Sa tot fie vreo doi ani de cand o buna prietena – genul acela pe care il capeti in adolescenta si de care nu te mai dezlipesti pentru tot restul vietii – mi-a cerut ajutorul. Se gandea sa se mute din orasul in care am copilarit amandoua in Bucurestiul atat de ofertant, atat de plin de surprize si atat de drag ei la momentul acela: iubitul ei locuia aici, iar ea isi petrecea deja vacantele, weekend-urile si orice momente libere cu el… si cu mine. Putine lucruri puteau sa ma bucure mai mult la vremea aceea! Simteam nevoia unei prietene alaturi, iar faptul ca cei mai multi dintre apropiatii mei inca locuiau in orasul nostru de provincie imi producea un oarece disconfort emotional.
Asa ca m-am avantat cu capul inainte catre indeplinirea formalitatilor necesare, adica gasirea unui job pentru ea, gandirea unor modalitati de a convietui pasnic si visarea la nenumaratele cafele de dimineata si pahare de prosecco din miez de noapte pe care aveam sa le impartim pe canapeaua din livingul meu, vorbind te miri ce. I-am aranjat intalniri si interviuri, cand a venit vremea sa dea probe i-am supervizat materialele, am stat cu sufletul la gura ori de cate ori o suna un potential angajator si, in cele din urma, a venit si telefonul care ii confirma angajarea. Si odata cu el si problema, pentru ca eu am parut sa fiu cea mai entuziasmata de succesul ei.
Am stiut ca ceva nu era in regula in momentul in care mi-a spus ca trebuie sa se gandeasca la ce va raspunde. Desigur, stiam. Pentru ca prietena mea avea ceea ce se cheama in termeni delicati o situatie mai speciala, in forma greu de eradicat a unei mame dependente emotional si care a exploatat-o multa vreme, recurgand mereu, pentru a-si motiva actiunile, la tot soiul de scuze. Este o mama singura, care si-a crescut cu greu copiii. Este o femeie slaba, pe care o ingrozeste gindul ca ar putea sa stea stinghera acasa. Ar putea chiar sa moara retrasa acolo – la ce bun a mai facut copii?
Situatia de mai sus este doar unul dintre scenariile posibile pentru care oamenii nu parasesc paina foarte tarziu casele parintilor, ramanand, intr-un fel, copii pana la o varsta la care ar trebui sa fie chiar ei cei care au copii la randul lor. Si nu e deloc un caz aparte. Exista chiar si un termen care ii descrie pe acesti oameni – kidults –, iar semnificatia lui, de adulti-copii, spune multe. Si, pentru ca ei sunt atat de multi, mai cu seama in ultima vreme, sociologii au luat aminte la vietile lor si au facut studii peste studii care arata de ce refuza copiii sa creasca, sa se mute de acasa si sa isi dobandeasca, odata cu pasul acesta, independenta si responsabilitatea care vin la pachet.
Dondena – Centre of Research on Social Dynamics a explorat normele care guverneaza, in tarile europene, plecarea de acasa a copiilor, in urma unei documentari European Social Survey. Deloc surprinzator, rezultatele studiilor lor au aratat ca tarile europene in care varstele de plecare din casa parinteasca sunt cele mai inaintate sunt cele mediteraneene, precum Cipru, Portugalia sau Spania, dar si cele din centrul si estul Europei, din care nu lipseste – ati ghicit! – Romania. Fireste, alaturi de Ungaria sau Slovacia. Ei bine, aflati ca romanii, printre toti cei de mai sus, sunt dintre acei oameni care se urnesc cel mai greu de acasa, iar la polul opus se afla locuitorii tarilor scandinave, precum Finlanda, Suedia sau Danemarca.
Sunt, desigur, destule motive pentru care copiii nu vor sau nu pot sa plece de acasa. De obicei, motivele plecarii sunt cele mai clare: de la studiile intr-un alt oras sau o alta tara la mutarea cu un partener de viata, casatoria sau aparitia copiilor. In schimb, ratiunile pentru care oamenii nu pleaca, conform unei statistici Eurostat, sunt mult mai diverse si mai complicate. Daca stam sa ne gindim ca 44% din tinerii europeni cred ca nu isi permit sa plece intr-o locuinta proprie, unul dintre principalele motive ale sederii lor in camin devine evident. Dar mai exista si alte opinii, cum ar fi ca aproape o treime dintre cei care au participat la studiu cred ca nu pot si nu au unde sa gaseasca locuinte accesibile. Si apoi, ca sa ajungem la subiectul nostru, 20% din ei cred ca sederea in casa parinteasca inseamna mai mult confort si mai putine responsabilitati.
Acesta din urma este motivul pentru care o alta prietena, Dana, nu a plecat pana la 31 de ani din apartamentul parintilor ei si din dormitorul pe care il imparte cu sora ei, desi lucreaza de ani buni ca profesoara. „In aranjamentul asta, lucrurile obisnuite sunt bune', mi-a zis. „Ca nu simti toate responsabilitatile pe umerii tai, ca intotdeauna ai pe cineva in spate, n-ai treaba cu facturi, taxe, mancare. Nu ai intimitate, in schimb, asta se pune la categoria contra.' „Dar iti convine sa nu fii responsabila la varsta asta, e un lucru bun?', am intrebat-o. „Categoric, nu. Doar asa, pe termen scurt. Dar te costa cam mult. Daca as putea sa aleg, as vrea sa stau singura, daca lucrul asta nu ar fi privit ca ceva rau.' Cum nu am inteles in ce sens ar putea aceasta independenta sa fie privita ca ceva rau, m-a lamurit. „Ar iesi cu scandal, m-ar intreba ce s-a intamplat. Si nu e ca si cum dupa scandal s-ar face cum as vrea eu. Situatia ar ramane aceeasi, cu un scandal in plus. Exista si mentalitatea asta in Romania: copiii pleaca de acasa cand se casatoresc. Daca nu, nu e nevoie sa plece. Asta daca nu pleaca la facultate sau sa munceasca in alt oras.'
Page: 1 2