Ilinca Manolache așteaptă mult de la sfârșitul lumii

Numele actriței Ilinca Manolache a început să răsune sonor și în spații mai largi odată cu filmul Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, unde este hipnotizantă în primul ei rol principal. Prinsă în circuitul festivalier, am apucat să vorbim despre noua reprezentare a femeii în cinema și cum aduce critici la adresa societății din poziția de actriță.

În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, filmul scris și regizat de Radu Jude și totodată propunerea României pentru Premiile Academiei Americane în 2024, Ilinca Manolache o interpretează pe Angela Răducanu, o asistentă de producție care, într-un București sufocant, gonește dintr-un capăt al orașului în altul în căutarea unor angajați care au suferit accidente de muncă și vor să apară într-un spot pe tema protecției muncii. Drumul îl parcurge cu mașina, pe fundalul unei coloane sonore eclectice, care te poartă de la muzică clasică, techno, minimal, manele, trap și până la muzică lăutărească. Pelicula nu este departe de realitate, are multe substraturi pe care le întâlnim în societatea actuală și vorbește despre capitalism, hustle culture, toxicitatea și lipsa eticii de la locul de muncă. Am avut ocazia să povestim despre rolul ei din film și cum s-a compus acesta, despre cum se raportează azi la profesie și despre mesajul pe care-l lasă în urmă un produs artistic.

Ilinca Manolache a făcut cunoștință devreme cu mediul artistic, pentru că s-a născut într-o familie de actori. A copilărit în Teatrul Mic din București, acolo unde este și angajată astăzi, iar în 2008 a absolvit UNATC-ul. „De multe ori mă bănuiesc că m-am făcut actriță de leneșă ce sunt, pentru că era ce am văzut acasă.” De mică a știut că vrea să fie actriță, iar acum „mă chestionez foarte aspru în raport cu asta pentru că am fost și încă sunt într-un moment în care mă întreb dacă îmi mai place sau nu această meserie, în special în raport cu teatrul.” O bună perioadă, a fost influențată de părinții ei, actorul și regizorul Dinu Manolache și actrița Rodica Negrea, până când și-a dat seama „că ei au trăit într-un alt timp, când teatrul avea o altă funcție și cred că avea o altă forță de a transmite niște mesaje unui public. Și legătura dintre public și ce se întâmpla pe scenă era una foarte puternică și subtil anti-regimul comunist, care era atunci la putere.” Acum, „această funcție socială și politică a teatrului nu prea este asumată.” La momentul actual, are o părere diferită față de cea a mamei sale când vine vorba de multe chestiuni artistice, sociale și de cât de fluidă e societatea noastră. Între cele două există în permanență un dialog:

„N-am cum să nu fiu recunoscătoare că mama a avut eleganța, generozitatea și încrederea să mă lase să am propriul meu drum, propria mea voce și propria mea raportare politică și socială la tot ce se întâmplă, chiar dacă poate de multe ori suntem în tabere diferite, ideologic vorbind sau social.”

E fericită că i s-a întâmplat filmul Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii și că s-a reîntâlnit cu Radu Jude, alături de care a mai lucrat pentru peliculele Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari și Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Avea nevoie să-și facă meseria, dar cu un limbaj diferit de cel teatral.

„Sunt într-o zonă de frustrare și insatisfacție și mi-a prins bine să exist și într-o altă zonă în care puteam să-mi fac meseria.”

De asta a apărut și Bobiță pe conturile ei de social media, un personaj pe care l-a creat în perioada pandemiei apelând la un filtru și care întruchipează un bărbat chel, cu o singură sprânceană și cioc, cu un comportament agresiv și misogin. Bobiță este prezent în film și este modalitatea prin care personajul ei, Angela, se desprinde, pentru câteva clipe, de mediul toxic în care lucrează, și dă frâu liber furiei.

„Voiam să experimentez mijloacele artistice pe care le am ca actriță, dar puțin altfel, cu un mesaj poate mai radical, cu o critică socială mai articulată decât ce mi se permite să fac în instituțiile de teatru de la noi.”

Povestea aceasta a pornit și ca o critică pe care și-a dorit să o aducă unui tip de masculinitate toxică foarte vizibil în ultimii ani și dinamicii sociale pe care o folosesc bărbații pentru a domina, vulnerabiliza și umili femeile. Este o dinamică, spune, pe care „o pot vedea la diverse niveluri mai subtile sau mai evidente peste tot în societatea noastră și în lume.” I se pare necesar să o criticăm, să ne opunem ei și „să arătăm că e un mecanism de dominare care n-ar mai trebui să existe. Ar trebui să existe respect și egalitate între sexe.”

Atunci când a citit scenariul lui Radu Jude, s-a simțit reprezentată de ce scria acolo. Consideră că e extraordinar că în cinematografia românească există un personaj feminin puternic precum Angela, despre care spune că își permite să aibă și momente de vulnerabilitate și vulgaritate.

„E important să fie reprezentată și așa femeia, nu doar ca un simbol hipersexualizat, hiperînzorzonat și hiperînfrumusețat sau ca o Fefeleagă care este într-o situație limită, sărmană, suferindă.”

O încântă faptul că a fost ea cea care a dat chipul, personalitatea și felul ei de a fi acestui personaj.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii readuce în atenția oamenilor și filmul Angela merge mai departe, din 1981, regizat de Lucian Bratu, incluzând mai multe cadre cu taximetrista interpretată de actrița Dorina Lazăr care, pe fundalul unui București din perioada comunistă, reacționează, în acord cu vremurile pe care le trăiește, la remarcile și comentariile misogine ale bărbaților. Se creează o intersecție între cele protagoniste și nevoia lor de a se revolta față de lucrurile care le tulbură. Ilinca nu știa despre film, l-a descoperit datorită lui Radu Jude și scenariului lui. Angela merge mai departe înglobează multe nuanțe feministe, chiar dacă, în spate, poate n-a existat o astfel de intenție clară la momentul la care a fost realizat.

„În contextul social actual și cu informațiile pe care le avem acum, acest film e foarte puternic și e empowering să vezi o femeie șofer super articulată, care comentează atitudinile sexiste ale bărbaților din epocă foarte demn și curajos.”

Este mândră că face parte din pelicula regizată de Jude, „care propune acest dialog între cele două filme, cele două reprezentări ale femeii, cele două epoci.” Deși personajele sunt diferite, pentru că provin din alte timpuri, „sunt asemănătoare și sunt două femei puternice care rezistă într-o societate toxică, fie că a fost una totalitară în comunism, sau una extrem de toxică acum, în capitalism și într-o așa-zisă libertate a discursului și o libertate totală de exprimare.”

Mama ei din film este interpretată chiar de mama reală a Ilincăi, Rodica Negrea, iar experiența de a juca împreună a fost una foarte bună, povestește acum. Meritul îl atribuie regizorului, pentru că mai avuseseră situații în care colaborarea dintre ele n-a fost pașnică: „au existat conflicte între noi și, de cele mai multe ori, după proiecte teatrale pe care le-am avut, am zis mai bine nu mai lucrăm împreună pentru că suntem mult prea apropiate și toată familiaritatea asta adusă pe scenă, la locul de muncă, nu e bună pentru noi.” În acest context, au fost conștiente că ar fi important și bine să fie amândouă. „Pentru mine, înseamnă foarte mult că mama mea face parte din acest film.”

Rolul Angelei i-a adus provocări, s-a gândit dacă o să dezamăgească, dacă nu o să poată să-l ducă până la capăt. „Știam că am lângă mine un artist în care am toată încrederea și ce îmi spune aia e.” A discutat mereu cu regizorul și a existat înțelegere și admirație între ei.

„Sunt foarte mândră și o să spun chestia asta, chiar dacă poate părea un pic lăudăroșenie pentru că, de cele mai multe ori, sunt foarte critică cu mine și atunci când se întâmplă o experiență din asta, în care cred 100% și care mă bucură și mă satisface pe mai multe planuri, încerc să o asum, să recunosc că este o realizare și să-mi dau acest drept.”

Filmul Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost selectat în mai multe festivaluri internaționale, a primit numeroase laude și cronicile au fost pe măsură. Pentru Ilinca, este extraordinar, pentru că n-a mai avut parte de o experiență atât de mare. „Făcând mai mult teatru, n-am mai avut acces la o critică de specialitate atât de articulată, atât de pozitivă. Și e copleșitor.” Crede că proiectul merită acest tip de recunoaștere. Și în plan local, cronicile și reacțiile au fost pozitive. Singura parte mai puțin bună pe care o observă este că „publicul din România mi se pare că nu a primit, din păcate, educația să meargă în sălile de cinema și să consume filme de autor sau filme care nu sunt comerciale.” Nu consideră că vina e de partea publicului, ci mai degrabă că este o problemă a unui sistem, că publicul trebuie să fie educat în direcția în care să guste genul de cinema de artă sau documentar. „Arta nu prea merge mână-n mână cu educația și ar trebui să meargă. Ar vrea ca publicul, după ce îl vede, „să fie incitat și dornic să mai vadă și alte filme de autor și să fie mai deschis către o zonă experimentală de cinema.”

Am vorbit cu Ilinca și despre cum se simte astăzi ca actriță, în România, și despre mediul de lucru și partea mai puțin cosmetizată a profesiei.

„M-aș bucura să fie mai mult respect între noi, să nu mai fie doar anumite voci, care de obicei sunt ale unor bărbați celebri și foarte apreciați în această industrie.”

Ar vrea să aibă loc dialoguri, „chiar dacă sunt în contradictoriu, pentru că ne pot face să mergem înainte, doar că am observat că de fiecare dată când există două tabere, două păreri diferite, încep și niște atacuri și nu suntem foarte pregătiți să ne ascultăm și să comunicăm.” Și-ar dori o deschidere mai mare către proiecte care sunt experimentale în teatre, în special în teatrele de stat, fiindcă acolo există finanțare și bugete pentru experimente artistice.

„Chiar dacă poate ele nu sunt desăvârșite cu totul, procesul și o estetică nouă, o abordare nouă, un discurs nou, progresist, cred că ar merita să aibă o platformă mainstream și nu prea există asta, decât foarte puțin.”

Completează cu faptul că vrea să existe mai multe voci feminine care să aibă parte de susținere în teatru, „și regizoare, dar și actrițe, roluri pentru actrițe și roluri dintr-o dramaturgie contemporană.” Mai spune că multe texte se fac pentru că sunt importante și au o însemnătate în dramaturgia universală, „ceea ce e OK, e foarte de înțeles, dar cred că există și voci tinere și dramaturgi contemporani care au foarte multe lucruri de spus.”

I-ar plăcea să conteze impactul pe care un spectacol îl are în societate și în public, „să nu fie doar divertisment și atât sau un defileu de emoții, după care publicul pleacă acasă și nu se gândește la nimic, a fost doar emoționat, a admirat niște actori care au jucat intens niște situații și cam atât.” Și chiar dacă publicul nu înțelege mesajul unui spectacol, adaugă ea, „poate că îl face să caute un pic mai mult, să înțeleagă, să-și dezvolte un spirit critic, să se poziționeze în raport cu lucruri care se întâmplă pe pământ, în jurul lui și în viața lui.”

În cele din urmă, am vorbit despre un episod care a avut loc la final de 2022, când Rise Project publica, în cadrul proiectului „Catedra de abuz”, o amplă investigație în care mai multe foste studente de la UNATC îl acuzau pe regizorul Felix Alexa de hărțuire sexuală. După ce a avut loc discuția noastră, a apărut un interviu în care actrița Katia Pascariu a vorbit pentru Rise Project despre abuzurile prin care a trecut când a fost studentă la UNATC și a denunțat comportamentul abuziv și toxic pe care îl avea la cursuri Puiu Șerban, profesor de actorie, regizor și directorul artistic al Teatrului Elisabeta. O altă investigație de la aceeași publicație include mai multe mărturii de la fostele sale studente.

La ELLE Style Awards 2022, Ilinca a venit cu un statement important, o pancartă cu mesajul „UNATC faceți cu abuzatorii?”, în semn de solidaritate cu victimele abuzurilor și trăgând și un semnal de alarmă că e nevoie de măsuri pentru a pedepsi abuzatorii.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Ilinca Manolache (@ilincamanolache)

Ca actriță, crede că are o responsabilitate de a exprima atunci când o deranjează ceva și de a amenda anumite comportamente. Știe că aceste poziționări vin și cu riscuri. Spune că e important ca generațiile mai tinere să aibă curajul să-și expună părerile: „n-au cum s-o facă dacă n-au niște modele, oameni care să aibă forța și încrederea să facă asta.”

S-a poziționat astfel pentru că în Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, „deși lucrurile merg spre bine și sunt oameni foarte capabili și foarte mișto în momentul ăsta, totuși, hibele mari mi se pare că în continuare există, că sexism încă există, că bullying încă există dinspre profi spre studenți.”

N-a văzut repercusiuni ale autodenunțurilor din online. „Probabil că poziția mea privilegiată de fiică de actori, habar n-am, m-a ferit să trăiesc abuzuri în UNATC.” În continuare, a fost dispusă să-mi împărtășească din experiențele ei din facultate care au marcat-o.

„Am avut situații care m-au destabilizat în locul ăla și erau comentarii vizavi de cum arăt, de cum am părul, pur și simplu de fizicul meu, care m-au complexat foarte tare pentru că, bineînțeles, veneau de la profi care erau niște oameni la care mă uitam cu foarte mult respect și foarte multă încredere.”

O interesa fiecare feedback care venea din partea lor. „Aveam dread-uri pe atunci, în loc să-mi spună că e cultural appropriation, ei îmi ziceau că sunt nasoală.” Îmi mai povestește că „îmi spuneau că nu sunt frumoasă și că nu prea au ce roluri să-mi dea, decât niște roluri de spiriduș.” În continuare, „când mă privesc în oglindă, încă imaginea mea e distorsionată și sunt cumva afectată de ce mi s-a spus atunci.”

Și chiar dacă discuția noastră s-a încheiat în nota asta tristă, prefer să rămânem cu rolul ei din film și mai ales cu îndemnul ei prețios: „să fim mai vocali și cu mai mult curaj.”