Femei văzute de femei: 8 fotografe vorbesc despre discriminare și felul în care femeile pot redobândi controlul asupra propriei imagini

„Bărbații acționează și femeile apar. Bărbații privesc femeile. Femeile privesc felul în care sunt privite, zice criticul John Berger în Feluri de a vedea, una dintre cele mai influente cărți despre artă scrise vreodată. Berger, cunoscut pentru felul în care a tradus critica de artă pentru publicul larg, mai spune că femeia e înfățișată în operele de artă altfel, pentru că întotdeauna se presupune că privitorul „ideal e un bărbat, astfel încât reprezentarea ei e menită să îl flateze.

Discuția are ca punct de plecare picturile în ulei post-renascentiste, dar comentariile lui sunt la fel de valabile și în ceea ce privește fotografia, advertising-ul și, de multe ori, cinema-ul. Și, desigur, sunt la fel de valabile și astăzi. Faye Dunaway, pe marginea piscinei, lângă Oscarul proaspăt câștigat, Björk pe coperta albumului ei Biophilia, Joan Didion în campania Céline – aceste imagini iconice ale unor femei au ceva în comun: toate sunt realizate de către fotografi.

În mod ironic, reprezentările feminității și ale corpului feminin sunt în mare parte construite de bărbați, indiferent că vorbim de fotografii de modă, sport sau reportaje de război, iar asta a făcut ca decenii la rând percepția noastră vizuală să fie alterată de privirea masculină by default. Da, a trecut ceva vreme de la reclamele sexiste din anii 50 în genul celei în care o femeie îi aduce soțului ei micul dejun în genunchi (cu headline-ul „Show her its a mans world), dar nici campaniile „ironice din perioada de glorie American Apparel nu sunt foarte departe.

În ceea ce privește fotografia, putem spune că există mai multe fotografe ca niciodată, dar asta nu înseamnă că raportul de forțe s-a schimbat foarte mult. Fotografa Jill Greenberg spunea într-un TEDx Talk că în Statele Unite 92% din reclame sunt realizate de fotografi, la fel și 85% din coperțile de reviste. Aceasta mai amintește, anecdotic, că pentru un articol din New York Times apărut în 2015 care vorbea despre misoginia de la Hollywood au fost fotografiate zeci de femei de către un bărbat, acesta fiind ales de către o echipă de foto editori formată din femei.

„E vorba doar de jurnalism bine făcut. Trebuie să spunem povești despre oameni diverși, din perspective diferite – cea feminină, cea a persoanelor de culoare sau a comunității LGBTQ+. Faci o mare greșeală când nu ai toate vocile astea în redacția ta, spune într-un interviu pentru Wired Daniella Zalcman, cea care a lansat platforma Women Photograph, o bază de date cu peste 400 de fotojurnaliste din întreaga lume. Acesta a fost răspunsul ei pentru toți editorii foto care i-au zis că ar angaja o femeie fotograf, dar nu știu unde să le găsească.

Cele opt fotografe românce cu care am vorbit pentru acest articol ne arată, prin munca lor, o perspectivă nuanțată și onestă asupra corpului feminin și ce înseamnă să vezi lumea într-un alt fel decât cel cu care am fost obișnuiți dintotdeauna. A venit momentul pentru the female gaze.

„Mi se pare o perspectivă limitată atunci când este repetitivă, dominantă și reprezintă de cele mai multe ori doar un anumit tip de femeie – tânără, frumoasă, piele albă, lipsită de imperfecțiuni. A fotografia doar un stereotip de femeie neagă existența altora și perpetuează ideea că femeile trebuie să arate și să acționeze în societate doar într-un anumit fel, ceea ce implicit duce la o mentalitate colectivă direct corelată cu rasismul, sexismul, discriminarea sexuală. Reprezentarea vizuală este un act politic în sine. Individualitatea trebuie celebrată și asumată, nu impusă, e de părere Alina Negoiță, una dintre fotografele care explorează prin acest mediu, printre altele, complexitatea feminină.

Alina s-a apucat să facă fotografii pe la 15 ani, o trecere organică de la desen și pictură, care i-a permis să experimenteze și să înțeleagă lumea din jur – „dintotdeauna am fost atrasă de oameni și de poveștile lor, ce înțeleg și definesc prin umanitate. Acum locuiește la Londra, unde și-a terminat și studiile. Dacă e să dea un exemplu despre felul în care o femeie poate vedea altfel lucrurile decât un fotograf bărbat, îi vin în minte fotografiile lui Lee Miller din cel de-al doilea război mondial, realizate pentru revista Vogue: „Miller fotografiază războiul într-un mod nuanțat, perceptiv, reinventat; forța se suprapune cu vulnerabilitatea, bunătatea cu cruzimea, banalul cu extraordinarul. Ne arată noi perspective vizuale prin felul în care subliniază diviziunile sociale și experiențele femeilor din timpul razboiului, perspective feministe care nu au existat până în acel moment. Experiențele pe care le avem de-a lungul vieții ca femei ne diferențiază de experiențele bărbaților, iar acest lucru face diferența din punct de vedere vizual și narativ.

Pentru Ana Topoleanu, „fotografia era un hobby cu potențial de job de fugă pe vremea când lucra în publicitate. S-a apucat să tragă pe film cu un Canon găsit într-un târg din Chile, unde a stat un an, iar pasiunea ei pentru fotografie a crescut pe măsură ce a început să descopere tot mai mult lumea. Acum locuiește în Mexic, iar experiența de mamă i-a îmbogățit viziunea. „Simt o conexiune atât de profundă cu femeile: empatizez cu ele la toate nivelurile. Le simt puterea și le apreciez sensibilitatea, mă recunosc în creativitatea lor și le împărtășesc vulnerabilitatea. Admir curajul lor și îmi place să le surprind frumusețea. Portretele mele încearcă o oglindire nu numai a părților aranjate, ci adevărata esență a omului din fața mea.

Un exemplu care ilustrează foarte bine asta este seria Nude Therapy, unde modele sunt chiar prietene de-ale ei care au decis să treacă peste propriile complexe și teama de a nu fi conforme standardelor de frumusețe și să se lase fotografiate. „În general, stabilim o relație pre-sesiune. Las lucrurile clare în legătură cu ce vom face. Mă deschid și eu în timpul portretelor, sinceritatea e cheia. Îmi place mult efectul unor portrete asupra unei femei. Se simt mai puternice, mai curajoase, se simt bine în pielea lor. Ador să văd asta.

Despre comunicarea premergătoare shooting-ului vorbește și Andreea Retinschi, care adaugă: „În zilele noastre, cam toată lumea are un dispozitiv fotografic, fie că e vorba de un mobil sau de un aparat. Prin urmare, cu toții am fost imortalizați în circumstanțe mai mult sau mai puțin flatante. Foarte des în ultima vreme, oamenii care vin în fața aparatului meu vin traumatizați ca niște veterani de război și își cer scuze că nu sunt fotogenici, prin capul lor trecând probabil toate fotografiile care i-au traumatizat, împreună cu o viziune distorsionată negativ despre imaginea lor.

Andreea, care a studiat la Toronto înainte de a se întoarce în România, este specializată în portretistică, pe care a explorat-o cât se poate de mult, atât în proiecte personale, cât și comerciale. „Nu judec o fotografie după persoana care a făcut-o, ci după felul în care a fost făcută și ceea ce exprimă. Cred că mai degrabă este vorba de faptul că, mai ales în trecut, aceasta era o meserie practicată predominant de bărbați, dar cifrele s-au mai schimbat între timp. Când a apărut fotografia, erau oricum vremuri în care puține din meseriile care existau erau și pentru femei.

Studiile arată că din 1901 până în 1950 raportul dintre femei și bărbați în fotografie a fost de 83% versus 17%, din 1951 până în ziua de azi crescând cam cu 10% la femei în fiecare decadă, până la ceea ce se presupune că ar fi o egalitate în ziua de azi. În același timp, aș avea o observație, anume că deși numărul de fotografe este aproape egal cu cel de fotografi, în mare parte job-urile merg în continuare mai mult la bărbați decât la femei. Cum sunt doar fotograf, și nu angajator, nu aș putea explica asta. Inclusiv brand-uri foto mari au făcut în ultimii ani prezentări predominant cu bărbați fotografi. Dacă s-a lovit de prejudecăți în munca ei pentru că e femeie? „Da, cam de multe ori, de la atitudini de «Ce aparat bun ai, ți l-a luat prietenul tău?», apelativul «fotografița», «vrem o fată fotograf, că fetele-s mai sensibile», și absolut preferata mea: un individ care credea că eu ca persoană sunt imagine de brand, dar că fotografiile le face un bărbat.

După mai multe tentative de facultăți pe care le-a început din presiunea de a „face ceva cu viața ei, Virginia Lupu a ajuns la UNArte, secția Foto-Video. Cu toate că a identificat multe lacune în sistem, acolo s-a simțit cel mai liberă și a început să lucreze din ce în ce mai mult, pentru a-și cristaliza viziunea asupra fotografiei. „Sunt dezamagită de artiștii care profită de privilegiul muncii de artist și asta devine scuza lor preferată, ca mai apoi să-și permită să facă orice porcărie neetică și artă iresponsabilă. Școala nu prea ne învață că arta este politică și cum afectează asta practica oricărui artist. În proiectele sale, Virginia documentează viețile unor grupuri invizibile: comunitatea persoanelor transgender, cea a lucrătorilor sexuali sau, mai nou, cea a vrăjitoarelor. „Mă întreb în permanență cum contribuie reprezentarea vizuală a acestor comunități la modul în care privim normalitatea, și când o să depășim perspectiva în care normalitatea este doar ceva dual: bine-rău, frumos-urât.

Aceasta vorbește și despre cine domină scena de artă vizuală din România: „Majoritatea sunt artiști bărbați, eventual pictori, deci există acest male gaze aproape impenetrabil. Există acest stereotip al bărbatului fotograf și știm ce implică asta. Toți strâmbăm din nas și suntem saturați când vedem acele nuduri de femei, femei care sunt obiectificate și exotizate doar pentru un moft artistic; sau când mai auzim de un fotograf care abuzează diverse comunități vulnerabile pentru propriul lui scop, sau când auzim de un fotograf din lumea modei care este libidinos cu modelele. Sunt experiențe neplăcute și recomand tuturor să adopte poziții radicale față de aceste subiecte serioase. Trăim într-o societate incertă și găunoasă și cred că cei care au o voce ar trebui să aibă vocea potrivită. Arta de dragul artei este de mult depășită. Consider că femeilor nu li se acordă suficiente șanse să-și construiască propriul gaze, propria voce, și mereu trebuie să depinzi de părerea sau validarea unui bărbat, spune ea.

„La un moment dat, în liceu, mi-am dat seama că am o părere despre ce și cum aș schimba la unele imagini pe care le întâlneam, povestește Iringó Demeter, care după o bursă la London College of Fashion și un master tot la Londra, a decis să rămână acolo. Prin proiectele sale (cum sunt, de exemplu, Skin sau Presence) explorează corpul feminin, în toată diversitatea sa, în moduri care fac ceva extrem de familiar să pară dintr-o altă lume. „Îmi place să îmi las subiectele să se dezvolte cum vor ele, sunt curioasă să văd ce au de transmis și cum interpretează ideea mea. Vreau să fie implicate nu numai prin prezența fizică, dar și prin idei. Nu îmi place să intervin prea mult dacă lucrez la un proiect personal; chiar dacă ședința foto e regizată în sine, cadrele sunt de foarte multe ori observații ale unor momente întâmplătoare, spune aceasta în legătură cu felul în care se apropie de modele.

„Consider un avantaj faptul că sunt femeie și caut să mă implic în proiecte care pun în evidență puterea asta. Dacă constant consumăm o singură perspectivă, la un moment dat va deveni abuzivă într-un fel sau altul. Trebuie să facem loc și altor puncte de vedere, să fim deschiși să le primim, să avem curajul să împărtășim perspectiva noastră.

Irina Rădulescu are 23 de ani și și-a dorit dintotdeauna să lucreze în zona artelor plastice. „Am început cu pictura, însă ulterior am descoperit fotografia, și m-am simțit mult mai apropiată de acest mediu. Cu timpul mi-am dat seama că pot să îmbin cele două domenii, cu atât mai mult cu cât se completează natural unul pe celălalt. A terminat recent facultatea, unde a descoperit că este interesată de formele corpului uman și a început să fotografieze nuduri.

E de părere că „fiecare fotograf are stilul lui, firește, fie că este femeie sau bărbat, iar rezultatul este în mod clar diferit. Poate că aici diferența stă mai mult în felul în care interacționează o femeie fotograf cu o femeie model. O femeie e mai perceptivă, mai intuitivă, înțelege mai mult anumite elemente ale feminității, iar acest soi de comunicare se reflectă în fotografie. Poate că imaginile transmit mult mai multă căldură, sensibilitate și feminitate.

Andreea Badea este și ea o fotografă la început de drum, dar care și-a definit deja un stil recognoscibil. Zona fotografiei de fashion este una suprasaturată, dar din zeci de pictoriale le vei recunoaște instantaneu pe ale ei, pentru amestecul de sensibilitate și prospețime necontrafăcută. „Cu siguranță există un soi de lejeritate ca femeie lângă o altă femeie și cred că totul se transformă într-un ritm foarte clar și sincer. Eu văd mai multă liniște și puritate, cred că există mai multă nostalgie, dar cine știe… Despre cum le face să se simtă confortabil în fața aparatului pe femeile pe care le fotografiază spune că „esența pe care o poartă starea oricărei persoane este suficientă pentru mine, așa că nu fac nimic, doar le rog să facă ceea ce simt. Dacă este nevoie aștept, vorbesc cu ele și încerc să merg în aceeași stare.

„Orice fotografie reflectă personalitatea autorului ei și modul în care acesta vede prin cameră. Între o femeie model și o femeie fotograf se naște un anumit tip de complicitate, e un alt tip de empatie și poate un dialog mai intim (posibil cred datorită lipsei tensiunii sexuale), spune Andreea Goia. Dacă acum este o prezență constantă în paginile revistelor de fashion (printre care și ELLE), până la 25 de ani nu s-a gândit că fotografia ar putea fi mai mult decât un hobby.

Întrebând-o despre felul în care este limitată perspectiva atunci când cele mai cunoscute fotografii sunt realizate de bărbați, Andreea vine cu niște contraexemple: „Majoritatea fotografiilor lui Marilyn Monroe sunt făcute de Eve Arnold, care a fotografiat-o și pe Marlene Dietrich, iar în zilele noastre, Annie Leibovitz și Ellen von Unwerth sunt printre preferatele celebrităților. În fotografie, femeile au avut un cuvânt de spus de la început. Chiar dacă au fost mai puține decât bărbații, au fost relevante și au rămas în istorie (încă din secolul al XIX-lea – Julia Margaret Cameron).

Cred că este important, ca în orice domeniu, să avem viziuni diferite, feminine și masculine, deoarece suntem diferiți, atât ca interese, cât și ca modalitate de a privi. În general, nu s-a lovit de prejudecăți în cariera sa, „mai ales pentru că lucrez mai mult cu femei, care mă apreciază pentru ceea ce livrez. Dar au fost cazuri în care anumiți clienți au considerat că nu mă descurc fără ajutorul unui bărbat, măcar pentru partea logistică (sunt foarte multe de cărat, în fotografia comercială mai ales: ai lumini, stative, echipamente etc.).

Legătura cu modelele pe care le fotografiază se realizează organic: „Vorbesc destul de mult, sunt foarte curioasă și mă interesează să aflu povestea femeii din fața mea. E, de multe ori, ca și cum aș cunoaște prietena unei prietene și se leagă uneori prietenii ce dăinuie încă la câțiva ani după ce am avut ședința foto cu persoana respectivă. Fotografia e modul meu de a cunoaște oamenii, într-un fel mai profund decât i-aș cunoaște la o întâlnire la cafea.

Citește și:
Dependența de heroină: poveștile emoționante ale oamenilor a căror viață este o continuă luptă cu ei înșiși

Foto: Alina Negoiță, Andreea Goia, Irina Rădulescu, Virginia Lupu, Ana Topoleanu, Iringó Demeter, Andreea Badea, Andreea Retinschi