Exista copii buni si copii rai?

Miley Cyrus a socat opinia publica cu un look obraznic, miscari lascive si un set complet de tipare comportamentale menite bineinteles sa… socheze. Dar cum le-am mai vazut pe toate inainte – de la nuditate pana la tunsori baietesti –, am inteles ca e vorba de o vedeta care cere atentie. Insa recunosc ca o declaratie pe care am citit-o recent in revista W, unde artista apare si pe coperta, m-a lasat cu gura cascata. Fostul star child, idolul Hannah Montana a marturisit ca nu suporta copiii. „Theyre so fucking mean, spune ea, motivand ca vede tot timpul odrasle care isi jignesc parintii si ii persecuta, adaugand ca nu-si imagineaza sa-si fi permis un asemenea comportament cu ai ei cand era mica.

Dupa perplexitatea initiala, am inceput sa ma gandesc la diverse scene pe care le vad in jurul meu. Copii care fac crize in magazine, tipand dupa una sau alta, tavalindu-se pe jos, la propriu, umilindu-si parintii atat printr-un comportament dominator – fata de martorii oculari, care ii acuza cu priviri dojenitoare si intelepte. Dupa cum explica unele carti de parenting, ne nastem egoisti, dominati de instinctul de supravietuire si de dorinte, neobositi in a ne cere drepturile, in a ne exprima emotiile, inca noi si necizelate de reguli si mii de experiente. Deci, cumva, acest comportament are o explicatie.

Apoi, mai sunt si acei copii care tortureaza animale si insecte, din pura placere. Sau cel putin asa pare din exterior. Din propriile mele amintiri extrag doua abordari ale copiilor in relatia cu alte vietuitoare: cei care chinuiau animalele si cei care le salvau. Cu prima categorie nu prea am avut tangente, pana de curand. Adult fiind, am cunoscut o fata, foarte normala la vorba si la port, ce mi-a marturisit ca, atunci cand era mica, se distra grozav scotand ochii puilor de pisica. Mi-a inghetat sangele in vene imaginandu-mi ca m-as intalni cu ea intr-o situatie de anarhie. Am inghitit in sec si am intrebat-o daca ar mai face asta acum. „Bineinteles ca nu, eram mica, n-aveam minte, a venit replica ei. Moment in care m-am intrebat daca empatia e o trasatura mostenita sau educata. Oare atunci cand venim pe lume suntem doar niste dispozitive goale, niste bureti gata sa absoarba fiecare emotie, reactie sau comportament din jurul nostru? Sau venim cu un bagaj gata facut, care ne dicteaza ce sa simtim si, mai ales, cum sa facem asta?

In cartea Just Babies: The Origins of Good and Evil, semnata de Paul Bloom, profesor de psihologie la Universitatea Yale, autorul sugereaza ca moralitatea (deci nu doar bunatatea) e un atribut cu care ne nastem si care se manifesta chiar inainte de a putea vorbi sau merge. „Ideea pe care o propun e ca anumite fundamente morale nu sunt dobandite prin invatare, nu se trag de la mama, de la scoala sau de la biserica, ci sunt produsul evolutiei biologice, spune autorul in capitolul de deschidere. Cartea, bazata pe studiile unei echipe de cercetatori de la Centrul de Cognitie Infantila al Universitatii Yale, sustine ca ne nastem cu un simt al moralitatii interior, iar parintii si societatea nu fac decat sa ne dezvolte un sistem de valori, dar nu ne creeaza unul.

Karen Wynn, doctorul care a condus studiul, a expus copiii la un teatru de papusi, in care o pisica se chinuia sa desfaca o cutie si, tocmai cand reusea, un iepuras venea si o inchidea din nou. A doua sceneta debuteaza similar, cu exceptia ca urmatorul iepuras, in loc sa inchida cutia, din contra, ajuta pisica sa-si indeplineasca dorinta. Apoi bebelusul era incurajat sa aleaga una dintre jucarii. Cercetatorii au fost surprinsi sa observe ca 80% din copiii testati au ales personajul pozitiv, eroul, iepurasul bun.

Un studiu similar, condus de psihologul Kiley Hamlin, directorul Centrului pentru Cognitie Infantila al Universitatii Columbia, a dus lucrurile ceva mai departe. A introdus in scena binelui si a raului o papusa noua, care fie recompensa eroul pozitiv al povestii cu o jucarie, fie pedepsea iepurasul cel rau, luandu-i o jucarie. In acel punct, cercetatorii au presupus ca cei mici vor prefera papusa care recompensa binele, insa au fost surprinsi sa vada cum bebelusii au favorizat ambele personaje. Chiar si copiii de patru luni erau de acord cu pedepsirea raului! Iar acest nou experiment ne sugereaza nu doar ca stim sa departajam binele de rau din fasa, ci ca ne si nastem cu un spirit al dreptatii. Sau cel putin al razbunarii. „Aceasta a fost o surpriza pentru noi, sa vedem ce procese sofisticate se intampla la varste fragede si cat de similare sunt cu modul in care vad adultii viata, a declarat dr. Hamlin.

OK, atunci, daca ne nastem nu doar cu un simt al moralitatii, ci si al justitiei, de ce unii copii persecuta alti copii sau diverse vietuitoare? Studiul dr. Hamlin a gasit un raspuns si pentru aceasta intrebare. Copiii prefera ce le e familiar, iar aceasta preferinta se pare ca se extinde la nivel de sex, limba si rasa. Asa cum chipul mamei e mult mai dezirabil in primele luni de viata decat chipul oricarui strain, cei mici favorizeaza tot ceea ce face parte din zona lor de confort. Ceea ce le e strain e perceput de multe ori cu ostilitate si asa se explica fenomenul numit de americani bullying.

„Nu e moral deloc. Bebelusii iubesc personajele pozitive, dar in acelasi timp simt nevoia sa-i pedepseasca pe cei diferiti de ei, explica dr. Hamlin intr-un articol din NY Post. Iar acest comportament, condamnabil la adulti, la copii se pare ca are un beneficiu derivat de-a lungul evolutiei, de pe vremea cand traiam in triburi si supravietuirea depindea de capacitatea de a face diferenta dintre ai nostri (care prezinta siguranta) si cei din alte triburi (care ne pot face rau). Se pare ca are sens (darwinist) sa favorizam pe cineva care arata similar cu noi si care are preocupari comune, pentru ca sunt sanse foarte mari sa avem mai multe gene in comun cu acele persoane. Si in acest caz, sunt sanse mai mici ca ei sa ne faca rau. Insa noi nu mai traim de mult in comunitati primitive. Ceea ce inseamna ca busola noastra morala, cu care se pare ca ne nastem, e foarte prafuita. Da, ne nastem buni, insa nu suntem dispusi sa fim asa si cu cei diferiti de noi.

La aceeasi concluzie au ajuns si cercetatorii de la Universitatea din Virginia, care au fost curiosi sa afle daca suntem programati sa fim empatici, poate una dintre cele mai definitorii caracteristici umane. James Coan, profesorul in psihologie care a realizat studiul, publicat in editia de august a jurnalului Social Cognitive and Affective Neuroscience, a monitorizat imagistic creierele a 22 de participanti, in timp ce administrau electrosocuri usoare unor persoane cunoscute, apoi unor indivizi straini. Activitatea neuronala a demonstrat ca doar pericolul in care se afla o persoana apropiata starneste o reactie de amenintare la adresa propriei persoane. Deci se pare ca empatia se manifesta in special fata de persoanele apropiate: iubiti, prieteni, rude. Sinele include si oamenii de care ne atasam, iar identitatea noastra se bazeaza in mare parte pe ceea ce cunoastem si pe cei cu care empatizam. „Corelarea dintre sine si prietenul aflat in pericol e remarcabila. Cercetarea demonstreaza capacitatea remarcabila a creierului de a se modela dupa emotiile altora. Oamenii apropiati devin o parte din noi la propriu, dincolo de metafora sau poezie, a declarat dr. Coan in studiul sau.

Suntem buni cu ai nostri, cateodata rai cu altii. Dar asta nu explica manifestarile violente ale unor copii crescuti in cadrul unui camin iubitor si echilibrat. Insa un studiu realizat de Eric Lacourse, profesor la Universitatea din Montréal, pe un esantion de 1.200 de copii cu varste cuprinse intre 1 si 4 ani ne-a oferit revelatia ca tendinta copiilor catre agresivitatea fizica e o predispozitie genetica. Si in cea mai mare parte, nu e declansata de mediu, desene animate violente sau jocuri de X-Box cu impuscaturi. „Parintii se simt adesea vinovati, insa ar trebui sa priveasca agresivitatea copilului ca pe o faza normala a dezvoltarii, a declarat dr. Lacourse pentru Yahoo Shine. Insa cercetatorul avertizeaza parintii ca faptul de a certa copilul sau raspunsul negativ de la cei din jur in legatura cu reactiile lui naturale ar putea crea un cerc vicios, perpetuand tiparul agresivitatii si catre adolescenta. Deci atat binele, cat si raul, cum ne place sa categorisim in mod popular anumite atitudini si comportamente, fac parte din bagajul nostru fundamental, care ne ajuta sa supravietuim. O intrebarea ramane: unde e echilibrul?

„Ceea ce propun este sa ii invatam pe copii sa devina responsabili. Sa se respecte pe ei si nevoile lor si de asemenea sa ii respecte si pe ceilalti. Uneori este usor sa gasim vinovati: parintii, genele, scoala, mass-media. Ar fi indicat sa evitam folosirea etichetelor: «rau», «neastamparat», «lenes», «prost». Copiii, care nu au o imagine de sine creata, vor ajunge sa creada aceste etichete pe care noi le lipim «ca marca pe scrisoare». Iar efectul va fi unul invers. Nu cred ca vreun parinte vrea sa aiba un copil care crede despre el ca este rau sau prost. Si care sa actioneze in consecinta. Cu ce inlocuim etichetele? Cu a vorbi despre noi si ceea ce ne deranjeaza de fapt. «Nu sunt de acord sa-ti lovesti fratele.» «Mi-e teama ca vei cadea daca te urci pe gard. Iti cer sa cobori.» Sunt mult mai multe sanse ca mesajul nostru sa ajunga la copii in acest mod. Este adevarat ca uneori copiii pot avea comportamente care nu ne plac si chiar care ne pun in dificultate. Modul in care noi, ca parinti, reactionam in astfel de situatii delicate este cel care poate face diferenta. Esential este sa ne pastram calmul si fermitatea. Atunci cand copilul este frustrat si face o criza, sa evitam sa facem si noi, adultii, una. Si sa avem in vedere scopul nostru pe termen lung. Acela de a ne creste copiii pentru a deveni viitori adulti independenti. Voi, parintii, va ocupati de nevoi. Nu inseamna sa le negati dorintele, ci mai degraba sa-i sustineti pentru a le implini ei insisi. La cererea: «Vreau jucaria asta!», in loc de raspunsul clasic: «Nu, mai ai inca 100 acasa», va propun sa ii spuneti: «Da, iti doresti acea jucarie. Ma intreb ce esti pregatit sa faci pentru a o avea». Asa, dorinta lui nu va mai fi negata si isi va mobiliza resursele intr-o directie utila.' Cati Calin, psiholog, trainer si consultant in comunicare relationala la Centrul AmaneSer.

„Un copil ce creste suferind abuzuri fizice si emotionale din partea parintilor se afla intr-o situatie paradoxala, de impas, fiind prins intre nevoia sa fundamentala de atasament si siguranta si frica fata de un parinte abuzator sau dezorganizat. In cazul acestui copil, care in copilaria timpurie a suferit abuzuri, cu un atasament dezorganizat, tulburarea de conduita poate fi singura sa modalitate de a prelua controlul asupra situatiei ; acest copil, ajuns la varsta scolara, va avea tendinta de a manipula si de a deveni agresiv cu ceilalti, chiar si cu propriii parinti. De aceea, cred ca este important sa intelegem ca tulburarile de conduita pot reprezenta raspunsul copilului la un impas subiectiv, si ca ele se construiesc ca mecanisme de adaptare la dificultatile acestui moment de impas. Copiii mici pot prezenta si ei tulburari de conduita, ca mecanisme de aparare impotriva anxietatii, a fricii de abandon, a dificultatilor scolare etc. Adesea, copiii ce prezinta aceste tulburari incearca sa faca fata unor medii ostile sau instabile, unei carente afective, dar si lipsei limitelor parentale, a caror functie este structuranta pentru dezvoltarea armonioasa a copilului. Tulburarile de comportament pot fi o modalitate de a pune in scena, de a «evacua» tensiunile traite in familie, situatiile conflictuale cum sunt divortul parintilor sau violenta conjugala, sau abuzurile fizice si emotionale exercitate de adulti asupra copiilor.

Desigur exista si situatiile, mai rare, in care comportamentul acestor copii vine pe fondul unor tulburari psihice mai grave sau al unor leziuni cerebrale, de natura epileptica, traumatica etc. Acestia din urma nu pot intelege legatura dintre actiunile lor si consecinte, astfel incat ei pot reprezenta un pericol atit pentru ei insisi, cat si pentru ceilalti. Atitudinea parintilor (stilul de parenting) joaca si ea un rol determinant in comportamentul copilului si in evolutia sa, iar dintre situatiile ce influenteaza atitudinea parintilor si reprezinta factori de risc pentru aparitia tulburarilor de comportament la copii, amintim: tulburari de comportament ale mamei, tatalui, ale cuplului (ostilitatea in familie, marimea familiei, nivelul socio-economic scazut, mobilitatea rezidentei, depresia materna postnatala, alcoolismul tatalui si/sau al mamei, alta toxicomanie sau alta tulburare psihopatologica). Dr. Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru, psihanalist.

„Toti ne nastem buni si generosi . Comportamentele (tiparele) negative se dobandesc de la parinti sau de la cei care ne cresc in proportie de 80%, intre 0-10 ani , se preiau pur si simplu prin mimetism de catre copii. Alt gen de comportament agresiv/crud/violent, daca nu este preluat ca model mimetic, este o consecinta directa a modului in care copilul este crescut. Oamenii cruzi sunt in general cei care nu au avut parte de atentie si afectiune in copilaria lor. Iar EQ lor este foarte mic. Uneori, copiii se razbuna pe daruri, pentru ca nu asta era ceea ce asteptau de la mama/tata, ci ei aveau nevoie de mai mult timp, atentie, afectiune. Unii parinti cred ca pot inlocui lipsa de timp, atentie si afectiune prin daruri materiale. Comportamentul lor inseamna: «nu ma intelegi». Iar agresivitatea este adesea un automatism negativ, un «tipar negativ» creat la varsta frageda ca o consecinta directa a faptului ca unii copii se simt vulnerabili, neiubiti, neprotejati. Ulterior, ca adolescenti sau maturi, nu mai sunt constienti ca au acest tipar negativ. Pot rani fizic si emotional alti oameni fara sa constientizeze, ca un mod de a fi. Traumele, atat minore, cat si majore, din copilarie genereaza blocarea unor neuroreceptori. Acest fenomen determina «blocari comportamentale» sau «comportamente negative». Vestea buna este ca aceste comportamente pot fi schimbate, la orice virsta, prin accesul la cauza-sursa si reprogramarea subconstientului, numai de catre un specialist, coach care stapaneste metode avansate de coaching.' Maria Iris Hoeppe, Life and Executive Coach.

Foto: Andreea Goia

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK