Știința răbdării sau Ce ascunde România Sălbatică

În 2010, Dan Dinu a început, în colaborare cu WWF, un proiect de fotografiere a celor mai interesante zone din cele 28 de arii naturale protejate importante ale României. În 2013, i s-a alăturat în explorări și căutări videograful Cosmin Dumitrache, iar colaborarea lor s-a transformat într-un longeviv proces de lucru la un film documentar care a avut premiera națională pe 17 septembrie. Narată de actorul Adrian Titieni, povestea unei Românii despre care știm că există fără să o cunoaștem, de fapt, mai deloc rulează, luna asta, pe ecranele din toată țara.

I-am rugat pe câțiva dintre membrii echipei să extragă din sutele de momente speciale pe care le-au trăit, adeseori pe brânci, câte o ființă pe care au descoperit-o cu ocazia acestui proiect.

DAN DINU – Realizator (scenariu & regie)

Întreg proiectul mi-a adus numeroase momente de bucurie, însă poate că acela care îmi va rămâne în minte prin unicitate este trăit chiar anul acesta, când eram pe punctul de a fi finalizat albumul de fotografie România Sălbatică și lucrul la scenariul filmului. Iar povestea sună cam așa:

04:30. O oră la care sunt destul de obișnuit să mă trezesc, însă cum nu am mai făcut asta de ceva vreme, fiind iarnă, parcă îmi vine greu. Mă dau jos din pat și mă pregătesc de plecare. Îmi iau o cană de ceai negru pe mașină și plec către Zărnești. Pe drum, încep să mă trezesc. Nu știu dacă de la ceai sau de la entuziasm. Îl recuperez pe Remus Cucu, ranger la Piatra Craiului, și pornim mai departe. Afară ninge încet, dar frumos. Mașina trece printre stânci, iar farurile parcă le luminează fantomatic. Nu după mult timp lăsăm mașina și ne continuăm drumul mai departe pe jos.

Cu o zi înainte, Remus pregătise un loc de pândă, un cort de camuflaj băgat între niște arbori. Nu știu zona și mă bazez pe el cu încredere. Nu mi-a plăcut niciodată să merg la pândă în locuri în care nu am fost înainte, dar pentru o astfel de specie nu faci mofturi.

După ce ajungem mă uit în jur. Nu este rău deloc. Ne băgăm în cort, ne așezăm pe scaune și începem să ne facem scenarii: Când a trecut pe aici, de unde o să vină, cum să ne pregătim aparatele, cum să ne mișcăm… tot felul de lucruri care cică te ajută să nu ai reacții prea exaltate dacă este să se întâmple ceva și care sunt de obicei inutile – oricum vei fi luat prin surprindere în cele mai multe dintre cazuri. Ce nu am știut noi în acea primă oră de pândă este că vor urma multe altele în care să știm câte ace/frunze are fiecare crenguță și câți fulgi se aștern pe oricare dintre locurile în care am privit în gol. Primele ore trec relativ repede. Dacă te duci la pândă cu gândul că o să stai 5-6 ore, atunci acestea trec greu, dar dacă te duci la pândă pentru 12 ore, nu mai este la fel. Una peste alta, după multe șușoteli, povești, bârfe, momente lungi și frustrante de liniște și minute în care activitățile banale precum mâncatul, o gură de ceai cald sau ieșitul afară pentru o scurtă rezolvare de nevoi fiziologice par niște adevărate evenimente, ne dăm seama că este aproape ora 18:00. Euforia de dimineață s-a dus, entuziasmul nostru la fel. În ultimele zile, animalul pe care îl urmărim a trecut pe aici de mai multe ori în plină zi. Și nu era singur. Din păcate, astăzi am putut admira doar ninsoarea care nu a încetat să cadă într-o atmosferă superbă, numai bună pentru poza perfectă. Singurele animăluțe pe care le-am văzut au fost niște șoricei care tot foșgăiau pe lângă cort sau niște șorecari care au zburat pe deasupra noastră, foarte vocali, fiind probabil în plin sezon de împerechere. Aaa… și un uliu păsărar care a planat în viteză maximă prin fața cortului. Sunete au fost însă destule: o minuniță, un huhurez mare, un huhurez mic, ciocănitori de tot felul, aușel, pițigoi de toate neamurile și un stol de forfecuțe în zbor. Măcar ne-am bucurat de natură. Oare de câte ori am mai spus asta?

După 12 ore de stat pe un scaun în frig, a ieși din cort și a face câțiva pași este o binecuvântare. Parcă pășești pentru prima dată. Apoi vine frigul brusc. Sângele rece blocat în picioarele înghețate din bocanci începe să curgă prin corp iar organismul tău începe să tremure incontrolabil. După un pic de mișcare trece senzația, iar acesta este momentul în care încep să te frigă tălpile. Rău.

În drum spre mașină, încep scenariile. De ce n-a venit, ce s-a întâmplat, ce să facem mâine? Mi-am zis că o să fie ultima zi de pândă pentru animalul acesta, nu de alta dar timpul meu este într-un continuu proces de comprimare. Lucrul la album, la film și alte cele începe să pună o presiune enormă. Mâine am o întâlnire pe la prânz așa că îi spun colegului că putem reveni, însă doar pentru vreo 5-6 ore. Pare un plan bun.

04:30. Știu deja rutina. Cană de ceai negru, mașină, Zărnești, recuperat prieten de suferință, stânci fantomatice, cort și lungi ore de pândă. Parcă așa ca un făcut, întâlnirea mea de la prânz s-a amânat, așa că pot sta mai mult. Nici nu știu dacă să mă bucur sau nu. Trăim parcă aceeași zi în cort, nimic nu s-a schimbat. Poate doar faptul că este mai multă zăpadă afară și noi avem mai puține subiecte de discuție, pentru că le-am epuizat cu o zi înainte. Ba s-a mai schimbat ceva, este mult mai frig. Oră după oră, și suntem din ce în ce mai departe de reușită.

Încet dar sigur, se face ora 18:00 și ne gândim să ieșim. Cum afară s-a înseninat un pic, mai avem ceva lumină. Îi spun colegului să mai rămânem câteva minute. După 24 de ore de pândă, ce mai contează câteva minute?

Nici nu ni se așază bine în minte decizia de a rămâne, când o chemare se aude undeva în dreapta noastră. „Ăsta este!’ se aude în cort, nici nu mai știu cine a zis. Ne privim câteva secunde și așteptăm confirmarea sunetului. Nu întârzie să apară. Brusc, cele 24 de ore de amorțeală dispar. Animalul ar putea apărea dintr-o direcție din care nu ne așteptam. Ne reașezăm un pic și, la un moment dat, îl aud pe Remus ca prin vis: „Uite-l!’.

Ce urmează este greu de descris în cuvinte. Adrenalina împinge frigul la o parte din tot corpul și ne apucăm să pozăm. Nicidecum frenetic, ci pas cu pas. Ca în sincron, pentru a nu speria animalul. Acesta însă parcă ne ignoră complet și se plimbă agale venind către noi. La un moment dat se oprește și privește către cort. Nicidecum speriat, ci calm și curios. Sunt doar cu ochii în vizorul aparatului și mă gândesc că ar trebui să îl și filmez un pic. Când ridic privirea îmi dau seama cu adevărat cât de aproape este, doar 3-4 metri. Îți este greu și să respiri. Animalul trece prin fața noastră într-o liniște uimitoare și intră în pădure undeva în stânga. Mă uit la colegul meu și bâlbâim ceva amândoi. Nici nu mai contează vorbele, fața și luciul din ochi spun tot ce trebuie.

Cum credem că momentul a trecut, ne facem curajul să ieșim din cort. Imediat ce ieșim afară, începe tremuratul, parcă și mai tare și parcă și mai necontrolabil ca ieri. Adrenalina și frigul se combină într-un mod ciudat. Facem câțiva pași prin zăpadă să ne dezmorțim și să ne limpezim gândurile. În momentul următor, privim în spate și vedem animalul cum se uită liniștit la noi. Nu pare surprins că suntem acolo. Pleacă încet mai departe, dispare după o curbă și îi auzim chemarea. Parcă ar fi o invitație să îl urmăm. Însă am primit mai mult decât am fi sperat vreodată, așa că îl lăsăm să dispară la fel de fantomatic cum a apărut. Ne strângem bagajul și plecăm și noi.

Întâlnirea cu RÂSUL a fost cu siguranță răsplata pentru cei peste 10 ani de umblat pe cărările sălbatice ale României, sau cel puțin așa am simțit-o eu. Deși am încercat multe zile de pândă, în zone în care în care îi vedeam des urmele sau în care îl prindeam pe camerele cu declanșare automată la mișcare, niciodată nu am reușit să îl văd. Momentul acela scurt în care ne-am privit în ochi nu a generat doar fotografia care a devenit afișul filmului, dar și finalul acestuia. Ca de fiecare dată, am reușit să îmi găsesc inspirația în aceste întâmplări superbe pe care natura ți le oferă doar atunci când înveți să o respecți.

COSMIN DUMITRACHE – Realizator (imagine & montaj)

Pe parcursul filmărilor, au fost nenumărate momente inedite petrecute în natură, multe ture pe crestele Carpaților, prin păduri, în Delta Dunării și prin majoritatea parcurilor naționale și naturale din România. Cu siguranță cele mai emoționante amintiri se leagă de întâlnirile unice pe care le-am avut cu animalele din fauna noastră. Am asistat la rotitul cocoșului de munte, la boncănitul cerbilor, la ritualuri de împerechere din lumea păsărilor.

Am să relatez mai departe o secvență specială și cu o încărcătură aparte pentru mine, la care am asistat în ultimii doi ani la filmări:

Eram la început de 2019 și căutam oportunități noi pentru a filma diferite specii de animale. La vremea respectivă nu aveam multe secvențe închegate și alergam după orice ocazie. A venit propunerea să încerc să filmez ritualul de împerechere al ACVILEI DE MUNTE și apoi să continui povestea creșterii puilor la cuibul acesteia.

Lucian Macaveiu monitoriza acvilele de munte din zona Trascăului de câțiva ani și cunoștea bine zona, așa că în februarie 2019 mă aflam împreună cu el sus pe o stâncă, de unde se vedea pe versantul opus unul din cuiburile pe care acvila de munte le folosea.

Cuibul era însă foarte departe. Era foarte greu de scos o secvență bună acolo, dar trebuia încercat. Am stat 3 zile de la răsărit până la apus și tot ce am reușit au fost 4-5 cadre cu o acvilă în zbor, la mare distanță, dar nici urmă de ritual de împerechere sau intenție de a folosi cuibul. Acele cadre nici măcar nu au mai ajuns în film.

Începeam să realizez că va fi foarte dificil să obținem secvențe bune cu animale, mai ales că nu puteam dedica timp nelimitat pentru filmări. Lucian era și mai dezamăgit ca mine și mi-a propus să revin în aprilie și să mergem la alt cuib care era mai aproape ca distanță să încercăm și acolo.

Așadar iată-ne două luni mai târziu la noua locație. Am campat pe o pajiște mai jos, la 30 de minute de urcat până în zona de unde se vedea cuibul. De data asta, a venit și Dan cu noi să vadă zona. Dimineața, plecam înainte de răsărit, pentru a ajunge la locul respectiv la prima rază de lumină.

De data asta, se pare că avem noroc, acvila este pe cuib. Ne instalăm rapid și, după ce se luminează, încep să filmez. Dan urmărește constant cerul prin binoclu, pentru a mă anunța când vede acvila în zbor. La un moment dat perechea vine la cuib, stă 15 secunde și apoi pleacă, dar reușesc să surprind cadrul.

Au mai fost două sau trei apariții fulgerătoare în zonă și atât. Mai mult de 9 ore, femela nu s-a mai mișcat de pe cuib, iar noi am stat și am îndurat o ploaie și un vânt rece de primăvară.

Următoarea zi, același program matinal, dar când ajungem sus observăm că acvila nu mai este pe cuib și avem surpriza să vedem două mingi mici de puf care abia eclozaseră. Apuc să filmez câteva cadre, apoi acvila se întoarce la cuib. Decidem că este suficient ce am filmat, așa că plecăm, pentru a nu insista și deranja inutil în această perioadă foarte sensibilă de cuibărit. Stabilim să revenim peste 2-3 săptămâni, când puii vor fi suficient de dezvoltați pentru a continua povestea.

Cu puțin înainte de perioada stabilită, primesc un telefon de la Lucian care îmi spune: „Am fost să verific cuibul, dar din păcate puii nu mai sunt în cuib, cel mai probabil au fost luați de un prădător’. Încep să mă gândesc că nu o să scoatem nimic din povestea despre acvila de munte. Asta este, mai încercăm anul viitor și, între timp, ne concentrăm pe zonele și speciile pe care le aveam structurate în calendar pentru următoarele luni.

Un an mai târziu, completaserăm peste 50% din filmările propuse, iar secvențele cu animale erau din ce în ce mai multe și mai diversificate. În mai 2020, am ajuns din nou la cuibul acvilei.

De această dată, ambii pui erau în cuib, iar ceea ce a urmat timp de patru zile cât am stat acolo este destul de greu de descris. Urmăream să filmez un comportament des întâlnit în lumea acvilelor, dar sincer nu credeam că acesta va fi atât de greu de privit și de trăit.

Atât eu cât și Lucian ne făceam la fiecare oră noi scenarii și încercam să ne dăm seama ce se va întâmpla, sau de ce nu se întâmplă lucrurile în alt fel. În tot acest timp, vorbeam și schimbam mesaje cu Dan, care era în altă parte și ne arăta ce momente simpatice reușise să surprindă la o vizuină de bursuci. Noi eram tocmai în situația opusă și aveam parte de dramă.

În final, această secvență constituie și punctul dramatic din film și am încercat să o temperăm destul de mult la montaj.

Ne-am dat seama, pe parcursul filmărilor, că trebuie să conturăm cât mai multe povești interesante și să dăm animalelor rolul de personaje în film, nu doar să le prezentăm pur și simplu. A fost un proces extraordinar, cu experiențe unice trăite în natură, și sperăm ca prin intermediul filmului să aducem măcar o mică parte din emoțiile acestea și către public.

ALEXEI ȚURCAN – Compozitor

Întregul film a fost pentru mine o poveste frumoasă, e greu să aleg un singur protagonist! A fost și o poveste a libertății cumva – e și vorba de fauna sălbatică, dar și de faptul că EU am fost liber să scriu muzica pe care mi-o imaginam, fix așa cum mi-o imaginam. Sunt câteva momente memorabile în procesul meu de creație, legate și de viețuitoare.

Secvența PRIGORIILOR (printre primele compuse și ultima terminată!) e un dialog muzical haotic care trebuia să ilustreze relațiile perechilor de prigorii. O scurtă telenovelă, practic, unde am „tradus’ în muzică curtarea, cuplarea și chiar infidelitatea acestor păsări.

Mai e și momentul ZIMBRILOR, aceste animale imense și blânde, cu toată povestea lor dramatică – dispariția de pe meleagurile noastre și reîntoarcerea aici. Bucata asta am scris-o în 20 de minute, a avut un impact emoțional puternic asupra mea.

IOAN FILIP – Sound-designer

Întreaga experiență România Sălbatică mi-a deschis ochii către misterul naturii acestei țări, dar și mai important, m-a invitat să-mi deschid urechile și să ascult cu fascinație ce are de zis. Sunt multe momente impresionante în film, surprinse cu delicatețe de Dan și Cosmin. Secvența de formare a perechilor la PRIGORII și PESCĂRAȘI va rămâne una memorabilă la noi în studioul de sunet.

Povestea lor devine impresionantă când e pusă sub lupa aparatului de filmat, iar niște păsări relativ mici ajung în prim-planul ecranului ca personaje expresive și fabuloase.

Tot ritualul lor, curtarea femelei, precizia mișcărilor și atenția la detalii (gheruțe, aripi, cioc) ne-au provocat să reproducem toate sunetele ce descriu interacțiunea lor, sa le dăm viață pe marele ecran și nu doar voce. A fost interesant și amuzant în același timp să transformi niște păsări în actori, iar pe lângă voce, prin sunet să le conferi personalitate.

MATEI TRUȚA – Producător executiv

Pentru mine, provocarea a fost una ușor diferită, așadar e dificil să povestesc de un animal anume. În tot acest ultim an, a trebuit să găsesc cele mai bune modalități prin care să putem deschide acest Univers al României Sălbatice publicului. Potențialul, frumusețea, munca colosală, mesajul puternic, imaginile deosebite erau deja acolo, strânse timp de mai bine de 10 ani. Implicarea mea a venit peste această bază și a constat în a găsi resursele, sponsorii și echipa de oameni talentați și creativi care să ne ajute să ducem proiectul la forma finală. Și mă bucur să spun că am reușit asta și că am fost norocoși să îi avem alături. Ca cele peste 100 de ore de filmare brută să devină un film gata pentru o premieră națională la TIFF, în mai puțin de un an, a fost o aventură aproape la fel de nebună ca cele 450 de zile petrecute pe teren de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache.

Citește și:

Ce pierdem și cum păstrăm: însemnări de la TIFF 2021

Foto: NTD Film