În dimineața zilei de 26 aprilie 1986 exploda reactorul 4 al Centralei Nucleare de la Cernobîl, cauzând ceea ce Organizația Națiunilor Unite a numit mai târziu „cel mai mare dezastru ecologic din istoria umanității. Se spune că radiațiile eliberate au fost de cel puțin patru sute de ori mai puternice decât cele cauzate de bombele atomice de la Nagasaki și Hiroshima, iar norul radioactiv a cuprins în prima fază nordul Europei. Autoritățile sovietice au decis să ascundă atunci amploarea catastrofei, astfel că primele informații au apărut abia la trei zile după incident, când norul a ajuns deasupra Suediei. În afară de zona peninsulei Iberice, toată Europa a fost contaminată într-o oarecare măsură, dar cele mai afectate au fost Ucraina, Belarus și Rusia, estimându-se că 8,4 milioane de oameni au fost atunci supuși radiațiilor.
Cu o zi înainte de catastrofa de la Cernobîl, mama lui Adrian Pîrvu călătorea în URSS împreună cu un grup de turiști, fiind însărcinată în șase luni. Și-a continuat vizita, aflând despre ce s-a întâmplat abia o lună mai târziu, când i s-au dat câteva pastile cu iod. Fiul ei s-a născut în iulie, complet nevăzător. Deși li s-a spus că nu se poate face nimic, părinții lui Adrian au încercat tot, până au întâlnit un medic care a acceptat să opereze un bebeluș și astfel, acesta a putut vedea inițial cu un singur ochi.
„Aveam 29 de ani, eram singur și parcă fără niciun scop. Tocmai ieșisem dintr-o relație de lungă durată și voiam să fac ceva cu viața mea înainte să împlinesc 30 de ani. Mă gândeam ca, pornind de la povestea mea, să fac un film despre oameni afectați de accidentul de la Cernobîl. Și în felul ăsta să mă simt mai bine cu mine însumi, mărturisește Adrian Pîrvu la începutul documentarului său de debut Totul nu va fi bine, ce tocmai a avut premiera mondială la TIFF. Nu se aștepta însă ca acest film să îi schimbe viața fundamental.
Adrian Pîrvu a decis încă din liceu că vrea să fie regizor. Făcea parte dintr-o trupă de teatru, se uita la multe filme și zicea că și lui i-ar plăcea să facă asta, așa că la 19 ani a dat la UNATC și a fost admis. Dar după absolvire a ajuns la concluzia că pentru a face și înțelege filmele ai nevoie de o experiență de viață pe care el nu avea cum să o trăiască în orașul mic în care a crescut sau după câțiva ani de facultate. Așa că după școală a plecat în China pentru a preda limba engleză, iar la întoarcere a lucrat pentru un ONG care lucrează cu persoanele cu dizabilități. A decis că trebuie să câștige mai multă încredere pentru a face un film, iar într-o zi când mama lui l-a vizitat în București, a rugat-o să spună în fața camerei povestea nașterii lui. Prezența camerei de filmat a trezit în amândoi foarte multe emoții, iar apoi s-a decis să pună pe hârtie filmul pe care vrea să-l facă. Cu acest proiect a participat la un atelier din cadrul festivalului de film documentar One World Romania, unde l-a cunoscut pe regizorul și producătorul Alexandru Solomon, care l-a susținut și i-a zis că trebuie neapărat să facă acest film.
Când a decis să plece singur în Ucraina pentru a cunoaște oameni afectați de accidentul de la Cernobîl, Adrian Pîrvu nu avea încă vreo finanțare pe care să se bazeze și nu cunoștea pe nimeni acolo. Așa că a scris pe CouchSurfing un mesaj de genul „Salut, sunt Adrian din România. M-am născut în 1986 și am niște probleme de sănătate care s-ar putea să aibă legătură cu Cernobîl. Vreau să fac un film despre oameni născuţi în preajma acelui an. Nu a primit decât un răspuns, de la o fată pe nume Helena Maksyom, a căror probleme la coloana vertebrală e posibil să se datoreze radiațiilor de la Cernobîl. Cei doi s-au împrietenit, prietenia a ajuns să se transforme în ceva mai mult și au ajuns să facă acest film împreună, incluzând în el și povestea relației lor. Helena, care a absolvit Universitatea de Aviaţie din Kiev şi are un master în Ecologie şi protecţia mediului și a lucrat ca jurnalist și traducător, și-a descoperit astfel pasiunea pentru cinema.
„Am citit acel mesaj și nu știu de ce, mi s-a părut că îmi este adresat mie, așa că am zis să-l ajut. Ne întâlnim și văd acest băiat neîndemânatic, cu o pălărie ciudată. La început, Adi mi-a spus totul despre viața lui, dar pentru mine era mai greu să povestesc. Când am început să-l înțeleg mai bine, am început să mă deschid și eu și a devenit cel mai bun prieten al meu, nu am avut niciodată atât de multă încredere în cineva, îmi povestește Helena într-o întâlnire pe Zoom în care i-am cunoscut pe cei doi. Ea este acum în Ucraina, iar Adi în București, dar sunt obișnuiți cu a fi departe unul de celălalt. În ultimii 5 ani, în care au lucrat împreună la Totul nu va fi bine, s-au vizitat de peste 60 de ori. „A fost o relație la distanță foarte intensă, spune Adrian.
Cei doi au călătorit prin Ucraina (au fost inclusiv la Cernobîl și Pripiat) și Belarus, pentru a întâlni oameni afectați de dezastrul nuclear, dar în același timp au început să documenteze relația lor și căutările neîncetate. „În toate versiunile filmului, am încercat să ne scoatem pe noi de-acolo și să ne concentrăm pe personaje, dar părea că nu funcționează ceva, că nu spunem adevărul, așa că a fost o provocare să încercăm să găsim echilibrul dintre povestea noastră și cea a lor, explică Adrian. Helena îl completează: „A fost foarte dificilă decizia de a ne arăta viețile, ne-am dat seama de asta mai ales atunci când am început să lucrăm cu un monteur care vedea toate certurile și discuțiile dintre noi. Ne-a luat câțiva ani să acceptăm faptul că oamenii ne vor vedea așa cum suntem. De exemplu, mama nu știe atât de multe despre problemele mele de sănătate, pentru că nu am vorbit foarte mult despre asta cu familia. Sper ca oamenii să înțeleagă ceva – că suntem cu toții vulnerabili și s-ar putea să avem tot felul de probleme, dar cu toate astea, vrem să fim iubiți și înțeleși, nu vrem să fim percepuți doar ca niște oameni cu probleme.
Articolul integral va apărea în numărul ELLE de septembrie.
Totul nu va fi bine va rula începând de vineri, 7 august, în cinematografele în aer liber din țară.
Foto: PR