Farame din viata scriitoarei Zeruya Shalev

Din momentul in care am aflat despre venirea in Romania a Zeruyei Shalev si pana acum, cand scriu aceste randuri, relatia noastra s-a schimbat destul de mult. O cunoscusem pe scriitoarea israeliana acum cinci ani, cand a venit in Romania pentru a-si promova romanul Sot si sotie, proaspat publicat de Editura Polirom. Am invitat-o atunci la o intalnire cu cititoarele ELLE, iar seara a fost memorabila: Zeruya ne-a cucerit cu zambetul ei, cu timbrul cald al vocii si cu raspunsurile inteligente si relaxate la intrebarile noastre. Am luat apoi cina cu ea si cu editorii sai, iar intre noi pot spune ca a fost chimie perfecta. La despartire ne-am promis ca vom tine legatura, dar nu prea ne-am tinut de promisiune. Am ramas, insa, cu o amintire frumoasa – cel putin eu.

Nu aveam de unde sa stiu daca ea isi mai amintea de mine, asa ca, atunci cand am aflat ca Zeruya Shalev se numara printre oaspetii de onoare ai Festivalului International de Literatura Bucuresti, i-am scris un e-mail prudent, reamintindu-i intalnirea noastra si spunandu-i ca abia astept sa o revad – si de data asta vreau sa facem si un interviu impreuna. Acest lucru se impunea „by request: am fost intrebata nu o data – ba pe Facebook, ba direct – cand o sa fac un interviu cu Zeruya Shalev. Mi-a raspuns la e-mail foarte prompt si cu aceeasi caldura cu care ma cucerise la prima intalnire.

De data asta ne-am intalnit in cafeneaua hotelului in care statea cu sotul ei, scriitorul Ayal Megged. Calatoreau impreuna, aveau un program foarte strans, iar de la Bucuresti urmau sa plece in Mexic, la un festival de literatura (n-au mai ajuns acolo, pentru ca zborul cu escala la Dallas a fost anulat din cauza ninsorii care a blocat fix atunci cateva aeroporturi din Statele Unite). Ne-am imbratisat ca doua prietene vechi care si-au dus dorul si m-a intrebat imediat ce-am facut in ultimii cinci ani. Hmmm… pai, sa vedem: pe scurt, l-am intalnit pe Fat-Frumos, ne-am casatorit si avem un baietel de trei ani. Cat despre ea, a reusit sa-si indeplineasca visul de a infia un copil, asa ca acum e mama din nou: pe langa fiica adolescenta, in viata ei a intrat un baietel, care are acum 7 ani. Imi marturiseste ca e mai greu decat si-a imaginat, dar nu se plange. In fine, ne-am entuziasmat, am ras, ne-am bucurat una pentru alta, ne-am complimentat & felicitat reciproc. Apoi am hotarat ca e timpul sa trecem la treaba.

Desi nascuta intr-o familie de literati, Zeruya Shalev nu debuteaza prea repede. Sigur, ca orice copil crescut printre carti, incepe sa scrie foarte devreme – pe la sase ani –, dar ca adult e mai intai atrasa de poezie (lucru care se vede si azi in stilul ei), pentru ca, la 34 de ani, sa debuteze in sfarsit cu romanul Viata amoroasa, care devine imediat un succes – mai intai national, apoi international.

Talentul ii este confirmat de fiecare noua carte pe care o publica, iar numarul fanilor creste constant. Stilul ei narativ, aproape intotdeauna un monolog extrem de intens al protagonistului, are darul, pe de-o parte, de a atrage cititorul in lumea interioara a personajelor, iar pe de alta parte, de a-i deschide usa catre adancurile propriei minti. E ca o „boala de care te molipsesti atunci cand o citesti pe Zeruya Shalev: mintea ta intra in dialog cu cea a personajului, pentru ca apoi sa alunece in acelasi tip de monolog practicat de scriitoare. Nu stiu cum face, ce atinge, dar asta e efectul.

