Hollywood e serialul exagerat de optimist de care avem nevoie acum

Hollywood, cel mai recent proiect al lui Ryan Murphy lansat de Netflix, este o poveste seducătoare, dar de necrezut, despre cum filmele au puterea de a transforma realitatea.

Patti LuPone este Avis Amberg în HOLLYWOOD

VEZI FOTO

POZA 1 / 7

Hollywood, miniseria Netflix creată de Ryan Murphy, este o istorie reimaginată a industriei filmului, un soi de fabulă în care totul este exagerat la extrem, dar e în același timp o poveste care ne permite să evadăm preț de câteva ore într-un paradis glamour în care personajele arată mereu impecabil, decorurile sunt superbe, iar acțiunile sunt guvernate permanent de o tendință către mai bine.

Pe scurt, Hollywood își propune să ne prezinte o istorie alternativă a ceea ce ar fi putut să fie industria filmului dacă era mai diversă, spunea mai multe povești și avea îndrăzneala de a trece peste dorințele fanilor cinema-ului, pentru a-i învăța că lumea nu e doar așa cum o știu și vor să o știe ei. Pornind de la volumul de memorii al lui Scotty Bowers, Full Service: My Adventures in Hollywood and the Secret Sex Lives of the Stars, miniseria ne prezintă o mulțime de personaje care mai de care mai elegante și mai atrăgătoare, în drumul lor spre faimă și succes. Avem, deci, de-a face cu câțiva actori aspiranți, dar și cu un scenarist de culoare, cu un proprietar de benzinărie de succes a cărui afacere este, de fapt, una care oferă servicii sexuale, cu o formidabilă proprietară de studio care are curajul de a face lucrurile altfel decât se făceau… și cu foarte multe personaje care au lucrat în LA în vremurile de aur, dar care sunt ficționalizate masiv, precum Vivien Leigh, Hattie McDaniel, Rock Hudson sau… Eleanor Roosevelt.

Fără să dezvălui prea mult din acțiune, spun doar că Hollywood își construiește intriga în jurul realizării unui film, Peg – este proiectul unui regizor debutant (jucat de Darren Criss), scenariul a fost scris de un tânăr de culoare, iar pentru rolul principal se luptă aspirantele aflate sub contract la Ace Studios. De la un film clasic de… ei bine, Hollywood, despre o actriță care se sinucide aruncându-se de pe celebrul semn Hollywood de pe dealurile din LA, Peg ajunge să fie cu totul și cu totul altceva – un film care va dărâma bariere și va schimba percepții și, ca urmare, întreaga istorie a industriei filmului.

Viețile tuturor oamenilor care gravitează în jurul proiectului sunt prezentate în miniserie folosind metodele clasice ale filmului din zilele mai bune ale industriei – toată lumea arată superb și vorbește dramatic, gesturile sunt teatrale și replicile bombastice, și fiecare dintre actorii care se perindă prin fața camerei excelează în ceea ce se cheamă overacting. Că aceasta este o intenție regizorală, pentru a sublinia convenția pe care o presupune fiecare film, e mai puțin important. Ce contează pentru privitor e faptul că, folosind mijloacele cele mai convenționale, realizatorii Hollywood își doresc să ne arate că lumea filmului ar fi putut fi altfel – ceea ce pare să însemne mai bine, în acest context.

În lumea de necrezut pe care o creează Murphy în Hollywood, rivalitățile acerbe fac loc cooperării, exploatarea devine lesne ajutor, iar dramele personale sfârșesc a fi lecții învățate și experiențe valoroase pentru cei care trec prin ele. Adică așa cum ne-au arătat dintotdeauna filmele că ar trebui să fie lucrurile.

Situațiile, așadar, sunt de cele mai multe ori absurde, dar tocmai asta este atât de atrăgător când privești absorbit, episod după episod, ce se întâmplă pe ecran. Și dacă actorii tineri și toți foarte frumoși nu sunt neapărat convingători în tot noianul de exagerări pe care îl joacă (David Corenswet joacă rolul lui Jack Castello, actor aspirant, Darren Criss este Raymond Ainsley, regizorul vizionar, Laura Harrier este Camille Washington, actrița de origini africane care devine star, Jake Picking este Roy Fitzgerald / Rock Hudson, iar Samara Weaving este Claire Wood, fiica proprietarilor Ace Studios), cu excepția carismaticului Jeremy Pope în rolul Archie Coleman; cu totul altfel stau lucrurile cu actorii mai experimentați. Dylan McDermott în rolul șefului de benzinărie cu vise mărețe este excelent, la fel sunt și Joe Mantello și Holland Taylor, interpretând conducătorii cu mânini de fier și inimi de aur ai Ace Studios, iar Jim Parsons face o treabă bună în a deveni insuportabil în rolul agentului Henry Wilson (și el, la bază, un personaj real). Iar deasupra tuturor strălucește Patti LuPone în rolul lui Avis Amberg, fostă actriță și acum soție nefericită a șefului studioului. Legendară pe Broadway, LuPone a găsit în proiectele recente de film și televiziune o nouă ocazie de a-și dovedi multiplele talente, dar și de a-și afișa statutul binemeritat de divă. Și e pur și simplu minunat să o privești.

Ce i se poate reproșa pe bună dreptate miniseriei Hollywood este că toate intențiile sale bune sunt prezentate în tușe prea groase, dacă nu cumva chiar grosolane. Însă, spre deosebire de alte proiecte recente care au avut drept subiect industria filmului (și e greu să nu mă gândesc aici la Once Upon a Time in Hollywood, al lui Tarantino), seria lui Murphy funcționează, atunci când o face, tocmai datorită optimismului exagerat și dorinței deloc subtile de a prezenta o posibilă cale către progres, cale care ar putea fi parcursă și cu ajutorul unei industrii a filmului care ar fi învățat să treacă peste abuzuri precum cele care au ieșit la iveală în era #MeToo. Hollywood-ul pe care îl vedem în acest serial este unul de vis, dacă visul de pe ecrane ar deveni vreodată realitate. Este neplauzibil și tocmai de aceea cu atât mai simpatic.

Și încă un lucru: probabil că, lansat în alte vremuri, Hollywood nu ar fi dat senzația de pansament pe care o furnizează acum. Dar în mijlocul unei crize globale de asemenea amploare, pare să ne dea fix ce ne trebuie: o rază de speranță deșartă, un pic de optimism complet nefondat și imaginea unei lumi care n-ar fi putut să fie.