pentru toată lumea, iar cota acestui program este de nivel internațional. În nici o altă instituție (companie, universitate etc.) nu poți acumula asemenea cunoștințe.”

Citește și:
Regizorul Andrei Măjeri despre arta sa: „Teatrul trebuie să aducă pe tavă lucruri relevante'

Foto: Anca Matei

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK