Alexandria, Teleorman, e un oraș mic și gri de provincie în care nu a existat vreodată un teatru și care în timpul verii devine insuportabil de fierbinte. Aici revin de 15 ani încoace unii dintre cei mai importanți artiști din țară pentru a întâlni peste 200 de puștani din toată România. În 2006, regizoarea Andreea Borțun și actorul Alexandru Ion erau ei înșiși la liceu atunci când au pus bazele Ideo Ideis și l-au convins pe Marcel Iureș să devină directorul onorific a ceea ce a devenit cel mai mare festival național de teatru pentru adolescenți. Trei ani mai târziu, însuși Jeremy Irons le trimitea un mesaj de susținere.
Ideo Ideis a evoluat foarte mult în tot acest timp și nu mai e de mult (doar) despre teatru, ci despre a crea contextul pentru ca niște tineri să dea cu nasul de experiențe și întâlniri care ar putea să-i schimbe fundamental. Prin invitații și evenimentele alese în ultimii ani, festivalul a încercat să le vorbească adolescenților despre ce înseamnă empatia, responsabilitatea sau cum să fii mai atent la informațiile pe care le primești, în plus de a activa din ce în ce mai mult comunitatea locală. „Suntem datori cu o revoluție zice tema ediției Ideo Ideis cu numărul 15, care se ține, în pofida pandemiei, între 5 și 9 august în Alexandria și în alte nouă orașe din țară, dar cu o puternică componentă online (teatru audio, podcasturi, discuții live). Așa că am vorbit cu trei persoane care au chestionat realitatea din jur și au avut curajul să facă niște schimbări care i-ar putea ajuta și pe alții.
Ana Drăghici
Ana Drăghici (director de imagine)
În liceu, Ana Drăghici nu se gândea la altceva în afară de cinema și fotografie, dar pentru că nu a avut curaj să dea la facultatea de film și nici părinții nu au sprijinit-o, s-a dus la Limbi Străine. În timpul ăsta a continuat însă să vadă filme și să studieze artele vizuale, așa că, la un moment dat, încurajată de câteva foste colege studente la regie, a decis să dea admitere la UNATC, la secția de Imagine de film. „Și în ciuda faptului că nu am avut bani pentru pregătire sau cursurile organizate de facultate, m-am pus cu burta pe carte și cu ochii pe filme și am intrat, povestește ea acum. Nici experiența de la școală, nici cea profesională nu au fost unele ușoare. Nu sunt multe directoare de imagine în cinema-ul autohton, iar Ana Drăghici este doar a doua femeie DOP care să realizeze singură imaginea unui lungmetraj românesc de ficțiune. După Două Lozuri și Povestea unui pierde-vară, ambele în regia lui Paul Negoescu, Ana a lucrat la alte două lungmetraje ce se vor lansa în curând: Otto barbarul (regia Ruxandra Ghițescu) și Mia își ratează răzbunarea (r. Bogdan Theodor Olteanu).
Povesteai într-un interviu că admiterea la UNATC a fost destul de dură. Cum a fost după? Ți s-a întâmplat vreodată ca un regizor să refuze să lucreze cu tine pentru că ești femeie?
Pentru mine, amintirea facultății de film nu a rămas ca una pozitivă, din păcate. Perioada de studenție s-a suprapus cu o perioadă destul de complicată din viața mea. Cam toată studenția a fost dominată de o depresie în care eram cât de cât funcțională și cam atât. Am avut și profesori și colegi care erau bully la adresa faptului că eram femeie și vreau să mă fac operatoare și îmi aduc aminte că mă măcina lucrul ăsta destul de tare. Pe de altă parte, am avut și noroc de colegi și profesori care să mă susțină. Cred că am fost de mai mai multe ori refuzată pe criteriu de gen, dar o dată chiar mi s-a spus direct, la telefon: „ah, dar noi nu lucrăm cu femei. Ne pare rău. A fost o neînțelegere.
Atunci când ai decis să te faci operatoare, te-ai gândit vreodată despre tine că ai fi curajoasă? Ți-a venit în vreun moment să renunți?
Niciodată nu m-am gândit că sunt curajoasă, dimpotrivă. Pe de altă parte, la vârsta aia nu credeam că e nevoie de curaj să-ți faci meseria. Eram mai naivă. M-am gândit de multe ori că trebuie să îmi mai găsesc și un alt traseu profesional, pentru că la început nu prea se legau proiectele cinematografice. Și așa am înființat un ONG care are deja 11 ani. Dar să renunț definitv la cinema, nu pot. Asta iubesc să fac.
Care a fost cel mai challenging proiect al tău de până acum?
Fiecare proiect e challenging în felul lui, dar filmul care m-a consumat cel mai mult a fost Povestea unui pierde-vără, de departe. Era o producție mare, era primul film din viața mea cu un buget mare, primul lungmetraj filmat pe peliculă, cu multe situații de filmare cu care nu mă mai întâlnisem, filmări în centrul Bucureștiului, cu străzi blocate, echipă mare etc. A fost intens.
De ce crezi că e nevoie pentru a schimba mentalitățile învechite ale majorității (cum ar fi cea că un director de imagine nu poate să fie decât bărbat)?
Cred că e nevoie ca oamenii din poziții-cheie să conștientizeze faptul că o imagine bună nu are legătură cu genul persoanei care filmează. O imagine de calitate nu are legătură cu faptul că DOP-ul e femeie sau bărbat. Pare puțin, dar fără acest awareness nu se poate merge mai departe. Abia apoi putem să vorbim despre îmbrățișarea valorilor unei societăți moderne și punerea lor în practică în mod activ. Din păcate, nu suntem încă acolo la nivel de industrie, ci mai degrabă există câteva excepții pozitive.
Ada Galeș
Ada Galeș (actriță)
La patru ani de la premiul UNITER pentru debut, Ada Galeș nu este doar una dintre cele mai importante tinere actrițe, cu zeci de roluri în teatru și film, ci și o persoană care a fost întotdeauna vocală în legătură cu cauzele în care crede. Fie că vorbim despre susținerea pentru victimele violenței domestice sau denunțarea neregulilor din teatrul unde lucrează, lucru care a dus la schimbarea conducerii. La începutul lunii trecute, Ada posta pe imagine o fotografie cu corpul ei, spunând că va începe să vorbească săptămânal despre normalizarea diversității corpurilor și impactul pe care media și standardele de frumusețe ale societății îl au asupra noastră. Totul, spune ea, a început de la un pictorial ELLE de acum peste doi ani despre acceptarea corpului, în care Ada apare în sânii goi. Până de curând, a ținut acea fotografie ascunsă într-un sertar. Ea e prima care să spună, când vine vorba de spectacolele de teatru, că un corp nu e un obiect sexual, dar cu toate astea, când a fost vorba să și-l expună pe al ei i-a fost frică să nu fie etichetată drept „curvă. Între timp, a decis să pună fotografia aceea pe perete. „Am devenit din ce în ce mai conștientă că nu am avut vreodată o conversație mai lungă de jumătate de oră cu vreuna dintre femeile pe care le știu și să nu se vorbească despre o dietă. Și vorbind mult despre asta, mi-am dat seama că pentru noi e o presiune, explică Ada.
Social media a contribuit foarte mult la impunerea unor standarde de frumusețe nerealiste, dar în același timp, poate fi și o platformă pentru cei care vorbesc despre activism sau concepte precum body positivity. Ție cum ți se pare că stă treaba?
Mi se pare că începe să fie și un raport cât de cât sănătos dintre cele două, tocmai pentru că ai loc să vorbești despre ce vrei tu. Eu am reușit să fac asta într-un moment în care sunt foarte relaxată. Indiferent de părerile oricui și de felul în care e oricine, cred că schimbarea se petrece doar într-un cadru de siguranță. Pe mine mă îngrijorează mentalul feminin când vine vorba de obsesia pentru operații estetice, dar eu susțin și femeile care vor să facă asta, că poate acoperă un gol și mai mare și dacă eu vin și le blamez că se operează, e abuziv. Nu am de unde să știu ce e în spatele deciziilor lor.
Femeilor li se spune în general că ar trebui să arate într-un fel sau altul, dar ai simțit o presiune suplimentară pentru că ești actriță?
Ți se spune că dacă te îngrași îți pierzi tipologia, îți pierzi rolurile. Meseria la noi e în continuare foarte conservatoare – aceasta este femeia și doar așa trebuie ea să arate. Pentru restul lumii, faptul că tu ești actor și te expui poate fi cool, dar pentru breaslă și oamenii cu care lucrezi, nu e privit cu ochi buni faptul că te expui: „Men, ar trebui să fii mai misterioasă și să nu-ți expui corpul pe internet.
Ai fi vrut poate ca cineva să poarte o discuție cu tine în adolescență despre importanța acceptării felului în care arătăm?
Nici nu contează ce mi-ar fi plăcut să mi se spună, pentru că asta ar înseamna că am o suferință față de un eveniment trecut care aș vrea să fie altfel decât a fost. Dar acum cred că dacă le oferi oamenilor un pic mai multă încredere și siguranță, ei o să vadă ce e bine pentru ei. Mi-a spus un amic că o fată l-a întrebat de ce nu vorbesc mai mult despre sport. Pentru mine, nu asta înseamnă să dai încredere cuiva. „Ești super bine cum ești, dar poți să faci și niște sport. Nu știm că sportul e sănătos? Eu vreau doar să le spun că sunt OK așa cum sunt și că de-acolo începe orice vor ele să facă.
Luca Istodor
Luca Istodor (activist)
La început, a fost doar o seară de proiecții în care câțiva adolescenți pasionați de cinema și-au putut arăta scurtmetrajele într-o sală de cinema. Șapte ani mai târziu, Super este un festival în toată regula, cu workshop-uri, proiecte conexe și chiar un concurs de pitch, pentru tinerii din toată țara. „Vrem ca comunitatea Super să se extindă, și să iasă din ce în ce mai mult din mediul urban, din zona adolescenților deja interesați de artă, și să ajungem la cei care poate nu s-ar fi gândit că arta e un mediu prin care se pot exprima, la adolescenții din comunități defavorizate și cei din medii rurale spune Luca Istodor, care la 16 ani a învățat de la zero cum se obțin finanțări, cum se scrie un comunicat de presă, ce presupune un buget și cam tot ce implică un festival de film. Și-a făcut coming out-ul într-o perioadă în care a fi queer reprezenta pentru mulți un afront (din păcate, încă mai este) și și-a dedicat energia luptând pentru cauzele persoanelor LGBTQ+. Așa că, după ce a terminat cursurile de la Harvard, s-a întors în România pentru a-și continua munca de activist.
Oricât de idealist ar suna asta, în ce măsură crezi că arta poate ajuta la transmiterea unor idei?
De fiecare dată când mă îndoiesc de impactul proiectelor artistice pe care le fac, mă gândesc la Muñoz, teoretician queer care vorbește despre cum perfomance-ul minoritar și arta queer te pot ajuta să îți imaginezi noi lumi, mai juste, pentru care poți apoi să lupți. Cred în arta făcută de adolescenți tocmai pentru că aceștia pot avea energia (și idealismul) să-și creeze lumi noi și să pună la îndoială rigiditatea adulților. Un lucru cu care ne confruntăm, însă, la Super e că mulți internalizează rigiditatea școlii, unde, din păcate, creativitatea nu e în niciun fel încurajată. Fie că e vorba de lipsa orelor de educație vizuală, de monotonia formală a poeziilor predate sau de ideile prefabricate dictate la ore, e greu de multe ori să-ți creezi propriile idei când 6 ore pe zi ești încurajat să le preiei pe ale altora. De asta credem că e cu atât mai important să creăm un spațiu non-formal, în care să adolescenții să învețe să chestioneze constant ce li se spune și să își imagineze artă care merge mai departe de realitatea imediată.
Crezi că e mai ușor acum pentru un adolescent queer să-și facă coming out-ul decât atunci când l-ai făcut tu?
Mi-am făcut coming out-ul în clasa a XI-a, când am scris pe un blog, numit Blogul Mov, despre experiențele mele ca adolescent gay. Eram printre singurele voci out, public, de adolescenți de atunci. Acum, însă, aud din ce în ce mai multe povești care îmi dau speranță că lucrurile s-au mai schimbat: adolescenți queer care ne trimit filme la Super sau care vin la workshop-urile noastre, voluntari tineri la Asociația Accept, adolescenți care-și fac coming out-ul în fața clasei sau care unesc în jurul lor comunități LGBTQ+ locale. Ca să nu mai zic că de când eram eu în liceu au apărut organizații în țară – Cluj, Timișoara, Iași, și încă câteva grupuri de inițiativă în orașe mai mici – organizații care pot susține pe cineva atunci când își face coming out-ul și vrea să găsească o comunitate. Problemele încă sunt departe de a se fi terminat, și aud tot timpul de cazuri de adolescenți care sunt abuzați de părinți din cauza sexualității sau identității lor de gen, care sunt dați afară din casă sau hărțuiți de colegi. Cred că reacțiile părinților sunt încă printre cele mai mari probleme pentru adolescenții queer. În același timp, sper să vedem din ce în ce mai mulți profesori supportive, care își susțin elevii în loc să îi batjocorească sau insulte, cum, din păcate, există cazuri.
Care consideri că e cel mai curajos lucru pe care l-ai făcut ca activist?
Când mi-am făcut Blogul Mov, multă lume îmi spunea că sunt curajos, dar pentru mine a fost doar următorul pas care mi-a venit natural după ce mi-am făcut coming out-ul față de prieteni și de părinți. Eram și puțin inconștient, poate, dar am fost și norocos și reacțiile au fost predominant pozitive. Singura sperietură adevărată pe care am tras-o a fost când am primit o amenințare anonimă că cineva mă va aștepta la liceu să mă agreseze după ore dacă nu îmi șterg blogul. Am stat cu sufletul la gură vreo săptămână, uitându-mă de trei ori în jur de fiecare dată când plecam de la liceu. Nu s-a întâmplat nimic neobișnuit. Poate tot din aceeași inconștiență, poate din același noroc, mi-e greu să zic că există un anumit act care ar fi „cel mai curajos. De la proiectul fotografic pe care l-am făcut în care mă sărutam cu iubitul meu de atunci pe străzile Bucureștiului, la un date la care am ieșit recent într-un parc, când ne opream din a ne săruta și din a ne ține de mână de fiecare dată când trecea cineva, din păcate simplul act de a exista ca persoană queer e un act de curaj și un act politic. Cred că fiecare expunere în public, fiecare ținere de mână, fiecare ieșire poate fi un act de curaj pentru un cuplu gay, pentru o persoană trans sau cu o expresie de gen non-conformă – de la comentarii mici, de genul: „tu ești băiat, de ce îți faci unghiile cu ojă?, la acte de violență sau hărțuire mai evidente.
Ai știut din prima că vrei să te întorci în România după facultate și să te dedici activismului LGBT sau ai fost tentat de a rămâne în altă țară? Te gândești vreodată că poate ți-ai sacrificat astfel niște oportunități?
Nu am știut din prima. Am făcut facultatea în SUA, și în fiecare vacanță de vară am călătorit în altă țară, cunoscând activiști de acolo și lucrând pentru diverse ONG-uri. Munca e de multe ori asemănătoare, cu toate că nevoile specifice și contextele locale sunt importante și foarte diferite. Cred că ce m-a determinat să mă întorc în România e că am realizat că sunt mult mai legat emoțional de mișcarea LGBTQ+ de aici, și că aici știu cel mai bine cum se întâmplă lucrurile și cum aș vrea să se schimbe lucrurile. Oricât de mult timp am petrecut în SUA, în Africa de Sud sau în Guyana, nu a putut să înlocuiască faptul că am crescut aici și vreau să văd că se întâmplă o schimbare aici. Nu exclud, însă, ideea de a pleca, pe viitor, din nou pentru studii sau pentru alte oportunități. Știu doar că o perioadă vreau să stau aici și să dezvolt proiectele pe care le-am început – la Super, la Accept, și la ART200, noul festival de film queer, a cărei primă ediție e anul acesta.
Foto: Adi Bulboacă
Citește și:
Totul nu va fi bine: traiectoriile unor vieți influențate de Cernobîl