Ce pierdem și cum păstrăm: însemnări de la TIFF 2021

Pregătirea pentru un festival de film e ca o vizită la bibliotecă de unde plec cu un teanc de cărți pe care e clar că nu voi avea timp să le citesc, dar le iau oricum. Adaug și exclud sistematic ore de proiecții și titluri din program, știind foarte bine că voi reuși să văd maxim jumătate dintre filmele ajunse pe lista scurtă. E un ritual care în timp s-a scuturat de FOMO și s-a rafinat cu priorități. E și momentul ăla când mă întreb ce fel de spectator am devenit, ce curiozități, ce preferințe și ce nerăbdări am, ceva care, mi-am dat seama în iulie, la a 20-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), mi-a lipsit teribil anul trecut.

Multe filme din selecția TIFF 2021 au fost despre memorie și despre pierdere, într-un caleidoscop de abordări ce ar merita propriul lui mini-festival. Secțiunea asta tematică existentă în mintea mea doar, a început, cred, la One World Romania, cu fabulosul documentar experimental Metamorfoza păsărilor, o scrisoare de adio adresată de Catarina Vasconcelos mamei ei. A continuat la TIFF cu filmul georgian What Do We See When We Look at the Sky (r: Alexandre Koberidze), despre un băiat și o fată loviți de un blestem citadin care-i face să nu se mai recunoască fix când simțeau că au întâlnit persoana de care se vor îndrăgosti, un basm contemporan care va fi distribuit în România de Bad Unicorn. A continuat cu Preparations to Be Together for An Unknown Period of Time (r: Lili Horvát), un labirint al memoriei sau poate doar al iluziilor, care se țese în jurul unei întâlniri între doi neurochirurgi de succes, singuri în feluri extrem de diferite.

Am ratat Supernova, un film cu Stanley Tucci și Colin Firth care urmărește efectele răvășitoare ale unui diagnostic de demență asupra unui cuplu cu o istorie de 20 de ani, și Journey to A Mothers Room (r: Celia Rico Clavellino), un film despre momentul dureros și necesar în care drumul comun al unei mame și al unei fiice se termină într-o bifurcație.

Dar am dat în aceeași zi și în aceeași sală, la două ore distanță, de două lungmetraje de debut de o tandrețe sfredelitoare, deși profund diferite, ale unor regizori care la Q&A-ul de după au spus ceva ce m-a făcut să vreau și mai tare să-i întâlnesc. Pentru grecul Christos Nikou, Apples a fost un mod de a confrunta moartea tatălui său. David Martín de los Santos a spus că That Was Life este legat de moartea mamei lui, un tribut adus femeilor acelei generații.

MERE

„Ca să fiu sincer, mama mea a murit acum două luni', mi-a spus Nikou în deschiderea interviului „deci e foarte ciudat pentru mine. Încerc să mă împac cu asta, să-mi trăiesc viața, dar mi se pare o nebunie că vorbesc despre tata când mama doar ce a murit.'

Când a murit tatăl lui, acum opt ani, Nikou încerca să deslușească resorturile uitării. Nu înțelegea, spune, cum fac oamenii să treacă peste moartea cuiva drag, cum poți confrunta o pierdere și merge mai departe, păstrând totodată vie amintirea: „Cum poți auzi din nou vocea acelei persoane, pentru că uneori nici nu-ți poți aminti vocea. E ceva ce m-a interesat întotdeauna – ideea de pierdere, nu numai când moare cineva, dar și în relații, când nu mai revezi acea persoană.'

Apples nu este un film despre părinți. E un film despre memorie și despre cum ne afectează ea personalitatea și existența, un film despre păstrarea amintirilor mai degrabă decât despre ștergerea lor deși, cum spune și regizorul, sunt fețe ale aceleiași monede.

Într-o lume nedefinită de timp sau de geografie, oamenii sunt loviți la întâmplare de o amnezie subită. Situația îi obligă pe medicii incapabili să găsească o vindecare să se transforme mai degrabă în agenți de reconstrucție. Aris, protagonistul filmului, ajunge la spital și, după ce se concluzionează că nu își mai amintește nimic și că nu are familie care să-l revendice, este înrolat într-un program care să-l ajute să înceapă de la zero. Primește o casă, bani și un aparat Polaroid. Mai primește zilnic, via casete audio în plic, niște task-uri de bifat, de la amuzante și simple la tot mai complicate emoțional, pe care trebuie să le documenteze cu o fotografie tip *selfie pe care o lipește într-un album al noii sale vieți.

Intenția regizorului, evidentă din film și exprimată în interviuri, este și de a face o critică a lumii profund tehnologizate în care trăim, în care „să capturezi momentul a devenit mai important decât să-l trăiești'. Este și motivul pentru care distopia lui pare că se petrece nu în viitor, ci mai degrabă într-un trecut încă recent, complet analog.

Christos Nikou e născut în 1984. Deși a studiat economie, are o pasiune de o viață pentru filme, pe care a învățat să le facă singur, văzând și câte trei pe zi, și lucrând ani la rând ca asistent de regie la diferite filme și în publicitate. A lansat în 2012 un scurtmetraj, KM, care a făcut turul festivalurilor, dar lungmetrajele i se par un mod mai satisfăcător de exprimare, așa că nu s-a grăbit să revină pe ecranele cinematografelor.

Primul lucru pe care-l afli despre el la o căutare pe Google este că și-a început cariera ca AD la Dogtooth (2009), filmul care l-a consacrat pe Yorgos Lanthimos, cel mai cunoscut regizor grec al ultimului deceniu. Dogtooth, un succes absolut în circuitul festivalier, nominalizat și la Oscar în 2011 (prima nominalizare pentru Grecia de la *Iphigenia lui Cacoyannis, în 1978), a stârnit ceea ce criticii au denumit ulterior *Greek Weird Wave, un val de filme cu estetică similară, conținând aproape invariabil doze variate de alienare, bizar și cruzime.

Fenomenul ăsta cinematografic pe care Nikou spune că nu îl înțelege foarte bine e mai degrabă dominat, din punctul lui de vedere, de vocea lui Efthymis Filippou, co-scenaristul preferat al lui Lanthimos, care a lucrat și la filme ale altor regizori, precum mai recentele Chevalier (r: Athina Rachel Tsangari) sau Pity (r: Babis Makridis).

„Stilul Lanthimos' implică și un cinism de care Nikou se dezice. „Deși iubesc unele dintre filmele lui, prefer o abordare mai tandră în cinema. Eu îmi iubesc personajele și cred că Apples se apropie mai degrabă de poveștile lui Charlie Kaufman sau The Truman Show.

Nikou e departe de a fi un hater al noului cinema grecesc. Îi plac, de exemplu, filmele lui Argyris Papadimitropoulos, în frunte cu Suntan. Ca sensibilitate, se simte însă mult mai apropiat de Robert Bresson, John Cassavetes sau Alain Resnais, dacă e să spună clasici, și de Spike Jonze, Roy Andersson și Leos Carax, dacă e să înșire favoriți contemporani

Crede că succesul lui Lanthimos a deschis o poartă importantă către festivaluri și pentru alți regizori tineri, ceea ce a fost un mare noroc și privilegiu, dar și o capcană, uneori, pentru că asta i-a făcut să vrea să joace după regulile festivalurilor și să imite stilul pentru care știau că cinemaul grecesc este căutat, în detrimentul propriului lor stil. „Încercau să fie cât mai creativi, în loc să urmărească să spună o poveste. Iar pentru mine esențială e povestea. Este ceea ce caut în filme și ceea ce am încercat să avem în Apples.'

Nikou a scris vreo șase luni la scenariul început în 2012. Mai mult noaptea, precizează, pentru că în restul timpului lucra la reclame. Lui și co-scenaristului Stavros Raptis le-a ieșit o comedie, apoi, poate și pentru că Nikou nu se omoară după filmele de gen, au lucrat la a construi un echilibru între dramatic și comic.

Titlul este un clin doeil către tatăl regizorului, care avea o memorie excelentă și mânca 7-8 mere pe zi, dar și o glumiță la adresa Apple, păstrătorul memoriei a sute de milioane de oameni în era tehnologiei.

O parte din farmecul filmului stă în șarmul lui dubios, datorat în parte lui Aris Servetalis, care a primit temă să se uite la filme de Jacques Tati în pregătirea rolului principal. E un film cu estetică și suflet (și buget) de independent european, dar cu structura unei producții mainstream. Baletul pe granița asta fină îl și trădează pe alocuri, când îi rămân schelele la vedere, ba cu iz de val grecesc, ba cu iz de chick flick, dar îl face și foarte special.

„Problema e că filmul ăsta sunt eu', râde Nikou când îi zic că tandrețea și umorul din film m-au dus un pic cu gândul la Jeux denfants, genul acela de comedii cu doze agreabile de sirop. „Plăcerea mea vinovată e să merg la comedii romantice. Le-am văzut pe toate, chiar și pe cele proaste. Pe toate. Unul din filmele mele preferate din deceniul trecut este Beginners, de Mike Mills. Ador *Notting Hill, ador When Harry Met Sally, îmi plac toate filmele astea americane. Iar tandrețea de care vorbești… Nu cred că voi putea face vreodată ceva ce nu implică tandrețe. Simt că ar fi foarte greu pentru mine. Poate numai dacă mă schimb ca om.'

Al doilea lucru pe care îl afli la orice căutare pe Google despre Christos Nikou este că Apples o are ca producător executiv pe Cate Blanchett. Povestea colaborării va fi, poate, legendară cândva. Blanchett a văzut filmul în plină pandemie de COVID-19, la festivalul de la Veneția, la prima și una dintre singurele lui proiecții cu public din 2020. A emoționat-o profund, mai ales suprapus pe vremurile bizare pe care începeam să le trăim, așa că i-a transmis agentului lui Nikou că vrea să ia mic-dejunul cu el. Au vorbit vreo două ore despre filme și viață, au descoperit că au referințe similare și o pasiune imensă pentru cinema și, după câteva schimburi de mail-uri și o altă întâlnire, Blanchett nu numai că s-a alăturat echipei Apples și contribuie la efortul de promovare a filmului, dar este și producătoarea următorului lungmetraj regizat de Nikou. Programat să iasă în 2022, Fingernails, primul său film în engleză, e un love story, de asemenea distopic, cu Carrey Mulligan în rol principal.

MAME

Un film ca That Was Life e greu de descris, nu pentru că ar fi complicat narativ, ci pentru câte ghemotoace de viață deșiră, lăsându-te la final cu dorința de a vorbi despre o mie de lucruri, dar nu înainte de a le mai ține în tine puțin.

María și Verónica, două spaniole din generații profund diferite, se întâlnesc într-o cameră de spital din Belgia. Amândouă au probleme cu inima. Pe María (jucată de Petra Martínez), care se apropie de finalul unei vieți liniștite și previzibile, o scurtcircuitează tinerețea învolburată a Verónicăi (Anna Castillo), o millennial care și-a lăsat în urmă țara și bărbatul iubit pentru a căuta o viață mai bună, cu zero plase de siguranță, o pacientă care nu ezită să se masturbeze în patul ei noaptea, când se sting luminile. Evitând spoilerele, în zilele de spitalizare, între ele se formează o legătură care, în a doua jumătate a filmului, o aruncă pe María într-o călătorie prin Andalusia, un soi de „rit de trecere', cum l-a numit David Martín de los Santos, presărat de întâmplări și personaje care îi arată că poți să începi să te descoperi, cu toate dorințele tale nebănuite sau neexplorate, chiar și la 70 de ani.

Petra Martínez, celebră în Spania natală mai ales datorită carierei în teatru, a primit Premiul pentru Cea mai bună interpretare la TIFF 2021. Felul în care-și joacă personajul de la prima la ultima scenă e o lecție de grație și control.

„Pentru mine era important ca personajul să aibă o energie între adolescentă și infantilă, ca uneori să pară o puștoaică', spune de los Santos. „Și văzusem, din alte roluri jucate de Petra, că puteam obține asta de la ea. Că putea reda acea energie, ca și cum personajul nu s-a maturizat complet. Desigur, vorbim de o femeie în vârstă, care a emigrat în Belgia, care a avut o familie, e mamă, bunică, cu toate responsabilitățile aferente, dar să zicem că în ce privește descoperirea erotismului sau a dorinței e ca și cum maturizarea nu s-ar fi petrecut.'

Martínez are multe comedii la activ, așa că au insistat pe înfrânare, pe controlarea expresivității, pe ce se lovește pe dinăuntru, pe ce rămâne ascuns, în prezența incontestabilă a emoției. De los Santos e recunoscător că, deși era la primul film, a primit încredere și respect din partea unor actori extrem de experimentați. „Am făcut multă improvizație pentru a contura relația cu soțul ei [jucat de Ramón Barea], acea frustrare, acea resemnare. Mie îmi place mult să lucrez așa. Le plăcea și lor și se lăsau conduși, aveau încredere în mine. Ce le spuneam era «treci pe aici, dar nu mi-o arăți».'

Când mama lui, născută în 1940, era pe moarte, de los Santos a început să se gândească la felul în care au fost crescute și educate femeile din generația ei și nu numai. Odată cu ascensiunea lui Franco la putere și cu o implicare intensă a bisericii catolice în educație, femeii spaniole i s-a atribuit un rol foarte specific, pentru care exista și o denumire: înger al căminului. Femeile învățau să coasă, să gătească, să fie bune soții și bune îngrijitoare și, în general, să-și ignore nevoile proprii în favoarea familiei. „În anii 1940, femeia nu avea voie să ia permisul de conducere dacă nu era căsătorită', spune el. „Sau nu avea voie să lucreze fără permisiunea soțului. Nu știu exact câți ani a durat asta, dar am găsit o revistă din 1976 în care era o știre despre o femeie judecată pentru adulter. Am citit inclusiv o lucrare de antropologie în care femei în vârstă vorbeau despre experiențele lor sexuale, și era incredibil nivelul de incultură și de frică. Era o generație foarte pudică, pentru care sexul a fost întotdeauna tabu. Le-au învățat să-și reprime dorințele. Pentru femei, plăcerea era interzisă, ceva rezervat bărbaților.'

Ca și în România, în familia lui nu s-a vorbit niciodată despre sex, nici măcar tatăl lui nu i-a explicat vreodată ceva. Totul era bazat pe roluri stricte: tată, mamă, fiu. Nu se împărtășeau, de altfel, nici stările sufletești, chiar dacă nefericirea în cuplu era evidentă. După ce fratele lui mai mare a murit, îmi spune de los Santos, a fost ca și cum mama lui s-a stins și apoi a renăscut. A divorțat la aproape 60 de ani, s-a îndrăgostit, le-a prezentat lui și surorii lui un iubit. S-a mutat într-un sat din sudul Spaniei unde a creat un grup de femei care se întâlneau periodic și discutau și petreceau, fără bărbați. A avut propriul ei rit de trecere, până să fie diagnosticată, în fix aceeași săptămână ca și tatăl regizorului, cu o boală terminală.

De los Santos și-a dorit să înțeleagă cine au fost părinții lui, cum le-a afectat viețile felul în care au fost educați, și ce au transmis mai departe, din acel bagaj de frustrări și lucruri netrăite, generațiilor următoare.

Când a început să scrie scenariul, mama lui era pe moarte iar tatăl lui murise cu câteva luni înainte. Primele versiuni, simte, erau prea legate de sufletul ei, așa că a trebuit să ia distanță o vreme, ca să poată spune această poveste care, în fond, nu e una biografică: „Aveam o stare conflictuală și tot felul de îndoieli. E foarte delicat, pentru că dacă ești foarte implicat emoțional, pierzi perspectiva și poți aluneca în a te complăcea. Așa că am avut o perioadă în care m-am distanțat și o perioadă în care am lucrat la umbrele Maríei.'

Pe David Martín de los Santos, care până la That Was Life a mai regizat câteva scurtmetraje și documentare, îl interesa să surprindă în primul lui lungmetraj de ficțiune și schimbările de mentalitate care s-au petrecut în ultimele decenii.

Pe de o parte, e María, care reprezintă valorile tradiționale, solide, în care totul, de la muncă la familie te înrădăcina. Pe de alta, e Verónica, o femeie liberă, un arc instabil prin Europa momentului. „Cred că filosoful polonez Zygmunt Bauman o spune foarte bine când vorbește despre conceptul de modernitate lichidă. Trăim niște vremuri lichide, în care structurile solide nu mai există, inclusiv când vine vorba de relații sau despre muncă. Totul e despre consum, totul se diluează. Cred că personajul Verónicăi aparține acestei epoci lichide, poate prea lichidă, iar María este dintr-o epocă prea solidă. Și de aici survine o fuziune care creează un soi de echilibru.'

O informație pe care nu o aflăm despre Verónica dar cu care s-a lucrat la construirea personajului este că mama ei, cu origini magrebiene, a traversat Franța spre Spania pentru a scăpa de lumea patriarhală din care provine.

Dezrădăcinarea, consecințele ei la nivel profund personal sunt un alt subiect pe care de los Santos l-a atins tangențial în film și în legătură cu care își pune în continuare întrebări, cum ar fi cât de important este să păstrăm memoria locurilor de unde venim, referințele, poveștile strămoșilor. Nu știe dacă o putem lua de la capăt ignorând complet ce ducem cu noi fără să vrem. „Acum citesc o carte de Krishnamurti care vorbește mult despre tradiție în mod negativ. Tradiția e memorie, e ceva ce ne ține prinși în idei despre trecut care nu evoluează. (…) Dar pierderea memoriei cred că afectează capacitatea noastră de a crea și de a evolua.'

