Fenomenul selfie

Feriti-va, pregatiti-va, alertati-va! Chiar in momentul in care scriu aceste randuri sunt gata sa fac un nou pas in viata mea atat de impresionanta si de fabuloasa de pe Internet. Daca as fi intr-un film, probabil ca acesta ar fi momentul in care i-as trasa instructiuni lui Angelo Badalamenti (da, el ar semna coloana sonora) sa imagineze cateva note inalte, care sa asigure suspansul pentru urmatoarele cateva secunde.

Ma pregatesc de primul meu selfie! Sunt gata sa devin mai faimoasa decat Kim Kardashian si Kate Middleton la un loc, totul doar apasand pe un buton care imi va imortaliza mimica pe jumatate uimita si pe jumatate zambitoare, asa cum am vazut ca se face. Voi avea si eu o fotografie cu mine, facuta de mine si cum imi place mie, asa cum nu am avut niciodata. Cum adica ce e acela un selfie? Nu aveti nici o scuza sa nu stiti asta, mai ales ca sunt sigura ca va traiti, ca si mine, cel putin jumatate din viata pe net.

Ca sa ne fie clar, selfie-ul nu este o inventie noua. El s-a nascut pe MySpace, la inceputul anilor 2000, cand cei care frecventau mediul virtual postau pe conturile proaspat deschise autoportrete foto nu tocmai inspirate. De cele mai multe ori era vorba de cate un autoportret trist, o poza prost luminata si facuta in oglinda de la baie cu un aparat foto compact sau cu camera telefonului. Numai ca lumea s-a schimbat, acum avem telefoane performante si am uitat cum era sa tinem o camera in mana deasupra capului pana ne amorteau muschii gatului. Popularitatea Flickr si mai tarziu a Facebook-ului au dus selfie-ul pe culmi noi, iar aparitia camerei frontale la modelul iPhone 4 ne-a adus cu un pas mai aproape de autoportretul perfect. Si asta fara efortul pe care trebuie ca l-a depus Vincent van Gogh pictandu-se de zeci de ori reflectat in oglinda. Asa ca nu e de mirare ca anul trecut cuvantul premiat si introdus in Oxford English Dictionary a fost chiar selfie.

Pregatindu-ma de primul meu experiment de acest fel, iau la puricat viguros spatiul online in cautarea trucurilor care ma vor ajuta sa obtin autoportretul cel mai avantajos, si ce sa vedeti? Milioane de imagini ale unor oameni nici prea urati, nici prea frumosi ma asalteaza cu zambete, buze tuguiate sau sprancene ridicate intrebator. Pe Instagram, reteaua mea preferata (pentru ca nu a fost inca invadata de citate inspirationale, desi simt ca se apropie si vremea aceea), tag-urile #me si #selfie genereaza alte cateva milioane de rezultate. Imi fac un clasament al favoritelor in functie de cateva criterii foarte personale, iar pe locul fruntas se afla fotografia pe care si-au facut-o impreuna Meryl Streep si Hillary Clinton. Decid sa o iau drept o gluma buna si inca ii chestionez statutul de selfie (se mai cheama asa daca sunt doua persoane in fotografie?). Apoi incerc, impreuna cu intreg Internetul, se pare, sa-mi dau seama daca e OK sa faci un asa-zis group selfie la un serviciu memorial (asa cum au facut Barack Obama, David Cameron si Helle Thorning Schmidt).

Doar ca fotografiile despre care vorbesc sunt exceptii – cele mai multe dintre selfies sunt, de fapt, portrete ale unor persoane mai tinere si pe care nu le stie nimeni. De fapt, un studiu comandat de Samsung a aratat ca o treime dintre fotografiile facute in ziua de azi de tinerii cu varste intre 18 si 24 de ani sunt selfie-uri. Si, fara sa fie neaparat nevoie de vreun studiu facut ca la carte, ci doar observand o prima cautare online, vad ca cele mai multe fotografii de tip selfie sunt postate de femei.

Cand incerc sa aprofundez problema, imi dau seama ca postarea unor autoportrete e un trend incurajat in majoritate de populatia feminina si mai apoi aflu ca specialistii sunt de parere ca selfie-ul e privit drept o practica tipic feminina prin care protagonistele incearca sa-si controleze imaginea. OK, are sens, ma gandesc, dar daca tot vrem sa ne luam imaginea in propriile maini, cum se face ca cele mai multe dintre selfie-uri ne infatiseaza in ipostaze senzuale, cu ochii mijiti si cu buzele aduse provocator inainte, in ceea ce Internetul a botezat duckface, toate incununate de un decolteu mai degraba dezgolit?

Asta este ceea ce vrem sa controlam pana la urma, nu? Nu tocmai, zice Gail Dines, autoarea cartii Pornland: How Porn Has Hijacked Our Sexuality. Dupa parerea ei, „datorita culturii pornografiei, femeile au internalizat astfel de imagini de sine. Ele se auto-obiectifica, ceea ce inseamna ca se privesc ele insele asa cum le privesc barbatii. Asta ar explica, atunci, fotografiile postate de Rihanna sau Miley Cyrus, ma gandesc.

Numai ca pe mine ma descurajeaza aceasta explicatie si, drept sa va spun, elanul cu care am plecat la realizarea mareata a primului meu selfie s-a injumatatit. Asa ca incerc sa caut alte motive pentru care ar merita sa postez o fotografie cu mine. Si ma gandesc cum, in fiecare zi, feed-urile pe care le urmaresc imi arata urmatoarele lucruri: mancare (toti vor ca restul lumii sa stie ce pranz minunat au servit), haine (inca nu ma lamuresc daca fotografierea tinutelor intra in categoria despre care vorbesc aici) si animale (care obtin, invariabil, cel mai mare numar de like-uri). Poate ca urmaresc eu pe cine nu trebuie, imi zic, dandu-mi seama ca majoritatea persoanelor din feed posteaza necontenit detalii ale unor vieti minunate, in care parca nimeni nu face altceva decat sa bea cafele, sa probeze haine si sa mangaie pisici toata ziua. Dar la o cercetare mai atenta imi dau seama ca asta facem cu totii pe Internet, pana la urma. Ne construim realitati paralele in care vietile noastre par mai bune decat sunt de fapt si in care ne simtim mult mai bine. Ajung imediat la concluzia (atat de evidenta, stiu) ca ceea ce e valabil in mare se poate aplica lejer si temei mele de gandire.

Deci e clar, imi zic, ca trebuie sa imi fac un selfie atata vreme cat stiu ca ma va motiva si imi va imbunatati imaginea sifonata pe care o am despre mine, pentru ca va arata o varianta mai buna a mea. Cercetatorii sunt, toti, de acord cu lucrul acesta. Ceea ce spun ei este ca, atata timp cat imaginea de sine e importanta pentru noi, e absolut normal sa incercam sa o imbunatatim. Dupa cum explica dr. Pamela Rutledge (director la Media Psychology Research Center), cand ne uitam in oglinda, miscarea ne face sa ignoram unele defecte, pe care le observam abia intr-o fotografie. Ei, si atunci e normal sa ne facem toate aceste fotografii cu camera frontala pe care eu am folosit-o pana acum doar pentru rolul ei secundar de oglinda.

Dar asta nu-i tot. Atunci cand ne fotografiem, mai apare ceva: un autoportret devine cu adevarat un selfie abia cand e postat online si comentat sau scaldat intr-un dus de like-uri – deci parerea altora este foarte importanta pentru noi. Caci am putea sa ne facem mult si bine autoportrete, asta nu ne-ar satisface daca ele nu si-ar gasi si un public care sa le valideze si care sa ne confirme ceea ce voiam sa aflam despre noi. Pentru asta a fost dezvoltat si conceptul de „sine din oglinda, care spune ca ne dezvoltam imaginea de sine bazandu-ne pe perceptiile celor cu care interactionam. Mi-ar placea sa neg adevarul acestui concept, numai ca stiu chiar si eu, fara sa fi postat vreodata un selfie, ca atunci cand pun o fotografie pe Instagram si nu primesc imediat aprecierile semenilor ma intristez nespus. Unde mai pui ca fotografiile mele preferate nu sunt deloc pe placul celor care ma urmaresc si, cumva, tot cele in care apar pisici sunt mai populare. Incep sa ma tem si mai mult, in acest moment, de feedback-ul pe care il voi primi pentru primul meu selfie.

Intre timp, mai aflu ca imaginea de profil de pe Facebook ne influenteaza foarte tare perceptiile despre noi insine. Studiile au aratat ca ne pasa mai tare decat am vrea sa credem de comentariile la fotografiile noastre de profil – in asemenea hal incat ne afecteaza puternic nivelul de atractivitate perceputa la nivel fizic, social si profesional. Din nou, studiile au dreptate, ma gandesc in timp ce imi mai sterg un post pus de altcineva pe Timeline si imi scot tag-urile dintr-o serie de fotografii. Tocmai pentru ca ne pasa cum ne aratam lumii exista toate aceste unelte si tocmai de asta nu obosim sa filtram aproape orice fotografie postam pe Internet – in afara cazurilor in care nu ne afisam, cu aroganta, hashtag-ul nofilter, a carui simpla existenta denunta si raritatea acestei practici. Si, pentru ca ne place ca ceilalti sa ne vada intr-un anume fel, ajungem usor si la comparatii.

Pentru ca, dintr-un Internet ocupat aproape in intregime de imagini alterate ale unor vieti „splendide, nu aveau cum sa lipseasca competitia si comparatia. De asta rasfoim profilurile colegilor din scoala generala, ca sa vedem cine s-a mai ingrasat si cine a mai divortat, si de asta e important pentru noi ca ceea ce postam sa fie aprobat de ceilalti, placut si, in cele din urma, mai interesant decat ceea ce posteaza ei.

Initiativa mea curajoasa mai coboara o treapta pe scara entuziasmului cand dau peste un studiu realizat de dr. David Houghton, de la Birmingham Business School, care arata ca oamenii care posteaza frecvent fotografii pe Facebook isi risca relatiile din viata reala, pentru ca ceilalti nu mai pot sa interactioneze bine cu ei. Mai aflu, dintr-un studiu asupra utilizatorilor de Facebook, ca postarea de autoportrete e corelata cu un nivel scazut de sustinere si intimitate cu prietenii din retea. Hmm, deja nu imi mai vine deloc la indemana selfie-ul cu pricina. Daca iese bine, ma gandesc, poate ca ma obiectific singura si caut confirmarea altora. Iar daca nu, primesc comentarii negative si asta ma va face sa nu-mi mai arat fata in oras cateva zile bune.

Nu mai pare deloc un plan bun, pana cand dau de un alt fenomen virtual, inrudit, care ma atrage mai tare: the ugly selfie – adica acel autoportret prin care te prezinti intentionat intr-o ipostaza deloc atragatoare. Aflu ca exista intregi comunitati pe net care dezbat asupra acestei variatiuni la selfie si care au cazut de acord ca o fotografie in care arati rau intentionat e, mai mult decat o gluma, o incercare de a scapa de obiceiul pe care il avem de a ne arata numai partile bune online. Trebuie sa fie reconfortant, ma gandesc, sa postezi o fotografie in care arati rau dupa ce te-ai straduit atata vreme sa arati bine. In plus, de cand cu aceste selfies, chiar daca toata lumea arata, in teorie, mai bine, in fotografii au reaparut defectele – fotografiile fiind postate aproape instantaneu, nu mai e timp de retusuri, asa ca apelam la filtre. Numai ca utilizarea fara discernamant a filtrelor nu ajuta in zilele in care parul nu sta bine deloc si nici in cazul eruptiilor de acnee cauzate de ingerarea unor cantitati masive de ciocolata.

Imi voi face, deci, o poza urata, cat de greu sa fie!? Ma pregatesc, verific cum arata incaperea in spatele meu si daca se vede in vreun colt o pereche uitata de sosete, imi iau inima in dinti si deschid camera telefonului. Imi dau seama, chiar in momentul in care apas butonul strimbandu-ma strengareste, ca am facut fix aceeasi fotografie pe care o face toata lumea, aratandu-mi obrazul sting (care, din fericire, e postat imediat sub spranceana mea supusa, care a decis sa ia o forma decenta la ultima pensare). Citisem mai demult un studiu facut de Nicola Bruno si Marco Bertamini de la Universitatea din Parma, care spunea ca si autoportretele pictorilor celebri, dar si selfie-urile noastre mai mult sau mai putin triste au aceeasi tendinta de a arata obrazul stang, fara vreo legatura cu legile compozitiei, ci doar cu felul in care functioneaza creierele noastre.

Imi verific imediat captura, ii aplic cateva filtre (cele de pe Instagram nu imi mai sunt suficiente, asa ca ma aventurez in VSCO Cam) si imi acord o perioada in care sa ma gandesc serios daca fotografia merita sau nu sa fie postata. De la motivele pentru care am vrut sa o fac (ca sa imi demonstrez ca pot, de fapt, si sa trec peste faptul ca nu exista aproape nicaieri fotografii cu mine, pentru ca eu sunt mereu cea care se ocupa de pozat) ajung la o intrebare mai deranjanta: ce va spune selfie-ul meu despre mine?

Incerc sa ma consolez cu gandul ca nu e inca o imagine plictisitoare (in plus, desi ma stramb, arat binisor) si ca selfie-urile pot fi uneori chiar arta. Imi amintesc ca Patrick Specchio a avut anul trecut o expozitie la MoMA (Art in Translation: Selfie, The 20/20 Experience) ai carei vizitatori erau invitati sa se pozeze singuri intr-o oglinda. Dar imi spun, fara sa trebuiasca sa ma uit in oglinda, ca exagerez. Selfie-ul meu e departe de a fi arta, pana la urma e doar inca una dintre milioanele de poze narcisiste si fara nici un fel de continut interesant care impanzesc Internetul. Asa ca va spune despre mine ca sunt inca o persoana fascinata de propria personalitate si fizionomie. Grozav, ce sa zic. Deci trantesc un delete de toata frumusetea peste poza tocmai facuta.

Foto: Happy romantic couple on the beach taking photo of themselves from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK