Home (not alone)

Sa tot fie vreo doi ani de cand o buna prietena – genul acela pe care il capeti in adolescenta si de care nu te mai dezlipesti pentru tot restul vietii – mi-a cerut ajutorul. Se gandea sa se mute din orasul in care am copilarit amandoua in Bucurestiul atat de ofertant, atat de plin de surprize si atat de drag ei la momentul acela: iubitul ei locuia aici, iar ea isi petrecea deja vacantele, weekend-urile si orice momente libere cu el… si cu mine. Putine lucruri puteau sa ma bucure mai mult la vremea aceea! Simteam nevoia unei prietene alaturi, iar faptul ca cei mai multi dintre apropiatii mei inca locuiau in orasul nostru de provincie imi producea un oarece disconfort emotional.

Asa ca m-am avantat cu capul inainte catre indeplinirea formalitatilor necesare, adica gasirea unui job pentru ea, gandirea unor modalitati de a convietui pasnic si visarea la nenumaratele cafele de dimineata si pahare de prosecco din miez de noapte pe care aveam sa le impartim pe canapeaua din livingul meu, vorbind te miri ce. I-am aranjat intalniri si interviuri, cand a venit vremea sa dea probe i-am supervizat materialele, am stat cu sufletul la gura ori de cate ori o suna un potential angajator si, in cele din urma, a venit si telefonul care ii confirma angajarea. Si odata cu el si problema, pentru ca eu am parut sa fiu cea mai entuziasmata de succesul ei.

Am stiut ca ceva nu era in regula in momentul in care mi-a spus ca trebuie sa se gandeasca la ce va raspunde. Desigur, stiam. Pentru ca prietena mea avea ceea ce se cheama in termeni delicati o situatie mai speciala, in forma greu de eradicat a unei mame dependente emotional si care a exploatat-o multa vreme, recurgand mereu, pentru a-si motiva actiunile, la tot soiul de scuze. Este o mama singura, care si-a crescut cu greu copiii. Este o femeie slaba, pe care o ingrozeste gindul ca ar putea sa stea stinghera acasa. Ar putea chiar sa moara retrasa acolo – la ce bun a mai facut copii?

Situatia de mai sus este doar unul dintre scenariile posibile pentru care oamenii nu parasesc paina foarte tarziu casele parintilor, ramanand, intr-un fel, copii pana la o varsta la care ar trebui sa fie chiar ei cei care au copii la randul lor. Si nu e deloc un caz aparte. Exista chiar si un termen care ii descrie pe acesti oameni – kidults –, iar semnificatia lui, de adulti-copii, spune multe. Si, pentru ca ei sunt atat de multi, mai cu seama in ultima vreme, sociologii au luat aminte la vietile lor si au facut studii peste studii care arata de ce refuza copiii sa creasca, sa se mute de acasa si sa isi dobandeasca, odata cu pasul acesta, independenta si responsabilitatea care vin la pachet.

Dondena – Centre of Research on Social Dynamics a explorat normele care guverneaza, in tarile europene, plecarea de acasa a copiilor, in urma unei documentari European Social Survey. Deloc surprinzator, rezultatele studiilor lor au aratat ca tarile europene in care varstele de plecare din casa parinteasca sunt cele mai inaintate sunt cele mediteraneene, precum Cipru, Portugalia sau Spania, dar si cele din centrul si estul Europei, din care nu lipseste – ati ghicit! – Romania. Fireste, alaturi de Ungaria sau Slovacia. Ei bine, aflati ca romanii, printre toti cei de mai sus, sunt dintre acei oameni care se urnesc cel mai greu de acasa, iar la polul opus se afla locuitorii tarilor scandinave, precum Finlanda, Suedia sau Danemarca.

Sunt, desigur, destule motive pentru care copiii nu vor sau nu pot sa plece de acasa. De obicei, motivele plecarii sunt cele mai clare: de la studiile intr-un alt oras sau o alta tara la mutarea cu un partener de viata, casatoria sau aparitia copiilor. In schimb, ratiunile pentru care oamenii nu pleaca, conform unei statistici Eurostat, sunt mult mai diverse si mai complicate. Daca stam sa ne gindim ca 44% din tinerii europeni cred ca nu isi permit sa plece intr-o locuinta proprie, unul dintre principalele motive ale sederii lor in camin devine evident. Dar mai exista si alte opinii, cum ar fi ca aproape o treime dintre cei care au participat la studiu cred ca nu pot si nu au unde sa gaseasca locuinte accesibile. Si apoi, ca sa ajungem la subiectul nostru, 20% din ei cred ca sederea in casa parinteasca inseamna mai mult confort si mai putine responsabilitati.

Acesta din urma este motivul pentru care o alta prietena, Dana, nu a plecat pana la 31 de ani din apartamentul parintilor ei si din dormitorul pe care il imparte cu sora ei, desi lucreaza de ani buni ca profesoara. „In aranjamentul asta, lucrurile obisnuite sunt bune', mi-a zis. „Ca nu simti toate responsabilitatile pe umerii tai, ca intotdeauna ai pe cineva in spate, n-ai treaba cu facturi, taxe, mancare. Nu ai intimitate, in schimb, asta se pune la categoria contra.' „Dar iti convine sa nu fii responsabila la varsta asta, e un lucru bun?', am intrebat-o. „Categoric, nu. Doar asa, pe termen scurt. Dar te costa cam mult. Daca as putea sa aleg, as vrea sa stau singura, daca lucrul asta nu ar fi privit ca ceva rau.' Cum nu am inteles in ce sens ar putea aceasta independenta sa fie privita ca ceva rau, m-a lamurit. „Ar iesi cu scandal, m-ar intreba ce s-a intamplat. Si nu e ca si cum dupa scandal s-ar face cum as vrea eu. Situatia ar ramane aceeasi, cu un scandal in plus. Exista si mentalitatea asta in Romania: copiii pleaca de acasa cand se casatoresc. Daca nu, nu e nevoie sa plece. Asta daca nu pleaca la facultate sau sa munceasca in alt oras.'
 

Dana, sa ne intelegem, sustine de multa vreme ca nu mai vrea sa locuiasca acolo. Dar motivele pentru care ramane sunt, pana la urma, cel putin ciudate. „Ai nevoie de sprijin cand pleci de acasa. Iar parintii mei sigur m-ar intreba de ce vreau sa dau bani in plus pentru un moft, cand as putea sa stau cu ei. Nu cred ca as fi inteleasa cum trebuie. Ca, la o adica, vreau sa stau singura, fara nici o suparare.' Numai ca in ecuatia ei sunt prea multe variabile, prea multi „daca'.

Iar asta ne duce la opinia psihologului Gina Apolzan. „O astfel de situatie este intretinuta de ambele parti. Pe de o parte, cel care ramane sa locuiasca cu parintii, sa nu se angajeze, sa ramana puiul din casa, a fost cel mai probabil incurajat sa nu fie altfel. Este modelul pe care l-a vazut in familie, a avut beneficii din aceasta situatie sau a fost incurajat sa ramana aproape de familie, iar aceasta a avut grija sa ii intretina dependenta.' Nu este, desigur, nici dezirabil si nici sanatos. Gina Apolzan continua: „Sanatos este ca la un moment dat tanarul sa poata pleca de acasa, sa isi gaseasca propriul cuib si sa isi traiasca viata lui. Se poate intoarce acasa de fiecare data cand simte nevoia. Iar distanta de casa ii ofera prilejul de a se dezvolta, de a incepe sa se descurce cu propriile puteri'.

In cazul in care acest lucru nu se intampla – din orice motive –, beneficiile nu pot in nici un caz sa fie mai multe sau mai semnificative decat daunele. Daca ne gandim numai in termeni de confort, in tarile nordice si in Germania, intr-o casa, nu locuiesc decat rareori mai mult de 2,2 persoane, in timp ce in estul Europei un camin gazduieste in medie 2,9 persoane. Ba chiar, mai multe generatii ajung sa locuiasca in acelasi camin – peste 10% din casele romanesti gazduiesc bunici, parinti si copii. Si asta, cunoscand apartamentele in care locuiesc cei mai multi dintre romani, nu este chiar cea mai lejera postura.

Interesant este insa ca, in cele mai multe dintre caminele europene, femeile tinere sunt cele care pleaca primele, in timp ce barbatii sunt cei care mai raman cu aproape doi ani mai mult. Sau cu unsprezece, daca vrem sa ne simtim mai curajoase si ne uitam la vecinii nostri din Bulgaria. Numai ca nu prea ne permitem sa glumim pe tema asta, cand, cu orice riscuri fata de viata lor intima, tinerii decid totusi sa ramana in casele parintesti. Mai cu seama ca, oricat de usor ar fi sa ii consideram lenesi sau prea comozi, sunt o multime de factori care ii determina sa stea inca in camerele din copilarie, chiar daca ele nu mai sunt tapetate cu postere sau cu ursuleti de plus. Atat de mediatizata criza economica este cel mai grav dintre factorii acestia.