Din această preocupare pentru migrație și lipsa rădăcinilor s-a născut și Luca, al doilea personaj disruptiv pe care îl întâlnește María, jucat de Florin Piersic Jr. Luca e tentația, dar și libertatea, și, spune de los Santos, era important să aibă ceva infantil, adolescentin în el, ceva comun cu ce (se) trezește în María. În Almería sunt mulți imigranți, dar nu ăsta e motivul principal pentru care-și imaginase un Luca din Europa de Est, ci pentru că voia o comunicare dincolo de cuvinte, care să se întâmple mai degrabă prin schimb de energii și experiențe, fie că Luca și María împart o vișinată sau un dans.

De los Santos nu a găsit la nici un actor străin din Spania ce căuta. A primit, la un moment dat, o listă de propuneri din România și le-a cerut un video în care să cânte karaoke. „L-am văzut pe Florin cântând Frank Sinatra și mi-am zis: ăsta are față!'

Tot ce trăiește alături de Luca, un Peter Pan zbârlit și prăfuit care o scoate complet din zona de confort, María duce cu ea acasă, o casă în care e imposibil să rămână fix la fel cum era când a plecat.

Nu aflăm dacă-și va face un tatuaj pe semnele operației de la inimă, cum o sfătuise Verónica în camera lor de spital, și nici nu vreau să dezvălui finalul, pentru că sper că filmul va ajunge în cinematografele din România, cu tot mănunchiul lui de surprize și revelații. Dar am fost curioasă cum a fost pentru de los Santos să aducă pe ecrane ceva atât de tabu și ignorat ca sexualitatea (mai ales a femeilor) la vârsta a treia, și cum se raportează el la asta. Mi-a spus că prejudecățile, când căuta potențiali producători și oameni de distribuție, au fost mai degrabă comerciale decât morale. „Voiau o femeie mai tânără. Oameni care îmi spuneau cu maximă naturalețe «Ca să fie credibil, trebuie să fie mai tânără.» Să fim serioși. E cinema, dar e și viață. Să nu asociem bătrânețea cu depresia totală. Pare că dacă ești bătrân și ai probleme de sănătate, nu mai exiști, viața e o plictiseală continuă. Nu. Există sexualitate, există dorințe sau pot exista.'

„Sper că ați observat că am trecut de la sex la mame', spune amuzat, la un final de ceartă cu prietenele, un personaj din Mia își ratează răzbunarea, un film românesc care a avut premieră la TIFF și care a intrat în cinematografe luna asta.

Dar chiar așa e în That Was Life, lucrurile astea se îmbrățișează cu o naturalețe atotcuprinzătoare. Și povestea regizorului, și povestea femeilor de pe ecran, și a mea, de pe scaunul spectatorului, amintindu-mi chipul mamei când primea cu ochii strălucind de curiozitate orice bârfuliță despre relațiile din anturajul meu, neputând să-mi dea la schimb, de rușine sau de netrăire, nicio amintire. Și senzația că María e imaginea tuturor femeilor care, cumva, deși au avut copii și statut și casă, nu au apucat să descopere ce le place și să se bucure pur și simplu de corpul lor cât încă era perfect funcțional. Care urmăreau, cum a observat și de los Santos, cu ceea ce părea uneori nedisimulată invidie ușurința cu care copiii lor luau un ghiozdan în spate, se urcau în avion și încercau lucruri noi. Care au murit fix cum au trăit, în asurzitoare tăcere, neștiute de nimeni, nici măcar de ele însele.

„Mi-au murit mulți oameni apropiați și, în fond, filmul cred că este despre o neacceptare a morții, despre un soi de transcendență', mi-a spus de los Santos. „Eu chiar cred în asta, cumva. Simt că oamenii dragi care mi-au murit sunt foarte prezenți în mine. Și îmi place, mai ales în vremurile individualiste pe care le trăim, ideea că suntem un organism unit, că avem nevoie și depindem, într-un fel sau altul, unii de alții, și că ne transmitem lucrurile. Și filmul cred că vorbește și despre asta, despre faptul că memoria rămâne, oamenii ăștia trăiesc prin amintirile noastre. Iar noi, cu felul de a fi și caracterul nostru, suntem și ce am luat de la ei.'

Citește și:

La drum cu Întregalde

Foto: PR

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK