Teritoriu • Bani • Dependență. Radiografia unui fenomen: jocurile de noroc

Un proiect multidisciplinar analizează pentru prima dată în profunzime fenomenul jocurilor de noroc din România, cu multiplele sale ramificații. Coordonatoarea proiectului, Raluca Durbacă, povestește ce a aflat în urma demersului și ce speră să se întâmple în viitor.

VEZI FOTO

POZA 1 / 6

Zilele astea chiar și o persoană care nu are în apropiere pariori sau jucători la ceea ce numim generic păcănele nu are cum să nu se fi intersectat, măcar sporadic, cu fenomenul jocurilor de noroc. De la clădirile copleșite de reclame și săli de joc, mai dese în aglomerările urbane decât aproape orice altă inițiativă comercială, la spoturile care rulează nesfârșit la TV sau pe Internet și până la comentariile sarcastice și emoji-urile ironice la adresa celebrităților care-și asociază imaginea cu campanii, avem de-a face cu o intensă, nu și eficientă dezbatere pe marginea jocurilor de noroc. Ai crede, deci, că știm totul despre fenomen. Însă informațiile sunt mai puține decât par, iar indignarea morală generalizată nu a condus încă la politici eficiente.

Pornind de la toate astea a luat naștere proiectul Teritoriu • Bani • Dependență, care cercetează fenomenul din perspectiva evoluției industriei de jocuri de noroc și a efectelor ei asupra jucătorilor. Desfășurat pe platforma CriticAtac și pe paginile proprii de Facebook și Instagram, proiectul cartografiază fenomenul prin eseuri video, cercetări antropo-sociologice, fotoreportaj, analiză de discurs și de practici media, aducând pentru prima dată în fața publicului modul în care sunt răspândite sălile de jocuri în teritoriu, creșterea profitului industriei și efectele ei. Fără să acopere în întregime fenomenul, demersul acesta pune la dispoziție instrumente de analiză care vor putea servi mai târziu altor inițiative. Astfel, Raluca Durbacă, regizoare și totodată coordonatoarea proiectului, a realizat trei eseuri audiovizuale centrate pe temele principale; fotografa Lavinia Cioacă a surprins într-un foto-reportaj (din care vezi imagini chiar în galeria de mai sus) modificările aduse de industrie în mai multe orașe; Adi Schiop a realizat o cercetare antropo-sociologică despre dependență în cartierul Ferentari și în satul Porumbacu de Jos din Sibiu. Sociologa Mădălina Muscă a întreprins o cercetare ce are în centru infrastructura de tratament publică și privată pentru dependenți, în vreme ce jurnalistul Costi Rogozanu a analizat infiltrarea industriei în zona sportivă, dar și în cea politică; Dan Stănescu a analizat identitatea vizuală și verbală a industriei, dar și practicile de lucru în publicitatea care o deservește, în vreme ce Flavia Dima a a analizat retorica fals feministă utilizată din ce în ce mai des recent, pentru a atrage femeile, iar jurnalistul Dragoș C. Costache a analizat practicile de promovare a jocurilor, care apelează la creatori de conținut, la industria de film și la cea a gaming-ului.

Am stat de vorbă cu coordonatoarea Raluca Durbacă, ca să aflu cum a ajuns să realizeze proiectul și care au fost cele mai surprinzătoare descoperiri rezultate în urma lui. Faptul că e primul astfel de proiect local, mi-a spus, a fost printre principalele motive pentru care l-au demarat. „Așa-zisa societate civilă și zona culturală ia bani de la jocuri de noroc, ne finanțăm proiectele. Proiectul ăsta e finanțat, parțial, din bani proveniți de la jocuri de noroc. Deci e un anumit tip de complicitate voluntară-involuntară, știută-neștiută, a noastră. 10 ani, de când se zice că fenomenul a bubuit, nimeni din zona de cultură nu s-a apucat să facă un proiect mai amplu. Au fost proiecte mai mici, dar nimic care să cerceteze și să discute nu doar despre dependență în discursul ‘săracii dependenți, vai de capul lor’, ci în discursul ‘e o industrie întreagă din care toți ne băgăm mâinile să luăm câte o bucățică, statul în primul rând’. Când am început să fac documentarea proiectului, de exemplu, mi-a fost imposibil să găsesc date, informații, opinii, idei, colectate într-un loc. Ceva care să-ți dea o perspectivă asupra fenomenului. După care mi s-a părut important să demarez un proiect care să aibă susținerea financiară a statului prin AFCN, care cofinanțează cam toate proiectele culturale din România.” Raluca povestește că, atunci când a început să caute colaboratori, toți cei la care au apelat s-au arătat gata să participe la proiect și au avut multe de spus despre fațetele multiple ale subiectului.

O istorie imprecisă

Dacă jocurile de noroc există de când lumea, despre cele în forma pe care o știm azi în România datele sunt neclare și un motiv în plus ca proiectul să încerce să contureze măcar parțial istoricul fenomenului. După cum spune Raluca Durbacă, evoluția lor a fost liniară: „Era simpla loterie, după care au intrat încet-încet pariurile sportive, mai aveai câte un câștig mic. După care s-au dezvoltat mult sălile de jocuri în care erau slot machines, efectiv păcănele. Nu există nici un studiu concret, doar unul comandat de industrie, prin 2017, care estima un număr de dependenți bazat pe alte studii internaționale: 98.000 dependenți.” Bănuiala ei, îmi spune, este că cei care au încercat să-și suplimenteze astfel veniturile și au devenit jucători problematici sau, pe șleau, dependenți, au contribuit involuntar la răspândirea fenomenului. „La urmă urmei e despre societate, cât de precară e, despre cât de săraci sunt oamenii, cum nu le ajung banii să trăiască de la un salariu la altul, acum din ce în ce mai mult, dar și după criză economică din 2008, când societatea era praf.”

Un alt motiv al popularității recente a jocurilor, spune Raluca, este și faptul că „mobilitatea socială nu mai are de mult baze meritocratice. Țin minte un anumit tip de discurs în media în care se spunea că ‘dacă n-ai bani, mai ia un job’. De parcă ziua ar fi făcută din numărul de ore de care ai tu nevoie pentru a face șapte joburi. Tema asta de discurs public și de mentalitate, ‘dacă ești sărac e vina ta, nu știi să te descurci, să fii șmecheraș’, vine din tranziția anilor 90. Mi se pare că tinerii înțeleg din ce în ce mai bine faptul că mobilitatea socială nu mai are baze meritocratice, pentru că nu-și permit să ia o casă, o chirie, totul e în afara posibilităților lor.”

Contextul acesta și posibilitatea unui câștig, explică Raluca, conduc către dependență. „Din punctul meu de vedere, dar fără să am dovezi, piața a crescut odată cu creșterea numărului de dependenți. Pentru că toate studiile internaționale spun că cele mai multe venituri, procentual vorbind, vin de la jucători problematici, care nu se pot controla. Care se duc acolo cu tot felul de motivații, există o listă întreagă. E ceea ce se numește gambler’s fallacy. Ai impresia că, dacă ai pierdut un număr de mâini, următoarea trebuie să fie câștigătoare. Deci gândire superstițioasă, gambler’s fallacy, încercarea de recuperare a pierderilor, felul în care funcționează tot sistemul dopaminergic, în care îți picură dopamina încet în cap, cum descrie Costi Rogozanu în textul lui. Și nu e neapărat câștigul, cât ideea de câștig, posibilitatea de câștig care te duce acolo.”

Paradigma s-a schimbat în momentul apariției jocurilor online, care au fost propulsate, spune Raluca Durbacă, de pandemie. „Cred că atunci a bubuit online-ul cel mai mult, sunt oameni care au devenit dependenți în pandemie. Online-ul îți alimentează foarte tare un tip de transă… Pandemia a alimentat piața online, au început să dezvolte în background platforme, software-uri, jocuri. Patru ani mai târziu, că intri pe cazino, că le stai online, te sperii, sunt sute de jocuri. Există oameni care fac live stream jucând; m-am uitat la streamer-ul Colo și e interesant de văzut în comentarii, în chat, pentru că lumea spune: ‘Colo, joacă și tu pe-ăla, să vedem dacă dă’. Dă sau nu câștiguri. E limbajul specific al jucătorilor și interacțiunea e aceeași. Dă sau nu dă aparatul. Dacă ai o sală cu 20 de aparate, un aparat începe să dea, alți jucători așteaptă rândul ca să intre la acel aparat. Pe când, în online, poate să joace toată lumea în același timp. Unii schimbă sălile, căutând aparate care dau. În online te joci continuu, schimbi jocurile în secunde. E mult mai grav, amplifică mult mai tare contextul în care devii dependent.”

Dependența nu e capătul jocului

Dacă industria e alimentată nonstop de dependenți, și ea alimentează dependența. O mulțime de detalii au grijă, povestește Raluca, să „izoleze jucătorul. Într-unul dintre interviurile audio pe care le-am realizat, cu o tipă care nu mai joacă, mi-a spus că atunci când trece pe lângă o sală și simte mirosul, are un efect ca madlena lui Proust, îi vin toate-n cap. Nopți, aparate, bani, gânduri negre, prieteni, dezamăgiri, credite. Mirosul îți rămâne în cap, într-un fel. Ea specula că e făcut intenționat să te relaxeze. Miros de lux. Ai lumini aranjate într-un anumit fel, mochetă pe jos, totul e curat, frumos, miroase bine. Să te scoată un pic din realitatea imediată, te bagă într-o altă lume, catifelată, caldă. Nu e lumină naturală; apoi felul în care sunt așezate aparatele, ca un labirint. Zgomote, cling-cling-uri. Și, bineînțeles, felul în care angajații interacționează cu tine. Majoritatea sunt femei, instruite să se poarte frumos, prietenește chiar, așa arată comodificarea empatiei. Să te bată pe umăr dacă ai pierdut, să se bucure dacă ai câștigat. O fac și pentru că sunt plătite cu salariu minim pe economie și există această practică de a da bacșiș.”

Dacă modul în care sunt decorate sălile de joc alimentează dependența, în online, povestește Raluca, este încă mai simplu să intri-n joc, lucru de necontestat pentru oricine își depășește zi de zi screen time-ul sau se afundă cu orele în orice fel de joc. Însă dependența aceasta e mai greu de recunoscut decât altele, printre motivele pe care le sugerează coordonatoarea proiectului fiind și faptul că nu există o substanță palpabilă pe care să o poți învinui. În plus, infrastructura de tratament e aproape inexistentă.

„Nu te duci la Obregia pentru asta. Nu există centre, clinici de stat în care să te tratezi gratuit. Nu există programe de terapie gratuită pentru dependenți de jocuri de noroc. Ca să poți să fii terapeut în zona asta, trebuie să ai o specializare, pregătire, să înțelegi tipul ăsta de dependență. Se manifestă altfel. Deși statul colectează foarte mulți bani, din taxă pe viciu, ei nu se duc neapărat în tratament. Găsești în schimb o infrastructură de tratament privată.”
Despre toate aceste lucruri a scris în proiect sociologa Mădălina Muscă, care a realizat un soi de hartă a clinicilor și centrelor de tratament. Concluzia studiului ei, care încă nu se publicase la data la care revista a mers la tipar? „Sunt unii oameni dedicați, un fel de autodidacți pe tipul ăsta de dependență, care încearcă să ajute, derulează programe, dar programele sunt pe bani. Dependentul trebuie să scoată bani din buzunar. Ori e foarte complicat, pentru cineva cărui drog e banul, să aibă bani să se trateze. Apoi, e foarte greu să înțeleagă că are o dependență, tocmai fiindcă nu are o substanță concretă de care e dependent. Până ajung să recunoască și să înțeleagă că trebuie să caute ajutor, dependența se agravează. Toată infrastructura este foarte fragilă, bazată pe niște privați, unii mai bine intenționați, alții nu. Sunt unii din zona religioasă, sunt și marile corporații medicale, să-ți oferim un abonament, dacă ai o problemă, vino la noi. Sunt unii care încercă să profite. Dar sunt și Jucătorii Anonimi, un grup de suport gratuit.”
Dincolo de lipsa efectivă a unui sistem de sprijin, mai spune Raluca, concluzionând din interviurile pe care chiar ea le-a luat unor dependenți, cel mai șocant lucru care-i privește e „rata de incidență a gândurilor de suicid la cei cu care am vorbit. Un raport al Universității Rutgers spune că 42% din jucătorii compulsivi au experimentat gânduri morbide, 28% au avut gânduri suicidare, 26% s-au autoflagelat și 20% au avut o tentativă de suicid.”

Societate, politică, soluții

Un raport arăta că 10% dintre tranzacțiile online anuale, în România, vin din jocuri de noroc. Acesta ar putea fi încă un indiciu despre cât de departe se întinde în societate o industrie care pare doar să crească. Cu toate că stigma rămâne (Raluca vorbește despre „cea mai de jos dintre dependențe”), numărul jucătorilor crește, iar industria pare să atragă din ce în ce mai multe femei. Sau măcar încearcă. Despre această latură a fenomenului vorbește analiza Flaviei Dima, care „deconstruiește la toate nivelurile atât zona de reclame îndreptate către bărbați, discută felul în care sunt portretizate femeile și cum intră în arealul reclamelor misogine”, dar și aspectul retoricii fals feministe utilizată pentru a atrage cât mai multe femei. „Ce fac este să utilizeze retorica în care femeile sunt egale cu bărbații. Pentru că pot să joace și ele acum, din confortul propriilor case, lăsându-le acolo, în domestic, unde-i locul lor. Pot să se joace și sunt și ele puternice. Poți să aibă propriul capital financiar. Și retorica e folosită într-un mod extrem de pervers de industrie, pentru că vine și apasă pe butoanele alea, pe suferințele femeilor.”
Și reportajul foto al Laviniei Cioacă atinge marginal subiectul jucătoarelor, povestește Raluca. „E un text în care povestește că pentru ea era ciudat să intre într-un spațiu de joc, pentru că acolo sunt foarte puține femei și de obicei sunt fie peste 50 de ani, că joacă foarte multe, fie însoțitoare ale bărbaților. Cred că multe joacă online, de fapt, pentru că nu e foarte confortabil să intri acolo ca fată.”

Dacă numărul de reclame, săli sau jocuri în continuă creștere e proporțional cu numărul jucătorilor, veștile nu sunt deloc bune. Însă anul trecut a văzut totuși o primă reacție a societății în fața fenomenului – pornind de la comentariile cu farfurii și furculițe, reprezentând simbolic foamea de care trebuie să fi suferit persoanele publice care au ales să-și asocieze imaginea cu jocurile, au apărut, destul de ferme inițial, și vocile politicienilor care fuseseră chemați să reglementeze mai strict industria.

Acțiunile nu au fost la fel de ferme, însă. „La nivel retoric, toate partidele se opun. Înțeleg că e o problemă. Dar nu mi se pare că există o poziție structurată, definită, din partea clasei politice sau din partea unui partid. Nimeni nu se atinge de ei. Pot să speculez că poate vin bani din zona respectivă. Mi se pare că banul e singura motivație în momentul, singura scuză principală. Că adunăm bani la bugetul de stat.”, spune Raluca. Explică chiar că, de la un moment încolo, politicienii au preluat discursul industriei. „Există Asociația Joc Responsabil, înființată de organizații ale operatorilor economici din zona de jocuri de noroc, după care statul român înființează serviciul Joc responsabil, care oglindește asociația. ‘Joacă responsabil’ e cel mai perfid slogan pe care l-am auzit în ultimii ani. ‘Joacă responsabil’, ‘mizează pe responsabilitate’, cuvinte care nu fac decât să îndemne să joci, să mizezi. Să continui comportamentul, și apoi… Responsabilitatea e pe tine. Oprește-te. Pune-ți limite. Nu poți. Un dependent nu poate să-și pună limite, că de-aia e dependent.”

Inițiativa legislativă pornită în urma dezbaterii publice de-acum un an, explică Raluca, și-a pierdut principalele puncte în circuitul parlamentar. Atunci, de altfel, a și fost introdus serviciul Joc responsabil, care teoretic ar educa populația și ar permite jucătorilor să se auto-excludă într-o bază de date, astfel încât să nu mai fie primiți să joace nici în săli, nici online. Nimic din toate astea, însă, nu s-a întâmplat. „Dacă te uiți pe propunerile legislative, cea mai mare victorie poate fi considerată asta cu scoaterea aparatelor de joc din localitățile sub 15.000 de locuitori.”, adaugă Raluca.

O întreb cu ce concluzii a rămas după munca la proiectul acesta amplu. Îmi spune fără să clipească. „Mi-aș dori să fie interzise jocurile, pentru că rata de dependență e foarte ridicată și costurile sociale sunt mult mai mari decât se vede la suprafață. Toți banii pe care statul îi ia prin lunga mâna a industriei de jocuri de noroc sunt sustrași direct din buzunarul cetățenilor. Am rămas cu o spaimă și o senzație că sunt copleșită de amploarea lui. Ce mi-a dat speranță a fost faptul că sunt foarte mulți oameni care vor să se opună activ, să contribuie la reglementare, să găsească soluții concrete, cu mijloacele care ne sunt puse la dispoziție, pentru a opri ceea ce se întâmplă, epidemia asta și felul în care industria reușește să pătrună în toate straturile sociale.”