National Youth Reports pe 2012 au aratat ca riscul de somaj a crescut dramatic din 2007 incoace, mai cu seama in randurile celor mai educati, in Romania, Grecia, Cipru, Italia sau Portugalia. Asta inseamna, de fapt, ca o criza anterioara – cea a supracalificatilor – a devenit inca mai acuta. Daca mai punem langa asta si faptul ca multi tineri nu isi gasesc job-uri full time, ca tari ca a noastra sunt printre cele mai sarace din Europa si ca exista si mentalitati care intaresc obiceiul statului acasa, atunci nu prea e de mirare ca tinerii nostri aleg varianta mai confortabila pana cand nu mai sunt tineri deloc.

„In cultura romaneasca', spune Gina Apolzan, „nu exista inca o traditie prin care tanarul sa fie incurajat sa fie independent, iar mijloacele pentru a ajunge la independenta sunt limitate sau felul in care problema este abordata este limitativ. Daca nu doreste sa devina independent, tanarul sau chiar cel mai in varsta care locuieste cu parintii va gasi intotdeauna motive de ordin financiar sau emotional care sa ii justifice continuarea copilariei. Iar parintii, la randul lor, vor gasi motive pentru a intretine dependenta copilului de a sta pe langa casa. Si astfel, cel tanar este condamnat sa ramana mic, adica neajutorat.' Concluzia la care ajunge, in final, psihoterapeutul e ca este posibil ca o astfel de ipostaza sa fie specifica societatii noastre, sa fie generata de context. Dar mai este, spune ea, „rezultatul transmiterii unui model mai putin practic, a unei povesti transmise din generatie in generatie in care multi inca mai gandesc «o sa aiba cine sa imi aduca un pahar cu apa la batranete», a unei dependente intretinute de ambele parti. Situatia de dependenta este intretinuta reciproc, in ciuda protestelor sau a lamentarilor, daca acestea exista'.

Iar la final, ceea ce ramane din dependenta pe care imprejurarile, contextul si comoditatea au intretinut-o nu e nici pe departe placut sau favorabil cuiva. Am sa ii dau cuvantul, pentru asta, Nicoletei, prietena de care va povesteam la inceputul acestui text. „Sa locuiesti cu parintii dupa o varsta este extrem de frustrant. Iti provoaca sentimente pe care altfel nu le-ai avea si pentru care te simti vinovat. Eu locuiesc acum cu mama pentru ca ma aflu intr-un cerc vicios. Ca sa compensez frustrarea ei fata de fratele meu imatur, trebuie sa joc rolul de copil reusit, care nu face probleme si ii da mamei satisfactia ca nu a esuat in a fi un parinte bun. Multa vreme am crezut ca, repetandu-i ca la un moment dat voi pleca de acasa, ea va accepta asta. Cred ca m-am complacut in situatia de a crede ca ea intelege. Dar cand mi s-a oferit sansa sa plec din oras pentru un job interesant, mama s-a opus. Zile intregi am oscilat intre a pleca pentru a rupe lantul si a ramane ca sa nu-i fac rau. Ma durea inclusiv faptul ca ii faceam un bine inexistent si pe termen scurt. Dupa ce am refuzat job-ul, lucrurile s-au inrautatit. Am simtit tot mai acut ca mama nu ma intelege, ca este egoista si neputincioasa, sentiment pe care il resimteam in mod enervant si eu. Dupa episodul respectiv simteam ca tot ce ii spun este o metafora pentru a o face sa inteleaga ca egoismul ei m-a afectat. Treptat, alte nemultumiri din trecut au iesit la iveala si relatia noastra s-a deteriorat. Curand am devenit straine, una care cerseste in continuare, alta care ofera doar din obisnuinta.'

Cu siguranta ca nu toate cazurile ajung sa sfarseasca atat de dramatic, dar povestea Nicoletei este emblematica pentru cei care aleg sa ramana mai degraba decat sa plece. Nu mai credem, azi, ca mai merita sa avem o diploma, nu mai vedem intoarcerea acasa drept un esec, si suntem in companie buna stiind ca milioane de oameni gandesc la fel ca noi. Numai ca, pe de alta parte, ramane mereu si visul acela al independentei, catre care drumul nu e deloc usor. Dar, cum zice psihoterapeutul, la sfarsitul zilei nu vom mai fi cei mici, cei neajutorati. Si ne cam dorim asta, nu?

Text: Ioana Ulmeanu
Foto: Guliver

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK