Au trecut vremurile antichitatii grecesti, pe cand muzele erau doar noua, iar rostul lor era mai cuprinzator – era de datoria lor sa inspire creatiile literare sau artistice, sa stea drept garanti pentru adevaruri absolute si sa vegheze la linistea cetatilor. Daca in vremea lui Hesiod muzele erau considerate fiice ale lui Zeus si ale Mnemosynei si lor le erau inchinate ode si ridicate altare, acum rolul lor s-a schimbat si s-a diversificat. Nu mai este nevoie, ce-i drept, sa te cheme Clio sau Caliope si sa ai zei drept parinti ca sa poti fi considerata o sursa de nemaintalnita inspiratie. Dar nici nu este suficient, cum prea des auzim, sa iti fie inchinata vreo oda galagioasa sau vreun poem ca sa fii o muza in adevaratul inteles al cuvantului. Tocmai de aceea ne-am uitat cu atentie la cateva dintre cele mai celebre muze ale secolelor din urma, le-am cercetat infatisarea si comportamentul, dar si rezultatele „muncii', si am ajuns la concluzia ca exista cateva lucruri pe care trebuie sa le stim daca avem de gand vreodata sa inspiram vreo opera nemuritoare. Si, desigur, nu strica sa invatam de la cele mai bune dintre noi.
O muza nu e niciodata singura
Muzele zilelor noastre, de cele mai multe ori, nu vor servi unui singur artist, ci vor fi mereu inconjurate de mai multi. Lou Andreas-Salomé este un exemplu clasic si fermecator pe deasupra. De la Nietzsche la Wagner, Freud sau Rilke, nu putini au fost domnii inspirati de multele talente ale revolutionarei rusoaice. Numai ca, in cazul ei, inspiratia a fost reciproca. Lou a fost o femeie atipica pentru vremurile pe care le-a trait. A invatat literatura, filosofie si religii pe cand avea doar 17 ani, lucru care nu era la indemana domnisoarelor care invatau mai degraba broderie decat teologie. L-a cunoscut pe Nietzsche cativa ani mai tarziu, a scris un studiu despre el, „Friedrich Nietzsche in seinen Werken', si a compus un „Imn catre viata' pe care filosoful voia sa il puna pe note. Intalnirea ei cu Rilke, pe cand poetul avea doar 21 de ani, iar ea cu cincisprezece mai mult, a fost una providentiala. Ea a fost cea care i-a schimbat numele din René in Rainer si l-a invatat limba rusa, pentru ca el sa ii poata citi in original pe Tolstoi si pe Puskin. Chiar dupa ce aventura sentimentala dintre cei doi a incetat, au ramas prieteni si au corespondat pana la moartea lui, in 1926.
Alma Mahler, cea care a fost, pe rand, sotia lui Gustav Mahler, a arhitectului Walter Gropius, fondatorul scolii Bauhaus, si a scriitorului Franz Werfel, face parte din aceeasi categorie. Dincolo de cei trei soti ai sai, farmecele Almei s-au rasfrant si asupra expresionistului austriac Oskar Kokoschka, al carui celebru tablou „Bride of the Wind' ii este inchinat. Nici Gala Dalí, muza perfecta si absoluta a lui Salvador Dalí, nu a fost doar a lui. Primul ei sot, Paul Éluard, a fost unul dintre fondatorii suprarealismului, miscare pe care Gala insasi a influentat-o puternic. Louis Aragon, Max Ernst si André Breton au beneficiat de inspiratie din partea ei, dar si de alte avantaje, caci Gala a trait vreme de trei ani intr-un ménage à trois cu Ernst si Éluard. Insa Dalí a fost cel care a facut-o nemuritoare, iar ea a fost cea care a dat un curs (mult contestat de catre unii) carierei lui, l-a salvat de la nebunie si de la moarte.
Iar Pattie Boyd, model si fotograf, este emblematica pentru seria muzelor care au avut atatea de dat incat sa imparta inspiratie si in stanga si in dreapta. Asta pentru ca a fost, pe rand, sotia lui George Harrison, Beatles-ul tacut, si mai tarziu a prietenului acestuia, Eric Clapton, si a inspirat melodii ca „Something' – despre care Frank Sinatra spunea ca e cel mai bun cantec de dragoste din ultimii 50 de ani, dar si celebrele „Layla'; „Wonderful Tonight', „Bell Bottom Blues' ale lui Eric Clapton. Si, ca si cum inspiratia muzicala pe care a generat-o nu era de ajuns, look-ul ei atipic, care i-a ingreunat cariera de model in anii 60 (desi a defilat pentru Mary Quant si a pozat pentru David Bailey si Terence Donovan), a inspirat-o pe Twiggy sa o copieze.
O muza se inspira pe sine
Oricat ar inspira pe altii, o muza este mereu, la randul ei, inspirata. Lou Andreas-Salomé, despre care povesteam mai sus, a scris romane, piese si eseuri, a fost ucenica lui Freud si asociata lui in dezvoltarea psihanalizei si in acelasi timp prima femeie care a scris vreodata despre sexualitatea feminina, chiar inainte de a-l intalni pe maestru. Si nu este singura muza faimoasa care a muncit la fel de mult si cu acelasi spor ca si barbatii carora le-a servit drept sursa. Lee Miller este exemplul perfect in acest sens. Chiar daca a devenit celebra datorita fotografiilor lui Man Ray, cel care i-a fost iubit o vreme, Lee s-a descurcat foarte bine si singura. Dupa o copilarie traumatizanta, marcata de violul suferit pe cand avea opt ani, Lee a prins gustul pentru fotografie de la tatal ei si a devenit model pentru scurta vreme in anii 20, cand a fost descoperita pe strada de catre fondatorul revistei Vogue, Condé Nast.
A ajuns rapid pe coperta revistei intr-o ilustratie semnata de George Lepape, insa cariera ei de manechin a luat sfarsit odata cu aparitia intr-o reclama la produse de igiena feminina care a cauzat un scandal in epoca. Insa toate s-au aranjat cum nu se putea mai bine, in cele din urma, pentru ea, cand a plecat la Paris cu gandul sa devina asistenta lui Man Ray, artistul cunoscut pentru faptul ca nu dorea si nu credea in asistenti. Consecventa Lee a reusit sa il faca totusi sa se razgandeasca, ajungand chiar sa preia multe dintre angajamentele lui de fotograf si descoperind impreuna cu el tehnica solarizarii. A devenit apoi prietena apropiata a altor artisti, printre care Picasso, Éluard si Cocteau, iar mai apoi – un respectat fotograf de razboi, documentand, pentru Vogue, Blitzkrieg-ul care a distrus mare parte din Londra si eliberarea Parisului, lagarele de la Buchenwald si Dachau, dar si prima folosire a napalmului in asediul de la St. Malo si batalia pentru Alsacia. Lee a calatorit mai tarziu si a facut fotoreportaje in Ungaria si Romania impreuna cu partenerul ei, Roland Penrose, iar in anii 50 ferma la care s-au stabilit a devenit un loc de pelerinaj si de vacanta pentru Picasso, Man Ray, Henry Moore si Max Ernst.