Intențiile din spate sunt bune. Vă doriți să fie rezilienți, să poată face față problemelor cu care inerent se vor confrunta nu doar acum când sunt copii ori adolescenți, ci și la maturitate. Vreți să îi vedeți adulți independenți, de succes, care să își croiască o existență așa cum visează. Să fie ambițioși, muncitori, să lupte pentru obiectivele lor. Să poată lua decizii importante, chiar și pe cele mai grele, să lase în urmă locuri, oameni, contexte dacă sunt toxice și le afectează sănătatea emoțională. Și cu toate astea, faceți anumite greșeli în raportarea la cei mici, greșeli care de multe ori obțin exact contrariul celor dorite. Sau dacă o parte dintre aceste intenții se vor împlini, costurile vor fi semnificative.
Supraprotecția
Copilul este ținut ca într-un fel de glob de cristal. I se creează un mediu extrem de confortabil, care nu îl provoacă în niciun fel. Ca atare nu își poate dezvolta anumite abilități, inclusiv cele legate de rezolvarea de probleme. Este obișnuit, și aceasta devine normalitatea lui inclusiv când e căsătorit și devine la rândul său părinte, să aibă mereu pe cineva care îl împinge de la spate. Care îl salvează în situațiile dificile, care depune efort în locul său. O persoană cu care să se consulte mereu și care mai bine zis să ia decizii în locul său, să îi spună cum să își trăiască viața, indiferent de ce aspect al existenței este vorba.
Controlul
Părinții organizează la linie viața copilului, așa cum cred că este mai bine sau eficient pentru el. Și până la un punct e corect, cei mari, prin prisma experienței, chiar știu mai bine ce trebuie făcut pentru copil. Doar că în versiunea aceasta copilul este un simplu executant de a cărui părere nu se ține cont. Nici măcar nu este întrebat ce îi place, ce nu, ce și-ar dori, ce e important pentru el. Și învață că opinia sa nu contează, că el nu contează.
Prea multă sau prea puțină ceartă
Imposibil să nu existe disensiuni în cuplu. Iar copilul se uită la părinții lui și deprinde modalități de gestionare a conflictelor. Ceea ce îl va ajuta cu ceilalți de vârsta lui, acum, sau când va fi adult. Să mimăm relația sau familia perfectă, unde nu e niciun conflict, încurajează superficialitatea, lipsa autenticității și a contactului cu sine, a conexiunii cu cei din jur. Un mediu familial înalt conflictual construiește instabilitate.
Minciuna
Chiar dacă nu spune nimic și nu își confruntă părintele, copilul știe și înțelege că este mințit, păcălit, manipulat. Lecția? Cine mă iubește mă și minte, nu pot avea încredere în nimeni din moment ce până și persoanele cele mai apropiate mint. Copilul are nevoie de sens, de explicații adaptate vârstei lui, de onestitate.
Condiționarea afecțiunii
Ca să fie lăudat, luat în brațe, mângâiat, copilul întâi trebuie să performeze. La școală, la activitățile sportive, la cursurile suplimentare pe care le face, el trebuie să fie cel mai bun. Altfel e criticat, pedepsit, jignit, respins. Comparațiile cu ceilalți copii sunt la ordinea zilei. Iar cum afecțiunea părintelui e ceva ce își dorește enorm, micuțul se va strădui să performeze. Lecția cu care rămâne copilul, de fapt? Nu sunt suficient de valoros, de bun, ca să fiu iubit.
Ignorarea trăirilor
Plânge? Nu este luat în brațe, alinat. Asta ca să se întărească, să capete un caracter puternic. Este supărat dintr-un motiv anume? I se zice că exagerează, nu are de ce sau clasica îi trece până se mărită/se însoară. Nu primește înțelegere, empatie, iar ceea ce cere părintele este ceva ce copilul nu își poate oferi deoarece nu este în acel punct al dezvoltării sale. Părintele are așteptări și îl tratează pe micuț ca și cum ar fi un adult care se poate autoregla. Dar copilul se coreglează emoțional în relație cu părintele. Iar ignorarea emoțiilor și nevoilor sale construiește rana deprivării emoționale.
Citește și:
Conflictele în cuplu vă golesc de energie? Strategii de rezolvare și menținere a conectării emoționale
Foto: PR