Ii marturisesc Zeruyei ca admir felul in care reuseste sa-si faca cititorii sa se identifice cu personajele sale. Si cum eroii romanelor sale se afla intotdeauna in momente de criza ale existentei lor (un cuplu total nefericit, o femeie care hotaraste sa divorteze, parinti si copii in conflict), tu traiesti alaturi de ei toate aceste drame. Iar trairea e dureros de intensa, asa ca imi inchipui ce densitate de emotii trebuie sa presupuna scrierea acestor carti. Zeruya recunoaste ca uneori e dureros pentru ea. „E o provocare din punct de vedere emotional sa trec prin toate acele procese de suferinta, invatare, maturizare, prin toate acele crize… Nu-i usor. S-a intamplat nu o data sa ma gaseasca copiii plangand cand se intorceau de la scoala si sa ma intrebe speriati ce-am patit. Le spuneam ca n-am patit nimic, dar femeia despre care scriu e foarte nefericita. Iar ei imi spuneau: «Cum adica e nefericita? Tu esti autorul, fa-o fericita! Trebuie doar sa scrii un paragraf despre cum si-a rezolvat problemele si totul e bine acum». A trebuit sa-i explic fiicei mele ca nu pot face asta, ca nu pot crea scurtaturi pentru situatiile personajelor mele, ca ele trebuie sa treaca singure prin starile lor, chiar daca nu e usor. Te rog sa ma crezi ca nu sunt masochista sau sadica, dar e felul meu de a descrie viata in mod realist si, de asemenea, de a le da timp personajelor mele sa se cunoasca si sa infrunte realitatea.

Si ce ne forteaza mai mult sa ne cunoastem si sa vedem adevarul decat situatiile de criza? O pacoste cand trebuie sa treci prin asta, dar mana cereasca pentru scriitori! Zeruya e de acord: „Criza face totul extrem, intens, si in astfel de momente cred ca adevarul devine mai clar. Nu vreau ca personajele mele sa sufere, eu chiar le iubesc, dar cred ca, daca vor cu adevarat sa schimbe ceva in viata lor, in ele insele, aceasta e singura cale – cel putin singura cale pe care o stiu eu: aceea de a infrunta criza. Fiecare din personajele mele incearca sa faca o schimbare, iar schimbarile presupun perioade dificile. Pare ca simte nevoia de a-si cere scuze pentru aceasta incarcatura emotionala din cartile sale si-mi spune sa scriu ca vrea sa-si asigure cititorii ca personajele sale nu sufera degeaba, ca e o suferinta pretioasa, pentru ca e o oportunitate de schimbare. „Sunt constienta ca vorbesc despre personajele mele de parca as fi terapeutul lor – uneori cred ca mi-am ratat profesia. Nu sunt suficient de puternica pentru a fi terapeut, m-as identifica prea mult cu pacientii mei, dar incerc macar sa-mi ajut personajele – si prin ele, cititorii.
Cat despre reactiile cititorilor, care declara – peste tot in lume – ca se recunosc in personajele sale, Zeruya admite ca la inceput a fost surprinsa. „Publicasem Viata amoroasa si chiar nu ma asteptam ca cineva sa se identifice cu personajul meu – totul e atat de intens, de extrem, chiar ii spuneam asta lui Ayal. Nu credeam in mine deloc si ma intrebam mereu de ce scriu povestea asta, n-o sa-i placa nimanui. Din cand in cand, Ayal citea cate un capitol pe care i-l dadeam si imi spunea mereu sa continui, sa nu renunt – a fost foarte dragut cu mine, m-a incurajat mereu. Iar cand am inceput sa am reactii de la cititori, desi eram foarte fericita, nu-mi puteam explica. Dar acum, cand am mai multa experienta si mai multi cititori, cred ca explicatia sta in intimitate, in faptul ca intri in viata altcuiva, unde te poti regasi pe tine, sau o parte din tine, sau o parte dintr-un om pe care il cunosti. Cred ca, pana la urma, exista ceva universal in intimitate – desi poate suna paradoxal. Si atunci nu te mai simti singur.

Nu pot sa n-o intreb pe Zeruya cum de isi poate imagina toate acele suvoaie de ganduri care invadeaza mintea personajelor sale. „Pina la urma, ii zic, „de unde stii ce simte femeia aceea care divorteaza, de exemplu? Esti casatorita cu Ayal de atatia ani si pareti sa aveti o casnicie fericita. Imi spune ca nu stie sa-mi explice exact, dar presupune ca atunci cand scrie se intampla ceea ce se intampla si cu un actor, care se identifica cu personajul sau. „Cand scriu, se petrece un fel de metamorfoza interna, ma concentrez si devin acea persoana despre care scriu. Fie ca personajul meu e o femeie care divorteaza, sau un barbat (ca in ultimul meu roman), sau o batrana pe patul de moarte, eu simt ca sunt totalmente acea persoana. Cred ca suntem cu totii in stare sa simtim orice, doar prin puterea imaginatiei. Nu trebuie sa experimentam cu adevarat totul. Sigur ca si experientele mele proprii sunt acolo, din cand in cand, dar nu trebuie sa traiesc cu adevarat experientele personajelor mele ca sa le simt.

Imi marturiseste, totusi, ca si ea a trecut printr-un divort, cu multi ani in urma, pe cand fiica ei avea trei ani. „Dar cand am scris Thera trecusera deja in jur de 15 ani de la acest episod si nu-mi mai aminteam prea multe, asa ca nu mi-am folosit propria experienta. Dupa atatia ani, nu mai stii in amanunt ce-a fost atunci, iar adevarul se pierde in amintire. Imi spune ca, desi a trait cateva relatii si e la a doua casnicie, nu scrie despre ea, pentru ca nu i se pare interesant – chiar daca uneori a folosit cate ceva din experientele sale. „Prefer sa creez ceva nou decat sa scriu despre ce mi s-a intamplat mie. Pentru mine, scrisul inseamna sa traiesc altceva decat ceea ce am trait deja.'

Printre cele traite personal de Zeruya Shalev si niciodata redate intr-o carte este si un moment extrem de dificil din viata ei. Pe 29 ianuarie 2004, cand se intorcea de la gradinta unde isi lasase fetita, Zeruya este victima unui atac terorist – un autobuz pe langa care tocmai trecea a explodat. Zece oameni au murit, multi altii au fost raniti. Zeruya Shalev a declarat in multe interviuri ca nu a vrut sub nici un chip ca acest incident sa intervina in scrisul sau. Sunt curioasa sa aflu daca in acel moment lucra la o carte anume. Imi spune ca lucra la Thera si ca a trecut printr-o perioada post-traumatica grea, in care n-a mai putut scrie deloc. „Am stat in pat o jumatate de an – pentru prima data in viata aveam o gramada de timp. Imi povesteste cum au venit toti prietenii s-o vada, multi dintre ei scriitori, si cum ii spuneau: „Acum ai tot timpul sa-ti termini cartea!.

Imi marturiseste ca scrie foarte incet, iar prietenii ei, care stiu acest lucru, considerau ca era o oportunitate pentru ea – nu avea nimic de facut, fiind imobilizata la pat. „Am incercat sa scriu, dar mi-era total imposibil. Nu puteam nici macar intelege despre ce era vorba in cartea pe care o scriam. Nu puteam sa citesc ce scrisesem deja, nu puteam relationa cu ea, de parca altcineva scrisese totul. Eram atat de detasata de acea carte! A inteles atunci ca scrisul nu e o terapie pentru ea si ca nu putea scrie doar ca sa-si umple timpul. „Scrisul e o chestiune foarte serioasa pentru mine, am nevoie de multa putere si concentrare, asa ca nu pot s-o fac daca sunt bolnava. A trebuit sa ma opresc si n-am mai incercat deloc sa scriu in perioada aceea. Imi amintesc atat de bine ziua in care am putut sa pun picioarele pe pamant, apoi cum incet-incet am inceput sa merg din nou, sa ma asez pe un scaun, sa stau in fata computerului. Si abia atunci am deschis documentul si am continuat fraza pe care o lasasem neterminata, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Am trait atunci un sentiment de victorie, pe de-o parte, iar pe de alta parte, am inteles ce inseamna scrisul pentru mine si ca nu e doar un hobby.

Zeruya Shalev e o femeie delicata, timida (desi reuseste sa-si ascunda destul de bine timiditatea, o ghicesti in felul in care reactioneaza cand ii faci complimente), o companie perfecta de conversatie (e si calda, si inteligenta). Uraste politica si… caldura soarelui (da, ai citit bine!), careia ii prefera oricand o atmosfera gri, plina de norii care o fascineaza inca de cand era copil. I-ar fi placut sa locuiasca intr-un loc plin de zapada – nu ca nu si-ar iubi tara sau ca i-ar trece vreodata prin cap sa o paraseasca. Sigur ca ma revolt cand aud asta! Dar ea imi spune ca, atunci cand traiesti intr-o tara invadata de soare timp de zece luni pe an, norii iti par mult mai frumosi. O tachinez spunandu-i ca nu e o israelianca adevarata daca uraste politica – unul dintre subiectele preferate de discutie ale conationalilor ei. Ea admite razand ca poate si-a gresit locul de nastere, dar spune ca uraste „atmosfera vulgara politic din tara sa. Ii spun ca, daca ar cunoaste atmosfera politica din Romania, sigur ar fi mai ingaduitoare cu politicienii din Israel.

Ne consolam reciproc, radem si apoi ne intoarcem la cartile ei. Care carti au fost intotdeauna apolitice – Zeruya a declarat adesea ca prefera sa se aplece asupra realitatilor interioare, care se dovedesc a fi universale, decat a celor exterioare. Si totusi, ii marturisesc ca in ultima sa carte mi se pare ca se gasesc cateva indicii despre vederile sale politice. Gresesc? „Ai dreptate, admite ea. Ce-a facut-o sa se razgandeasca, asadar?

„Cred ca personajele mele m-au obligat s-o fac – incerc mereu sa le ascult. Scrisul nu inseamna doar sa spui, dar si sa asculti foarte mult. In cazul ultimei mele carti, pentru unele personaje era relevant sa-si exprime sentimentele fata de Israel, fata de ceea ce se intampla in jurul lor. Asa ca am simtit ca trebuie sa deschid mai multe ferestre catre realitatile israeliene. Imi spune ca a incercat sa redea situatiile cat mai nuantat, nu in alb si negru. „E usor sa spui ca palestinienii sufera si ca e vina israelienilor. Am incercat sa arat ca lucrurile sunt mult mai complexe si ca suferim cu totii. E o dubla tragedie. Atunci cand politicul interfereaza cu viata personajelor mele, nu pot sta deoparte, trebuie sa arat cum sunt lucrurile. Pentru ca atunci nu mai e vorba despre politica, ci despre viata lor. In cazul lui Avner, de exemplu, un avocat implicat in probleme de drepturile omului (si un personaj de care m-am atasat foarte tare), am incercat sa descriu atitudinea sa fata de statul Israel – si aici cred ca am pus cel mai mult din propria mea voce: o combinatie de mila, de dezamagire, rusine si mandrie, speranta, compasiune… O multime de sentimente amestecate.

Familia se regaseste in toate cartile Zeruyei Shalev, iar relatiile complicate dintre parinti, copii, soti sunt disecate cu mare acuratete. Empatia cu care descrie viata interioara a copiilor si felul in care reusesc ei sa inteleaga lumea adultilor si sa comunice in ciuda vocabularului lor infantil este de-a dreptul induiosatoare. Cand o intreb ce o fascineaza atat de mult in legatura cu familia, imi spune ca pentru ea familia este „cel mai fascinant microcosmos si, in orice caz, e lucrul care ne influenteaza cel mai mult in viata.

„Familia din care venim ne influenteaza complet viata, iar mai tarziu, familia pe care o construim pentru copiii nostri le influenteaza viata lor. E un proces fara sfarsit, pe care simt ca-l pot explora pana la sfarsitul zilelor mele. Imi amintesc cand eram copil si ramaneam peste noapte la o prietena, cat de fascinata eram de ceea ce se petrecea in familia lor – eram ca un mic spion, incercand sa ascult conversatiile dintre parinti, frati, surori, sa vad ce mananca, cum gatesc, daca deschid aparatul de radio dimineata, cu ce se imbraca – orice detaliu ma interesa! Inca mai cred ca toate astea sunt importante, pentru ca ne fac ceea ce suntem, pana la urma. Cred ca lumea intima a fiecaruia dintre noi e creata si dominata de cele mai intime relatii dintre parinti, frati, surori, parteneri, copii. Ei sunt oglinda vietii noastre. Si cred ca e important sa exploram aceste relatii. Pentru mine, sa scrii despre familie e mai important decat sa scrii despre razboi. Oamenii care fac razboaiele sunt formati si dominati tot de acest microcosmos care este familia. Acesta este locul unde incepe totul.

Familiile din cartile Zeruyei Shalev sunt, toate, mai mult sau mai putin nefericite – ceea ce, pana la urma, le face demne de a fi subiect de roman. Si totusi, fiecare familie se naste, in principiu, din dragoste si incepe cu intentii bune, chiar daca de multe ori lucrurile nu merg cum ne-am dori. O intreb unde crede ca gresim. „Ce sa spun?… Nu sunt expert in asta, eu pot doar sa observ. Cred ca avem asteptari prea mari de la partenerii nostri, dar si de la copii. Ar trebui sa coboram stacheta si sa ne preocupe mai putin ceea ce putem obtine de la ei. Dar ceea ce daruim ne face mult mai fericiti decat ceea ce primim. Chiar si daca ai primi tot ceea ce ti-ai dorit, tot nu vei fi satisfacut, vei descoperi ca asta nu te face fericit. Cred ca e in natura noastra.

Se opreste incurcata si-mi spune ca, de fapt, cel mai corect ar fi sa vorbeasca despre ea. Nu vrea sa emita pareri generale, pentru ca nu e in masura. „Mie personal mi-au trebuit ani sa inteleg ca a avea grija de altcineva ma face mult mai fericita decat a avea grija de mine. Ca sa fac cuiva un cadou ma bucura mai mult decat sa primesc un cadou. La fel si atunci cand devenim parinti: invatam totul incet. Iubirea, viata intr-un cuplu, viata de parinte sunt lucruri atat de importante – si totusi nu le invatam la scoala. Sigur, avem cu totii experienta lor in familie, dar uneori poate fi foarte traumatic. Sau nu e niciodata suficient de bine. Si cand ne incepem propria viata de familie vrem sa corectam totul si facem, la randul nostru, greseli – e ca un cerc vicios din care unii reusesc sa evadeze, dar multi nu pot. Si mai cred – si asta e ceva ce am invatat de la personajele mele – ca uneori e o chestiune de decizie. Decizia de a o lua intr-o anume directie. Decizia de a fi, daca nu fericit, macar multumit. De a-ti asuma viata asa cum e si de a face tot ce poti in circumstantele date, chiar daca nu e totul perfect. Acesta e un mare pas. Sa nu ne mai para rau pentru ceea ce nu avem si sa incercam sa imbunatatim ceea ce avem. Se opreste din nou, apoi imi repeta ca nu vrea sa dea sfaturi, dar asta este ceea ce a invatat ea de la viata. Si asta incearca sa ne impartaseasca si noua, cititorilor ei.

Succesul i-a schimbat oarecum viata Zeruyei Shalev. Cand o intreb daca o recunosc oamenii pe strada, imi spune ca da, iar cand e singura n-o deranjeaza (e mai complicat cand e cu copiii, care n-au rabdare), pentru ca o fascineaza sa cunoasca oameni si sa invete de la ei. Succesul i-a permis, de asemenea, sa lucreze mai putin. A renuntat la job-ul de editor al editurii Keshet, unde a lucrat ani buni, in schimb tine prelegeri – ceea ce ii lasa mai mult timp pentru scris.

„Dar nu as spune ca pot trai linistita, doar din cartile mele. Nu e o profesie stabila, nu stii niciodata cum va fi receptata viitoarea ta carte. Dar sunt fericita ca am mai mult timp si ca primesc tot felul de invitatii la festivaluri sau pentru a-mi promova cartile. In ceea ce priveste scrisul propriu-zis, aici lucrurile stau altfel: „Nu pot spune ca succesul m-a schimbat in vreun fel. N-am ajuns sa am acea siguranta de sine, am inca indoieli si ma simt mica. Fiecare propozitie pe care o scriu o simt ca pe prima mea propozitie, e aceeasi lupta ca la inceput. Poate e chiar mai greu, datorita asteptarilor. Dar nu pot sa ma plang. Am fost norocoasa si sunt cu adevarat recunoscatoare.

Foto: Guliver

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK