Ilinca Prisăcariu, într-o incursiune în lumea teatrului de azi: „Vreau să aibă un sens ce fac, să știu că într-un fel sau altul poate să ajute niște oameni”

Ilinca Prisăcariu m-a purtat printr-o incursiune în lumea teatrului și în spatele Hey, pisi!, proiectul lăudabil pe care l-a inițiat.

Am vorbit cu Ilinca Prisăcariu, regizoare de teatru, dramaturgă și inițiatoarea proiectului Hey, pisi!, care aduce la lumină fenomenul hărțuirii stradale, despre preocupările ei, Teatrul Improbabil, primul teatru independent sonor de la noi, și evenimentele recente care au marcat lumea în care s-a aventurat.

A crescut în Botoșani și s-a stabilit în București. Mi-a povestit, la începutul discuției noastre de pe Zoom, că a fost un copil introvertit. Constant a căutat să-și găsească locul undeva. I-a fost destul de greu și a încercat diferite activități extrașcolare. „Cred că cel mai puțin am stat câteva ore la volei și cel mai mult câteva săptămâni la dansuri.” A durat până să găsească ceva care să-i facă plăcere. N-a reușit până a ajuns la liceu. „De prin școala generală, am început să cochetez un pic cu teatrul.” S-a apucat de treabă, propriu-zis, când a intrat în clasa a IX-a. La liceu, „lucrurile au început să se concretizeze mai organic”.

Vărul ei, care e actor, făcea parte dintr-o trupă de teatru când ea era în școala generală. I se părea tare ce face și voia să încerce și ea. Se ducea la spectacole, când juca Atelierul de teatru, și era curioasă. „Mergeam la teatru, dar ce vedeam la ei era altfel cumva, mai catchy, mai fresh, mai aproape de mine. Mi-am pus în cap că eu, când o să ajung la liceu, o să vreau să fac parte din atelier.” Ceea ce s-a întâmplat. A tras să ajungă la liceul de unde s-a format trupa de teatru, la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Botoșani. S-a dus la regrupare, procesul de reînnoire a trupei. Era emoționată și nu știa ce să pregătească, „cu ce să vin să-i impresionez pe oamenii ăia să mă accepte. Oricum mă acceptau, pentru că asta era o regulă a trupei, că intră toată lumea. Dacă le place activitatea asta și vor să o facă mai departe rămân.” A spus „Cățeluș cu părul creț”, oamenii au fost primitori, a intrat în trupă „și de-acolo a început să se creioneze, ușor-ușor, restul vieții mele, pentru că practic am pornit cu teatrul, am rămas cu teatrul”. A stat acolo patru ani, cât a fost la liceu. În Atelierul de teatru a făcut cam de toate, inclusiv actorie și regie.

În ziua conversației mele cu Ilinca citisem un interviu acordat de Puiu Șerban, conferențiar la UNATC, publicației Cultura la dubă, în care acesta făcea declarații revoltătoare despre felul în care se practică teatrul în facultate și despre cum consideră el că ar trebui să se îmbrace și să arate studenții și mai ales studentele. Declarațiile din interviu, care au stârnit rumoare și dezaprobare vehementă în social media, au venit după ce tot pe rețelele sociale circulase un video în care, în podcast-ul lui Cătălin Măruță, Puiu Șerban făcea remarci în care își obiectifica studentele. Organizația feministă Centrul FILIA a solicitat facultății, care s-a delimitat imediat de declarațiile lui Puiu Șerban, să ia măsuri în acest caz. Am întrebat-o pe Ilinca, care a studiat Regie de teatru și apoi masterul de Scriere dramatică la UNATC, cum a fost pentru ea experiența facultății. S-a dus acolo, îmi spune, „ca orice adolescentă proaspăt ieșită din liceu, cu mult entuziasm și cu multă vulnerabilitate”. Spune că „niște tensiuni s-au simțit în școală. Eu am avut… norocul, fericirea, bucuria să întâlnesc niște oameni destul de echilibrați în parcursul meu de formare profesională în UNATC”. Personal, nu s-a confruntat cu situații de hărțuire, dar are „prieteni, colegi de an, de generație, mai mici, mai mari, care au trecut prin niște experiențe destul de neplăcute, chiar traumatizante”. A avut „momente care m-au destabilizat, conflicte, însă am reușit să le discut și să le rezolv direct cu persoanele în cauză”. Despre declarațiile făcute de Puiu Șerban și reacția la ele, spune că i se pare „extrem de problematic ce s-a întâmplat (…) ideal ar fi fost să funcționeze ca un trigger pentru o discuție reală. Și pe lângă discuții reale, acțiuni reale.” A remarcat că sunt tot mai multe conversații „despre abuz și traumă în mediul universitar și e bine. Și nu vorbim doar de UNATC, vorbim despre majoritatea universităților. Intuiția îmi spune că ce s-a întâmplat acum nu e un caz singular, doar s-a nimerit să fie cu nume și prenume și să iasă în lume.” Crede că „trebuie să se ia niște măsuri concrete pentru că, real vorbind, efectele unor astfel de abuzuri sunt foarte dure”.

Profesional, au format-o anii de studiu. La master a simțit că „mi-am compus un pic identitatea artistică, în sensul temelor care mă interesează, despre ce vreau să vorbesc, ce nu vreau să vorbesc, ce e bine și simt că e necesar de adus în discuție, indiferent că vorbim de proiecte culturale sau educaționale.” Și-a dat seama că o atrage foarte mult zona socială.

„Nu neapărat teatru social per se, dar dacă scot un produs artistic, nu vreau să fie doar de amorul artei. Vreau să aibă un sens ce fac, să știu că într-un fel sau altul poate să ajute niște oameni, să aibă un impact asupra publicului spre care mă duc cu proiectul respectiv.”

Un astfel de proiect inițiat de Ilinca e Hey, pisi!, care tratează hărțuirea stradală. „În 2019 a fost primul draft, pornit dintr-o temă pe care o lucram la facultate, la Scriere dramatică, cu Mihaela Michailov.” Avea un curs de performance și trebuia să găsească o temă. După o analiză interioară, a ajuns la acest subiect.

„M-am gândit la toate experiențele pe care le-am văzut în ce privește hărțuirea, la toate poveștile pe care le-am auzit de la prietenele și prietenii mei care au experimentat asta, la oamenii care rămân cu traume foarte mari după genul ăsta de interacțiuni și m-am gândit: OK, ce putem să facem în sensul ăsta?”

A scris un text, a adunat povești de la oamenii din jurul ei care au trecut prin asta și l-a prezentat la curs. Colega ei, Ruxandra Simion, a întrebat-o dacă n-ar vrea să-l facă și i-a spus „că e o oportunitate la Street Delivery, sunt fetele de la ART Fusion care au un cort acolo, fac awareness și tot felul de activități”. Evenimentul avea loc într-o săptămână și a adunat o echipă, rapid, fără buget. „Asta a fost prima variantă de Hey, pisi!, un performance de opt minute pe care l-am prezentat în toate seriile de Street Delivery.”

Gabriela Harabagiu (stânga) și Anca Munteanu (dreapta) la Street Delivery 2019 (în cortul ART Fusion). Foto: Radu Nuță

A avut succes, oamenii au venit și discutau despre subiect. Așa a apărut dorința de a dezvolta inițiativa; a scris un proiect și a aplicat la o finanțare pe care a și obținut-o. S-au gândit într-un fel la proiect, dar în 2020 a izbucnit pandemia și au schimbat strategia pe parcurs.

„Am modificat tot proiectul, l-am trecut în online, am găsit variante. Poate că a funcționat mai bine în online, pentru că noi am făcut și niște întâlniri cu experte în tipul ăsta de discurs. Și a fost util că vizam școli din București, dar am reușit să aducem participanți și participante din toată țara la discuțiile alea.”

Au urmat diverse alte acțiuni, precum o expoziție stradală cu lucrări făcute de adolescenți și adolescente pe tema hărțuirii stradale, sau spoturi scurte publicate pe pagina de Instagram @hey_pisi. „După care ne-am împrietenit cu fetele de la F-Sides, cineclubul feminist. De acolo a rezultat o altă expoziție foto care s-a plimbat destul de mult. A ieșit și un articol foarte interesant, apropo de cum ne recuperăm pe noi în orașul în care nu ne simțim în siguranță.”

Când o întreb cum arată teatrul astăzi, din perspectiva ei, îmi răspunde că „e destul de slab finanțat, e foarte greu, mai ales ca artiști independenți sau ca entități independente.”

Deși e un domeniu creativ și liber, Ilinca spune că în profesia ei s-a întâlnit cu idei preconcepute: „cum aș putea eu să vin să fac un spectacol, că femeile care practică meseria asta e binecunoscut că nu prea se pricep, că e meseria bărbaților.” Nu rămâne pasivă când se izbește de astfel de prejudecăți.

„Încerc să interoghez genul ăsta de gândire și să înțeleg de unde vine. Îmi place să dialoghez, chiar dacă mă enervez, că e stupid, e o mentalitate nefericită care influențează foarte mult modul în care se întâmplă lucrurile.”

În prezent lucrează la un proiect de teatru sonor, Teatrul Improbabil, pornit prin 2020 cu prieteni „și continuat cu prieteni.” Sunt oameni din domenii diferite, dar cu legătură cu arta, creația.

„Ce facem noi sunt spectacole de teatru sonor, care sunt o revitalizare a teatrului radiofonic. Majoritar spectacolele de teatru radiofonic, pe lângă faptul că le asculți la radio, deci e un program pe care trebuie să-l urmezi, sunt niște texte pe care oamenii le adaptează pentru acest tip de teatru”.

Dar, adaugă ea, „nu există foarte multe texte scrise pentru teatrul radiofonic” și nici texte scrise de dramaturgi tineri. S-au gândit să aducă „tineri care să învețe să scrie piese de teatru pentru teatru sonor și să producem spectacolele astea.” Prima stagiune „a fost fără nici un ban, că nu aveam resursele, dar aveam dorința.” Vor să îmbogățească experiențele, să iasă mai mult în lume cu spectacolele lor. „O să venim cu noi surprize improbabile în acest proiect”, promite la final.