Fiinte de neuitat (2), de Alex. Leo Serban

Vorbea usor taraganat, poate de la somn (parea abia trezita) sau de la „pra­furi'. In camera mirosea a ceaiuri de fructe, totul tremura ca un paienjenis din miere zaharisita si ea era dusa.

Hugh a fost colegul meu de camera la Londra, in casa adeptilor lui Rudolf Steiner de linga Hammersmith Bridge. Camera lui era suficient de mare cit sa inca­pa un vagon de tren: avea un pat (lung & in­gust) intr-un colt al ei, eu altul, in coltul opus.

Era ne­potul unui mare pictor american (portretul mamei acestuia e probabil cel mai celebru portret american, dupa Marilyn a lui Warhol) si avea o avere bunicica, dar prefera sa locuiasca in acea comunitate si sa se ocupe de treburile casei: se trezea la 6 dimineata, isi facea patul, apoi cobora la parter si matura, punea la fiert apa pentru breakfast, uda gradina etc.

Am petrecut vreo trei zile impreuna, apoi eu am plecat in Franta, iar el a venit la Bucuresti pentru festivalul Enescu. Saracul, n-a avut noroc: isi adusese si smokingul in valiza, dar a cazut la pat inca de-a doua zi… N-a fost nici macar la un concert – a bolit intruna. Locuia la mine, mama il vizita zilnic si-i aducea supa. „Ce om dragut!', imi spune si astazi.

Hilda era buna prietena cu una dintre matusile mele (fiica lui Bigi), jucau bridge impreuna. Avea 90 de ani, era mica, foarte machiata, cu parul rosu si tigara vesnic in coltul gurii. Nu pot sa uit ca, la un joc pe care-l chi­bitam (n-am fost niciodata suficient de motivat sa invat un bridge bun), s-a plins la un moment dat de niste cram­pe la stomac. „Vai, Hilda draga, ia controlea­za-te, vezi sa nu ai o gastrita!', i-a zis matusa-mea.

Matei este prietenul arhitect, traitor la Paris, care are colectia completa a romanelor Agathei Christie cu copertile desenate de Tom Adams. Plecat imediat dupa mineriade, a locuit mai intii in tot felul de camere de bona pentru ca tinea – cu tot dinadinsul – sa fie in „arondismentele bune' (a se citi aristocratice), 7 sau 16; acum, slava Domnului, s-a mutat intr-un apartament ca lumea, intr-un arondisment, vai, „popular', dar macar are loc de-ntors.

Pe cind statea linga Arc de Triomphe l-am vizitat intr-o asemenea cutie: era atit de mica incit nu puteai sa te-ntinzi decit pe o latura, cit tinea patul. La picioarele lui era un dulapior inalt si, deasupra, un televizor cit un ghiveci de flori. Matei mi-a povestit ca a revazut intr-o seara, pe Arte, Nosferatu al lui Murnau, dar, ecranul fiind atit de mic si de sus, s-a folosit de binoclul de opera al bunicii lui pentru a vedea filmul mai de aproape.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK