Cristina A. Bejan despre fascismul intelectualilor din România interbelică: „Nu e nici o rușine în adevăr“

Ca orice persoană care și-a trăit adolescența în primul deceniu de după 89 și-a înghițit pe nemestecate valorile Vestului și mirajul pieței libere, am primit împreună cu ele și o serioasă doză de nostalgie interbelică, prin intermediul scrierilor intelectualilor vremii. Cum presupun că ni s-a întâmplat multora, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu și alții asemenea ne-au devenit un soi de eroi nu doar prin forța literaturii, filosofiei sau contribuțiilor lor științifice, ci și prin felul în care au fost portretizați – gânditori cu mintea limpede, care au demonstrat că în România, pentru o scurtă perioadă, s-a produs cultură la standarde pe care nu ni le-am fi imaginat. Apariția Jurnalului lui Mihail Sebastian, între toate acele cărți, a fost cea care mi-a adus primele semne de întrebare referitoare la limpezimea deciziilor morale ale acestor eroi, însă mult mai târziu am ajuns să mă lămuresc în privința ei. Asta pentru că, în nici una dintre cărțile devorate în acei ani ai tinereții mele, nu exista nici o notă, nici o lămurire cu privire la opțiunile politice ale acestor scriitori care nu doar că au avut simpatii naziste sau legionare, ci au fost, unii, chiar membri ai mișcării.

Mulți ani mai târziu, în 2023, cartea Intelectualii și fascismul în România interbelică, a cercetătoarei și profesoarei Cristina A. Bejan, apărea în România, la editura Litera, iar lectura ei a fost revelatoare. Deși la vremea aceea eram deplin conștientă de opțiunile politice și morale ale modelelor tinereții mele, cercetarea ei despre Asociația Criterion puncta fiecare dintre nedumeririle mele (și, îmi imaginez, ale multora) fără să își judece protagoniștii, și scotea la lumină felul în care a fost posibilă alunecarea lor către fascism. Când am început conversația despre un posibil interviu cu autoarea, pericolul fascismului se arăta deja în țară, dar nu era în nici un caz atât de prezent cum îl simțim azi, cu câteva zile înaintea turului al doilea al alegerilor prezidențiale, după ce în alegerile parlamentare procentul partidelor extremiste a crescut îngrijorător în forul legislativ al țării. De aceea, discuția noastră, purtată în mijlocul ciclului electoral, s-a dovedit cum nu se poate mai oportună.

Cristina A. Bejan este istoric, poetă și dramaturgă, bursieră Rhodes și Fulbright, și și-a luat doctoratul în Istorie modernă la Oxford, fiind absolventă de filosofie la Northwestern University, unde a studiat și teatru. În prezent predă la Universitatea din Denver, Colorado, face cercetare, scrie piese de teatru și poezie și, de asemenea, coordonează de zece platforma culturală Bucharest Inside the Beltway (BiB), pe care a fondat-o alături de Rucsandra Pop. Rețeaua promovează și produce proiecte multiculturale care se concentrează, în special, pe justiție socială, și a fost inspirată chiar de activitatea Asociației Criterion.

O istorie de familie

Pe jumătate româncă – tatăl ei, om de știință, este din Galați și a părăsit România în 1969 – și-a găsit interesul pentru acea perioadă întunecată din istoria României chiar acasă. Îmi spune că a fost crucial pentru ea să înțeleagă momentul istoric în care a avut loc sosirea tatălui ei în SUA: „S-a întâmplat când Nixon se înmuia în fața comunismului și Ceaușescu se distanța de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a înființat o bursă pentru premianții la matematică, să studieze în State, dar trebuiau să semneze că se întorc în România să lucreze pentru statul român, comunist. Trebuie să spui că e comunist, nu? În primul an, tatăl meu a câștigat un concurs național de matematică. Așa a ieșit și a studiat la Massachusetts Institute of Technology, și nu s-a mai întors. A devenit un dușman al statului și al poliției secrete care ne urmărea familia în State, dar deja ne urmărea familia în Galați, pentru că ambii săi părinți dispăruseră. Au fost închiși la diferite intervale de timp. Erau intelectuali, dar asta însemna doar că au mers la universitate. De fapt au origini foarte umile. S-au cunoscut ca studenți la Universitatea din București în anii 1930. Este important pentru motivul pentru care am făcut cercetarea mea. Întotdeauna am fost curioasă de acea perioadă din istoria României. Tatăl meu ne spunea, mie și surorii mele, povești înainte de culcare, când creșteam în Carolina de Nord. Și, din aceste povești, am aflat că România a fost o democrație înainte de comunism. Dar când ne-a spus că a fost o democrație, ne-a spus și că țara a devenit mai întâi fascistă, și apoi comunistă. Știam povestea de la tatăl meu, dar vreau să dau credit mamei mele. Am fost educată foarte mult în casă. Și mă simțeam foarte frustrată când colegii mei luau democrația ca pe un lucru de la sine înțeles.”

ELLE: Și cum s-a întâmplat mai târziu? Cum a crescut curiozitatea aceasta?
Cristina A. Bejan: În facultate, am devenit mai curioasă. M-am specializat în teatru și filosofie. În cadrul studiilor mele de filosofie, am început să mă interesez de Kant și de noțiunea sa de autonomie și de modul în care este necesară pentru societățile libere și cum evoluează democrația. Kant chiar credea că trebuie să existe un despot bun și luminat înainte de a avea o democrație reală. Dar oricum, am devenit curioasă despre cum se face că democrația ar putea eșua. Aveam exemplul românesc în propria familie. Asta a fost teza mea de licență în filosofie. Am fost foarte norocoasă să studiez cu un filosof celebru, Souleymane Bachir Diagne, la Northwestern University, a fost un mentor minunat. Sub mentoratul lui am devenit bursieră Rhodes. S-a întâmplat doar pentru că eram și la departamentul de filosofie, au crezut că sunt o studentă bună și mi-au recomandat să aplic. În SUA, în anii ’90, toată lumea știa ce este o bursă Rhodes pentru că președintele Clinton fusese bursier.

Familia noastră este una de tocilari, tata este profesor de inginerie, iar mama este una dintre primele femei care a obținut un doctorat în afaceri la Universitatea din California, Berkeley. Am fost intelectuali. Eu am fost artistă. Nu era pe radarul lor să aplic pentru o bursă Rhodes, dar profesorii de filosofie credeau că sunt destul de inteligentă și mi-au recomandat să aplic. Și a fost ciudat pentru că studiasem teatru, iar comunitatea Rhodes nu mai văzuse până atunci specialiști în teatru. Am ajuns să studiez la Oxford pentru masterat și doctorat și fost o mare oportunitate de a explora această întrebare pe care o începusem în teza mea de licență. Și a devenit clar că cel mai bun departament pentru asta era facultatea de istorie. Așa că am aprofundat: cum de a eșuat democrația în România interbelică? Asta a fost întrebarea și am vrut doar să înțeleg. Nu am ambiții politice, nu sunt implicată în vreun partid. A fost un efort intelectual. Și când am început, am văzut repede că nu exista aproape nici o lucrare științifică despre Asociația Criterion.

Asociația Criterion și o motivație personală

ELLE: Chiar așa, nu am mai întâlnit ceva legat de asta până la studiul tău…
C.A.B.: A fost destul de șocant, pentru că dacă citești toate sursele, toți vorbesc despre Criterion tot timpul. Și Criterion, fiind o platformă democratică, cu dezbateri și întreaga structură a organizației funcționând prin vot democratic, era inspirată de perioada petrecută de Petru Comarnescu în Statele Unite, iubind democrația. Acesta a fost lucrul evident asupra căruia să mă concentrez: cum ar putea democrația să fie promovată în acest mod cultural, iar apoi să facă o combustie internă și totul să se ducă de râpă? Asta a fost întrebarea. A fost perfect să mă concentrez pe Criterion, datorită înclinațiilor mele culturale. Și pentru că am fost atât de inspirată de ei toți. Mă refer mereu la Petru Comarnescu ca la cel mai bun prieten pe care nu-l voi întâlni niciodată. Știu că a colaborat cu Securitatea, dar, newsflash!, toată lumea a făcut-o. Toată lumea care se supără din cauza asta trebuie să-și întrebe părinții și bunicii ce făceau în acele vremuri. Și el fiind queer și discriminat, cu homofobia pe care a experimentat-o (detaliată în volum în episodul scandalului lansat de publicația Credința, care a contribuit la disoluția Asociației, n.red.). Cred că viața ne unește în moduri intenționate, pentru că am fost întotdeauna foarte implicată în drepturile LGBT+ și în lupta pentru drepturi egale.

E interesant că am gravitat în jurul lui și am ajuns să scriu despre viața lui și despre homofobia pe care a experimentat-o. Eugen Ionescu, Sebastian, chiar și Eliade și producția și creativitatea sa, mă inspiră. Și este important pentru că, cel puțin în SUA, lumea se așteaptă să te concentrezi pe un singur lucru. Ești dramaturg, nu poți face decât teatru. Iar eu sunt o creativă în multe feluri diferite. Scriu piese de teatru, am purtat fiecare pălărie din teatru, sunt o artistă, inclusiv dramaturgă. Sunt o poetă foarte activă. Îmi interpretez poeziile tot timpul. Numele meu de scenă este Lady Godiva, care este foarte semnificativ.

ELLE: Chiar citisem într-un interviu despre semnificația acestui nume, cea care pune întrebări incomode, §i cum ți l-a dat Johnny Apple, celebrul jurnalist și președinte al comitetului de selecție Rhodes.
C.A.B.: De aceea îi iubesc pe oamenii despre care m-am documentat pentru doctorat, care a devenit cartea despre fascism: pentru că au fost geniali, multitalentați, creativi, intelectuali. Și cred că și eu sunt un astfel de om și așa ei îmi dau curaj.

ELLE: Revenind la acești oameni, cum a început cercetarea efectivă pe urmele lor?
C.A.B.: Am avut o bursă Fulbright în România și am fost în arhive. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în Biblioteca Academiei Române și în arhiva personală a lui Petre Comarnescu. Era clar că nimeni nu mai citise lucrurile astea până atunci. Și persoana care mi-a spus să caut acolo a fost Keith Hitchins, care este, alături de Dennis Deletant, cel mai faimos istoric al României în limba engleză. L-am cunoscut întâmplător, știam cine este și îi citisem cărțile, dar s-a întâmplat să fie în România și ne-am întâlnit la și a fost încântat că eram interesată de Comarnescu, pentru că au fost prieteni.
Îmi amintesc că mă trezeam la dimineața devreme, când făceam aceste cercetări, locuiam cu un prieten pe Strada Brezoianu, lângă Cișmigiu, chiar strada unde se afla studioul Floriei Capsali, unde fusese sediul Criterion. Era magic că eram chiar acolo unde se întâmpla totul. Deci asta a fost viața mea pentru o perioadă.

Am făcut cercetarea și m-am mutat înapoi în SUA, pentru că am primit o bursă la Muzeul Holocaustului, pentru a scrie doctoratul. Apoi am devenit cercetător și am scris pentru o publicație despre Holocaust numită Encyclopedia of Camps and Ghettos. Așa că am fost în DC, am predat mai întâi la Georgetown, iar asta a fost o poveste în sine. Am făcut studii postdoctorale un an și am predat despre subiectul cărții mele, eșecul liberalismului în România interbelică (titlul cursului este Liberalism and Totalitarianism in 20th Century Romania, n.red.).

ELLE: Și ai avut timp și pentru teatru.
C.A.B.: În acea perioadă am demarat Bucharest Inside the Beltway, un proiect a cărui idee apăruse când eram în România. Organizasem o lectură live a uneia dintre piesele mele la Teatrul Foarte Mic cu un regizor care acum lucrează în New York, Alex Mihail. Și am convins-o cumva pe Maia Morgenstern să joace în piesa noastră, încă nu știu cum s-a întâmplat asta. Și a avut atât de mult succes încât am fost invitați la o serie la Museo Cafe, un spațiu foarte la modă, în Muzeul de Geologie, de către Rucsandra Pop. Apoi am colaborat și împreună am început proiectul Bucharest Inside the Beltway. Este o platformă artistică și culturală inspirată de cît de neînfricat este Bucureștiul, unde artiștii independenți și profesioniști colaborează. Acest lucru este foarte neobișnuit în SUA, aceste lumi nu vorbesc între ele. Am avut succes în Washington cu piese de teatru, nopți de poezie, artă, artiști vizuali, spoken word, care este o formă de artă afro-americană. Pentru Bucharest Inside the Beltway a fost foarte important că a fost în Washington DC, un oraș majoritar afro-american, cu o scenă locală foarte bogată. A fost o perioadă foarte dinamică și un moment special, dar era în epoca Obama, energia și atmosfera erau mult mai optimiste.

Am părăsit DC și m-am mutat în Carolina de Nord, cu familia mea, am avut o criză de sănătate. Mi-am cunoscut partenerul și apoi ne-am mutat la Denver, și de aceea Bucharest Inside the Beltway este acum în Denver și am făcut tot felul de lucruri aici. Am predat istorie și teatru la universitatea anterioară, patru ani. Iar acum sunt la Universitatea din Denver, unde predau și fac cercetări despre Holocaust.

Fascismul românesc, timpul prezent

ELLE: Ce simți despre ceea ce se întâmplă azi în România? Și în întreaga lume occidentală, pentru că nu este o excepție ceea ce se întâmplă aici.
C.A.B.: Sentimentul meu sincer este că nu sunt surprinsă. Sunt speriată. Și, de asemenea, sunt extrem de obosită, pentru că cercetătorii care se ocupă de aceste probleme ne avertizează de ani de zile cu privire la ele, și nimeni nu ne-a ascultat. Și nu țipăm pe Twitter/X. De fapt, am făcut această muncă de aprofundare cu recomandări utile care au fost complet ignorate, pentru că nu am țipat. Și când mi-am lansat cărțile în România, anul trecut, receptarea a fost odioasă. Oamenii erau răutăcioși. Am devenit o țintă pe Facebook pentru bullying, misoginie și invidie. Este dureros din punct de vedere personal, evident, dar a fost extrem de dezamăgitor pentru că am oferit ceea ce am crezut că este o contribuție utilă la discurs, și a fost complet respinsă. A trebuit să fac o curățare profundă a Facebook-ului meu, a fost intens. A fost misoginie, a fost invidie, a fost și un sentiment antiromânesc, pentru că am acest nume.

ELLE: Feedback-ul acesta venea din interiorul României?
C.A.B.: Important de menționat, întreaga comunitate m-a susținut, cartea a apărut în engleză cu doi ani înainte de traducerea în română și am primit doar feedback pozitiv. Am avut un turneu național în State, în toate orașele mari, cu o participare foarte mare, am fost la Institutul Cultural Român, sold out; am fost la Wilson Center în DC, din nou, cu o cameră plină până la refuz. La fel și la Chicago, am umplut o galerie de artă pe Michigan Avenue. Oamenii au fost încântați de carte, am primit recenzii în Times Literary Supplement, Los Angeles Review of Books, toate au fost copleșitor de pozitive. Așa că a fost un șoc când cartea a apărut în România. Ce văd cu adevărat datorită acelei experiențe este că acei români erau atât de absorbiți să fie răi pe Facebook încât nu se implicau în subiectul real al cărții, care îi avertiza. Exact această răutate este ceea ce s-a întâmplat cu scandalul Credința și tabloidele și această cultură a bârfei în cazul Asociației Criterion. Și apoi știm povestea: în 1937 mișcarea legionară face parte din guvern și întregul guvern se prăbușește după. Oamenii răutăcioși sunt distrași, nu-și dau seama că trebuie să protejeze democrația. Iar ea, în schimb, se prăbușește.

ELLE: Pentru o persoană care avea câțiva ani în 1989 și a citit cărțile acestor oameni și i-a idolatrizat pentru o vreme, trebuie să spun că nu mă miră receptarea aceasta negativă aici. Cred că este povestea multor oameni. În plus, orele de istorie nici măcar nu recunoșteau Holocaustul românesc, ceea ce nu se întâmplă nici astăzi decât în foarte mică măsură. Comemorarea Holocaustului românesc are loc anual, dar evenimentele sunt rareori redate de presă.
C.A.B.: Este o negare. În ultimii ani, Bucharest Inside the Beltway a avut un stand la Festivalul Național al Românilor din Washington, D.C. Vindem cărți scrise de români din diaspora, dar și de americani care scriu despre România. Standul nostru a avut mare succes în ultimii trei ani. Dar, oricum, cartea lui Grant T. Harward despre cel de-al doilea război mondial și Holocaust (Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul, n.red.) tocmai ieșise și o doamnă, româncă, vine și se uită la ea, o răsfoiește și zice: „Oh, încă una din astea”. Și a plecat. I-am explicat persoanei de lângă mine că reacția ei a fost o negare a Holocaustului. Nu a vrut să vadă. Și cred că, de fapt, sursa acestei negări a faptului că Eliade a fost fascist și că Holocaustul a fost comis de România este ceea ce Cioran a numit „cultură minoră”. Cultura minoră se simte atât de nesigură cu ea însăși; trebuie să ne simțim bine cu noi înșine, așa că negăm toate lucrurile rele. Este un complex de inferioritate al culturii minore. În schimb, dacă am învăța lucrurile dificile, am fi de fapt mai puternici și am deveni o cultură majoră. Dar nu vreau să anulez pe nimeni. Cred că contribuțiile intelectuale ale acestor oameni se impun de la sine. Dacă sapi în orice ființă umană, o să fie acolo și lucruri care nu sunt grozave. Nu spun că este în regulă că au fost rasiști, antisemiți și homofobi. Nu i-aș anula lui Eliade contribuțiile academice, ficțiunea. Dar lucrul care mă deranjează cel mai mult este povestea lui. Pentru că el a mințit zeci și zeci și zeci de ani. Așadar, după părerea mea, modul în care ar fi trebuit să procedeze este cel în care a procedat Cioran: și-a recunoscut greșeala și și-a cerut scuze. Pentru mine, aceasta este lecția morală: dacă faci o greșeală, îți poți cere scuze.

ELLE: Dar este interesant cum unii dintre ei au cedat acestor idei, iar alții nu.
C.A.B.: Asta am încercat să explic în carte. De ce unii au cedat extremismului și de ce alții nu? Vreau să dau credit, pentru că nu vreau să sune ca și cum aș fi prima care a pus vreodată aceste întrebări. Este important să îi acord credit Martei Petreu, ea a fost prima care s-a cufundat cu adevărat în acest subiect, aceștia sunt umerii giganților, pe care stau eu. Și una dintre concluziile la care ajung, la finalul cărții, este că sunt de acord cu Marta Petreu.

ELLE: Deși la un moment dat spui în carte că nu gândiți chiar la fel în legătură cu contribuția acestor oameni.
C.A.B.: Este chiar unul dintre lucrurile pentru care am fost atacată. Ea spune că deciziile lor „au pavat cu bune intenții drumul spre Holocaust și Gulag – și atât”. Asta este, în opinia mea, celebra ei concluzie. Și sunt de acord cu asta, în ceea ce privește cascada istoriei și faptul că un lucru a dus la altul. Însă nu vreau să condamn pe nimeni, sunt doar interesată de întrebare și de înțelegere. Dar a fost interesant că acel citat a fost atacat pe Facebook, este un exemplu că oamenii nu au citit cu atenție și au vrut doar să atace, să se apere și să apere aceste mari figuri pe care le investigăm pe bună dreptate și cărora le punem la îndoială deciziile. De asemenea, la lansarea mea de la Cărturești, unde am lansat și cartea mea de poezii, Cai verzi pe pereți, a venit și Andrei Oișteanu, și asta a fost semnificativ pentru mine. Este unul dintre cei mai mari specialiști în termeni de aprofundare a acestor subiecte dificile ale istoriei românești din secolul XX. Îi cunosc erudiția, i-am citit opera și la un moment dat mi-a scris pe Facebook să îmi spună să-mi public cartea în limba română. Și am muncit foarte mult la asta, pentru că au existat oameni care nu au vrut să fie publicată în România. Desigur, dar m-am luptat cu ei și am câștigat. Dar au fost multe discuții ulterior.

ELLE: Chiar așa, cum contribuie aceste injurii online la normalizarea unui discurs care poate deveni extremist?
C.A.B.: Ele ocupă mintea și timpul oamenilor în locul a ceea ce contează cu adevărat. Eu cred că românii sunt distrași de ani de zile, din cauza Internetului. Nu sunt singuri, și americanii au fost distrași. Și rezultatul pe care îl avem, nu? Cred că Internetul este unul dintre motivele pentru care suntem în situația asta, cred că impulsul uman de a fi negativ este primul impuls. Și apoi, pe Internet nu există nici un filtru, ca în interacțiunea de la om la om. Altfel ai niște maniere, dar pe Internet, când ești anonim sau ai această distanță, nu trebuie să ai maniere. Musk a cumpărat X și Trump a câștigat. S-a ajuns la această intimidare, câștigă persoana care țipă cel mai mult. Nu contează că e plin de ură, ura primește cea mai mare atenție. Cine țipă cel mai tare, cine primește cea mai mare atenție, cine este cel mai mare bătăuș este câștigător în alegeri. De asemenea, românii au fost șocați că TikTok a avut vreo influență, dar asta demonstrează doar cât de distrasă a fost toată lumea.

ELLE: Cred că majoritatea celor care acuză doar TikTok sunt oamenii care nu îl folosesc. Au tendința de a atribui vina doar pentru că nu înțeleg, de multe ori. Este greu de crezut că doar TikTok ar putea duce la asta.
C.A.B.: Și eu folosesc TikTok. Sunt o persoană creativă, îmi plac capacitățile creative ale TikTok și ale Instagram-ului. Dar, da, oamenii dau vina pe lucruri pe care nu le înțeleg în loc să profite de oportunitatea de a învăța. Ceea ce este important pentru mine este educația, evident. Am predat în România recent, deci am aceste experiențe. Nici unul dintre tinerii cu care am vorbit nu vorbise cu părinții săi despre comunism – a fost una dintre temele pe care le-am dat anul trecut, să meargă acasă și să-și întrebe părinții despre comunism. Nu trebuia să fie politic, ci doar care sunt amintirile lor, lucruri din viața de zi cu zi. Ei nu știau nimic. Asta e problema, pentru că totul începe în casă. Eu știu despre fascism și comunism pentru că ne-a spus tata. Chiar am făcut această remarcă pe LinkedIn și un român a spus: „E la fel cu supraviețuitorii Holocaustului. Oamenii nu vorbesc despre ceea ce au trăit din cauza traumei.”. Eu lucrez cu supraviețuitori ai Holocaustului. Deci, chiar dacă ai această traumă și nu vrei să vorbești, le poți spune copiilor tăi că a existat o dictatură și a fost rău și de aceea am făcut o revoluție. În loc să trăim în acest: „Oh, democrația este fabuloasă!”. Am TikTok și cel mai bun Internet din Europa pe telefonul meu. Pot să fac ce vreau. Sigur. Dar trebuie să fie în contextul în care ai câștigat acest drept. Ce ai sacrificat pentru asta? Nu este gratuit, poate dispărea. De aceea este importantă educarea tinerei generații. De aceea predau aceste lucruri. Dar trebuie să vorbiți despre asta în familiile voastre, cu generația mai în vârstă, și să învățați despre ce au trăit ei.

ELLE: Există paralele, puncte comune între fascismul de acum o sută de ani și cel cu care ne confruntăm astăzi?
C.A.B.: Există paralele extrem de puternice. Mihaela Gligor, o cercetătoare de la Cluj care a scris despre Eliade (tema doctoratului ei a fost Mircea Eliade și extrema dreaptă românească, n.red.) a postat despre comemorarea lui Corneliu Zelea Codreanu de anul acesta, cu salutul nazist într-o grămadă de fotografii. I-am comentat și a spus: „Știi, eu știu că acest lucru a fost o amenințare pe Internet”. Pagina mea pe academia.edu a fost urmărită de contul mișcării legionare. Au propriul cont, Garda de Fier, și îmi urmăresc pagina de ani de zile și citesc aceleași lucruri iar și iar. În cele din urmă, anul trecut i-am blocat. Lucruri similare se întâmplă cu Facebook-ul meu. De fiecare dată când postez ceva despre cartea mea despre fascismul românesc, orice, imediat este distribuit pe conturi secrete. Deci chiar dacă sunt în Denver, sunt încă monitorizată de mișcarea legionară doar pentru că am publicat această carte. Cred că este semnificativ. Sunt oameni care nu cred că aceste mișcări există, apoi ai oameni ca mine și Mihaela Gligor, care o văd pe Internet tot timpul.

Un alt lucru este că Codreanu și-a câștigat popularitatea fiind un om al poporului. A mers în comunitățile locale, a construit poduri, școli. S-a prezentat ca fiind nu doar românul ideal, ci românul de zi cu zi. Nu un intelectual, nu un snob. Și asta este ceea ce am văzut, cred, avem românul de zi cu zi care arată atât de cool pe TikTok, care este în comunitățile locale, care este atât de mândru să fie român, dar, de asemenea, mult mai ancorat în ceea ce îi pasă, de fapt, României rurale. Nu acest aparat politic de la București care se gândește doar la NATO; el este omul anti-sistem, al poporului.

ELLE: De fapt, în această privință, Codreanu seamănă mai mult cu George Simion, liderul AUR. Și nu cu Călin Georgescu, cel care candidează efectiv la președinție în turul al doilea al alegerilor. Acum avem trei mișcări extremiste, toate în Parlament după ultimele alegeri. Cu toții se prezintă ca fiind anti-sistem, dar unii merg mai degrabă la țară, în comunitățile rurale. Și, pe de altă parte, îl avem pe Călin Georgescu, care a lucrat în sistem și pare că cunoaște partea administrativă, cum funcționează instituțiile. Dar retorica sa este ceva de tipul delirului mistic.
C.A.B.: E și aceasta o paralelă. Codreanu nu a fost singurul lider fascist, în anii ’20 și ’30. Oamenii concurau pentru acel rol. Chiar și Carol al II-lea, când a dizolvat guvernul, a devenit un lider fascist. Asta nu a funcționat, nu? Și apoi a fost Sima, care nu funcționează, și apoi Antonescu. Avem această scară a liderilor fasciști. Codreanu este cel mai faimos, și are acel element mistic. Deci este o paralelă cu acest misticism irațional, non-rațional. Dar cred că este, de asemenea, interesant dacă ne uităm doar la modul în care aceste lucruri vor evolua în România. Toată lumea va sfârși prin a-și arunca susținerea în spatele fascistului care are o șansă. În felul acesta mișcarea legionară a ajuns în parlament. Asta e paralela generală. Aveți o mulțime de lideri fasciști, nu? Și cine este cel de care ne amintim cel mai mult? A fost cel mistic, carismaticul. Oamenii vor sprijini persoana care are o șansă. Bărbat, alb, foarte român.

De asemenea, și momentul este foarte similar: această scurtă fereastră de democrație înfloritoare, frustrarea că nimic nu se face de către guvern, acest blocaj al democrației. Dacă nu funcționează, avem nevoie de un lider puternic care chiar va face ceva. Acesta este Trump câștigător, un lider puternic, el va face ceva, acesta este Mussolini. Deci avem nevoie de cineva care să facă ceva, avem nevoie să ne simțim bine cu noi, ca români. Toți oamenii ăștia ne-au făcut să ne simțim atât de prost. Ungaria este importantă pe scena națională, România ar trebui să fie, și ea, importantă. Și singurul mod în care vom face asta este să fim cât mai români posibil. Deci acest naționalism, care, de altfel, a fost o mare parte din regimul lui Ceaușescu.

ELLE: Crezi că și pandemia a contribuit la asta?
C.A.B.: Categoric, pentru că ne-a făcut pe toți să ne temem unii de alții, să fim mai răi unii cu alții, ne-a pus pe toți pe Internet unde nu avem maniere. Cred că pandemia a normalizat faptul de a fi urât pe internet. Toată lumea este pe internet. Toată lumea este frustrată pentru că nu poate face ceva. Și, de asemenea, cred că statul național a avut apogeul său în secolul XX. Nu cred că statul-națiune, în felul în care am crescut noi cu noțiunea, mai există cu adevărat. Există relațiile internaționale și banii, totul este despre bani. E vorba de miliardari. E vorba de forțe. Oamenii se vor alinia cu cei pe care îi consideră marii jucători de pe plan internațional. Așa că îi avem pe Musk, Trump, Putin, nu mai este vorba despre puterea țărilor individuale. Cred că este vorba de puterea marilor bani, pe care nu îi putem vedea încercând să se alinieze unii cu alții decât într-un mod care să le aducă cele mai multe beneficii.

ELLE: Vorbind despre bani, cred că în timp ce vă citeam cartea, mă gândeam că nu ai discutat prea mult despre problema clasei. Desigur, intelectualii nu erau cei mai săraci dintre oamenii din vremea lor. Dar nu a jucat și clasa un rol în ascensiunea fascismului în România în perioada interbelică, dar și acum?
C.A.B.: Absolut, da. Codreanu se prezenta ca dând glas claselor de jos. Democrația era grozavă pentru oamenii din parlament și era corupție. Dar asta lăsa poporul în paragină: sărăcia în România interbelică era la fel de mare ca în India. Nicholas Nagy-Talavera a scris prima carte în limba engleză despre subiect (The Green Shirts and the Others, n.red.) și vorbește despre sărăcie. Și ai sărăcie astăzi în România, și frustrare și deconectare. Au făcut parte din ascensiunea fascismului în România, și TikTok este un mediu mult mai accesibil pentru oamenii care nu sunt educați, așa pot vedea aceste videoclipuri cu el pe cal ca fiind foarte interesante.

ELLE: Un lucru despre care nu am vorbit încă este și rolul femeilor în Asociația Criterion și în fascismul interbelic.
C.A.B.: Asociația a fost realmente una egalitară, multe femei erau membre, parte din program și votul fiecăruia avea o greutate egală, organizația operând prin vot democratic. Bărbații și femeile se cunoșteau ca prieteni, colaboratori, dar și iubiți. Actrița Sorana Țopa era iubita lui Eliade când el a început o relație cu Nina Mareș. Implicarea ei e în mod particular importantă pentru mine pentru că ea a fost cea mai pasionată de filosoful Jiddu Krishnamurti. Au făcut o conferință Criterion despre Krishnamurti și în vreme ce studiam acest episod l-am descoperit pe acest gânditor care este și astăzi cel mai important în viața mea.

Cea mai celebră femeie din Criterion a fost de departe actrița Marietta Sadova, soția lui Haig Acterian. Era o legionară convinsă și primise de la Codreanu sarcina de a recruta intelectuali. Și, în cele din urmă, este și Floria Capsali, al cărei rol în nașterea și decăderea Asociației nu poate fi ignorat. O coregrafă și dansatoare cunoscută, Criterion își avea sediul în studioul ei. Din păcate, gelozia ei pe un alt dansator a condus la scandalul de presă din Credința, care a pus punct grupării.

ELLE: Ce crezi despre ștergerea trecutului fascist al acestor oameni în România după 1989?
C.A.B.: Cred că e important să spun că nu e vina nimănui că cititorii din acei ani nu știau despre trecutul fascist al lui Eliade și al celorlalți. Există o explicație simplă. Istoria naționalistă rescrisă de statul comunist a omis complet trecutul fascist din manuale. Tot statul a interzis cărțile autorilor anti-comuniști ca Eliade. Mereu dau exemplul tatălui meu, educat în România. Nici el nu credea că a fost Holocaust în România până când nu l-am studiat eu, asta este ce au învățat la școală. Acum știe adevărul de la mine. Un alt punct este că la momentul la care cititorii au ajuns la cărțile lui Eliade, familia și fanii lui negau încă vehement simpatiile lui fasciste. Și cred că, ieșind din comunism, o Românie de curând liberă simțea nevoia unor motive bune să fii român. Redescoperirea acestor figuri era o sursă de mândrie și plăcere. Chiar și azi resimțim această ștergere și durează. Nu e nici o rușine în adevăr. De fapt, suntem mai puternici atunci când îl știm.

Citește și:
Zita Moldovan: un interviu special despre femei rome, dincolo de stereotipuri

Foto: prin amabilitatea Cristinei A. Bejan

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK