EXCLUSIV ELLE: Mircea Cantor, primul artist român care creează o geantă Dior, pentru care s-a inspirat din portul tradițional

Mircea Cantor este primul artist român invitat să răspundă provocării casei Dior de a reimagina iconica geantă Lady Dior. Am stat de vorbă despre creația lui, un omagiu înduioșător adus propriilor origini, dar și creativității și mâinilor dibace ale artizanilor de pretutindeni.

Pentru cei familiari cu munca artistului Mircea Cantor, vestea că a fost selectat într-o companie flatantă pentru a celebra intersecția spectaculoasă între arte vizuale și modă într-un proiect al legendarei case Dior nu trebuie să fi constituit o surpriză. Ultimii ani, mai ales din 2011, de când a câștigat prestigiosul premiu Duchamp, au însemnat o ascensiune constantă a notorietății lui, în paralel cu o continuă evoluție a practicii sale artistice. Cantor a expus în toată lumea, a luat parte la proiecte semnificative și a explorat noi idei, în același timp continuând, în anumite aspecte ale muncii lui, să valorifice simboluri locale străvechi, poate dintr-o înclinație firească pentru un acasă pe care l-a părăsit de mulți ani, dar de care nu s-a despărțit realmente nicicând.

Azi, Mircea Cantor este, alături de Zadie Xa, Lee Kun-Yong, Ha Chong-Hyun, Gilbert & George, Mariko Mori, Ludovic Nkoth, Mickalene Thomas, Xu Zhen, Jeffrey Gibson, Michaela Yearwood Dan și Hilary Pecis, creatorul unor poșete Dior – un spațiu poate surprinzător pe care un artist să-și contureze ideile. Însă în cele două variante de poșete realizate alături de Dior și-au făcut loc multe dintre preocupările sale constante, între care dorința sa de a lucra alături de artizani, interpretarea folclorului local și reflectarea către un alt tip de public a unor simboluri perene, arhetipale, cu conotații poetice, precum funia ce leagă strâns lucruri și oameni deopotrivă. Și, pe lângă toate acestea, un răspuns dat întrebărilor atât de acute ale lumii de azi, un mesaj care îndrăznește să imagineze o picătură de bucurie, un optimism care să contracareze aparența deplorabilă a realității zilnice.

Într-un fel, același tip de răspuns se regăsește și în lucrarea lui Cantor donată, de statul român, către UNESCO, cu doar câteva zile înainte de discuția noastră: Airplanes and Angels este un covor inspirat de cele tradiționale, care va fi expus permanent în holul principal al instituției, alături de lucrări ale lui Picasso și Giacometti, ca un mesaj despre tradițiile locale, despre artizanat, spiritualitate, lumea contemporană și mai ales despre ideea de a fi împreună în această lume.

L-am întrebat, așadar, pe artist despre cea mai nouă ispravă a sa, demersul care l-a făcut să se aventureze în lumea modei creând două genți Lady Dior, una neagră și una bej, în care mâinile artizanilor casei au brodat, imprimat, răsucit și împletit vechi datini românești cu acel savoir faire specific casei franțuzești.

„Ideea de a face ceva împreună exista de câțiva ani, părea că s-a stins cu timpul, dar ne-am reîntâlnit acum, iar eu le-am făcut propunerea.”, povestește el. „Am venit cu caietele, cu schițele originale făcute cu pensule japoneze, cu tuș. Le-am zis că vreau să fac ceva cu grădina paradisului. Până atunci eu mă gândeam să lucrez cu artizani atât din România, cât și cu cei ai casei Dior, să fie în proiect o permanentă legătură cu manufactura, cu lucrul manual, cu oameni, nu cu mașini. Să nu fie doar un produs pe care o mașină poate să-l facă singură, ceva care serigrafiază pe piele. Și, mai mult decât procesul manual, să fie inclus acest savoir faire tipic francezilor, această grijă pentru know how-ul tehnologic, de artizanat, ca să văd cum se face.”

A ales drept inspirație pentru proiect un element al vestimentației populare strâns legat de locurile din care se trag bunicii săi – cojocul cohănesc, o vestuță pentru femei specifică zonei Bihorului, provenind din Vașcău. Alături de cojocul binșenesc, povestește Cantor, sunt straie de sărbătoare, purtate la ocazii speciale, dar care vorbesc despre măiestria centrelor de cojocărie faimoase în zonă. „Sunt motive diferite pe ele, zici că seamănă, dar nu seamănă. Cel de Beiuș este mult mai geometric, mai articulat ca simbolistică și compoziție, mult mai fragmentat. Cel pe care l-am folosit eu pare să aibă o influență mult mai simplistă: grădina e primul lucru care-ți vine în cap, grădina raiului, apoi izgonirea din rai… Poate că broderia tradițională de pe spatele lui nici nu arată asta, dar așa îi zic eu, pentru că de obicei mai multe flori așezate într-o compoziție simetrică simbolizează arhetipul grădinii edenice. Și, spre deosebire de cel de Bihor, aici totul e foarte floral, foarte bogat, aș zice chiar puțin exagerat, dar asta-i face frumusețea. Deși comunitățile sunt situate la distanțe mici, pentru că oamenii nu prea călătoreau acum un secol, fiecare avea identitatea proprie.”

L-a atras ideea acestei grădini, povestește, pentru că este una universală, pe care oricine o poate recunoaște și asocia cu ceva adânc întipărit în propria-i cultură și minte. „Motivul paradisului este foarte des întâlnit în broderie, în compozițiile tradiționale românești, mai ales pe spate, purtat de femei. Cred că are legătură cu transmiterea ideii de frumos. Și-am simțit că, mai ales în vremurile în care trăim, avem nevoie de acest frumos, de o grădină care să fie cât mai vizibilă față de dezastrul care se întâmplă în jurul nostru, că e politic, că e ecologic… Ca artist, am simțit nevoia să aduc această latură a realității, a frumosului, a sublimării, prin această grădină, cu funiile care-o segmentează pe geantă, care sunt în același timp și o aluzie la grădinile franțuzești. E, practic, o suprapunere de straturi, de la grădinile de la Versailles până la grădina raiului, care apare în multe fresce, mereu cu motive centrale, simetrice. Le-am văzut și la Veneția, pe tot felul de palazzo-uri, unde fântâna sau o floare au rol central, și-apoi sunt două păsări lângă. E mereu o chestie simetrică. Și-apoi, să o pui pe o geantă, e ca și cum nu mai ești în grădină, ci o porți cu tine.”

Discuțiile despre colaborare au început cu mai bine de un an în urmă, însă procesul propriu-zis de lucru, spune acum Mircea Cantor, a avut loc în primăvară și a fost unul complex și din care a învățat multe. „Pentru că era vorba despre o geantă, am zis să merg spre specific. Ce înseamnă o geantă? Lucrul cu pielea, pentru că asta e materia primă. Și nu am vrut să fie doar imprimeu pe piele, am vrut să sculptez pielea într-un fel. Le-am dat puțină bătaie de cap cu acele funii care trebuiau făcute într-un anume fel, trebuia perforată geanta pentru ca ele să nu fie doar aplicate, ci împletite în materia propriu-zisă.” Multiple teste l-au convins că nu dorește ca funia, un laitmotiv al creației sale artistice, să fie doar embosată în piele („mima ceva care nu este propriu materiei”, spunea) și asta l-a condus către și mai multe încercări. Mi-a povestit și cum, inițial, și-ar fi dorit să implice în proces și artizani din Bihor care să brodeze pielea cu florile multicolore care se regăsesc acum pe genți, însă ulterior demersul acesta s-a dovedit prea dificil din punct de vedere tehnic, pentru că dimensiunile genții, mult reduse față de cele ale cojocului, cereau alt tip de tehnologie. În cele din urmă a renunțat la idee și a continuat să lucreze cu artizanii Dior și povestește acum râzând: „Mi-au zis că în viața lor nu au făcut așa ceva, că le-a cerut foarte multă atenție”.

Ce a ieșit, în cele din urmă, au fost două modele de genți în culori vii și cu o textură specială, în care pattern-ul Dior a fost supradimensionat, cu mânere care dezvăluie pe părțile interioare proverbul românesc „Fă rai din ce ai”, tradus și în franceză, și în engleză, și cu o bandulieră ce vine, și ea, cu un mesaj brodat cu ață de mătase: „Artisans are rope” („Artizanii sunt funie”). Logo-ul Dior, regăsit în charm-urile ce atârnă de unul dintre mânere, au fost și ele personalizate, luând forma unor bijuterii ce reiau același motiv al funiei, și alte suprize se regăsesc și în interiorul fiecăreia dintre cele 100 de poșete, pentru că este vorba despre o ediție limitată. Mircea Cantor continuă să povestească despre fiecare dintre aceste detalii.

„Pattern-ul Dior, acel hashtag care se regăsește pe Lady Dior, se multiplică de obicei. Am vrut să-l măresc, de unul singur, pe toată suprafața genții. Se potrivea foarte fain și cu motivele etnografice, cu aceea cusătură care este de fapt un fel de soare pe iile, covoarele și țesăturile românești. Întâmplarea face că s-au potrivit și exista un fel de corespondență.” Astfel, compoziția a trebuit modificată pentru a prelungi motivul acesta pe lateralele genții, într-o cruce care le unește cu cele de pe cealaltă parte. Textul brodat pe cordonul ce permite purtarea genții pe umăr, spune el, este „un fel de omagiu adus tuturor artizanilor și celor care păstrează vie atât tradiția, cât și industria de modă. Toți sunt artizani, creatori.”

Și pentru că proiectul acesta, ca mai toate ale lui, are multe straturi, geanta conține și un fel de jurnal al parcursului creativ care a condus la produsul final „sub formă de carte-acordeon asiatică, pe care am inserat schițele pictate, și o eșarfă foarte frumoasă, care reproduce un desen în acuarelă al acestei grădini.”

Colaborările dintre lumile modei și artei nu mai sunt de multă vreme o noutate și aduc valoare în ambele domenii, dar cum unii dintre artiști încă insistă să privească moda drept un domeniu prea frivol pentru a se intersecta cu preocupările lor, l-am întrebat pe Mircea Cantor dacă nu i-a fost teamă de astfel de interpretări. „Artele și meseriile au fost mereu prietene, nu cred că a fost o perioadă în care să se respingă una pe cealaltă.”, spune el. „Nu există ideea ca arta să respingă moda, poate doar artiștii, la modul subiectiv. Și cred că artele plastice sunt foarte permeabile. E un domeniu deschis și la știință, și la literatură, și la politică, economie… poate că în restul branșelor nu e așa. Câți scriitori merg să vadă regulat expoziții? Iar moda, la fel, e deschisă la tehnologie, spre arte nu mai vorbesc. Ideea de craftsmanship este foarte apreciată în modă, întotdeauna au fost împreună.”

Contează, însă, cine este persoana care se află la un moment dat în centrul acestei intersecții, subliniază artistul. „Cine este acea persoană care are responsabilitatea să facă îmbinarea dintre artă și modă? Iar aici înțeleg responsabilitatea în direcția în care o spunea John Cage, ca abilitatea de a da un răspuns. Și ce înseamnă un răspuns? Este ceva foarte ferm, creativ, nu e o reacție. Una este să ai o reacție și alta este să ai un răspuns, răspunsul vine ca o necesitate care se pliază pe contextul social, economic, spiritual, politic, plastic.”

Îmi arată cum, realizând această colaborare pentru interpretarea unei genți Lady Dior, „dai un răspuns artistic unui public cu care te întâlnești pentru prima dată. Și chiar trebuie să fii responsabil, să fii capabil de un răspuns foarte puternic. Nu mai sunt eu cu restul artiștilor, sunt eu și restul lumii fashion. E o provocare imensă, dacă stai să te gândești, pentru că vei transmite un mesaj. Lucrarea mea vreau să fie ca un fel de moștenire, ca gest în lumea modei, la modul ăsta o privesc. Poate că prezentul este prea încărcat de tot felul de lucruri, dar peste timp poate că cineva se va putea uita la acest proiect și va vedea ce răspuns am dat. Eu, cel puțin, consider că nu pot să mint ca artist, trebuie să fiu sincer față de practica mea, față de crezul meu artistic.”

De aceea subliniază încă o dată rolul artizanilor și al muncii lor, și ca inspirație, și ca piesă esențială în tot puzzle-ul din care se naște orice fel de creație, artistică sau nu. La fel cum o făcuse și în discursul de la UNESCO, unde a arătat că lucrarea lui de acolo nu ar fi existat fără ciobanii care au crescut oile, cei care au tuns lâna, femeile care au vopsit-o, fără țesătoarele care au împletit acel covor suspendat acum aproape de plafonul instituției, o aluzie nemișcată la zborul care continuă să fascineze umanitatea. „Este o genealogie de responsabilitate și de respect, pe care trebuie să le ai, să îți dai seama că nu ești singur, că ești parte într-un lanț de producție și într-un lanț al interdependenței în care se naște arta ta.”

De aceea i se pare important să dea mereu credit celor din a căror muncă se inspiră în practica lui: „sunt niște creații care au precedat-o. Și chiar dacă le integrezi și le reinterpretezi, pentru că artiștii asta fac, aduc ceva din ei… Nu e nimic nou sub soare, muza adormită au făcut-o și Brâncuși, și Matisse, și atâția alții. Nou e doar raportul cu care ne punem în fața unor lucruri. Și în modă e la fel. Are aceleași culori, aceleași materiale, tu le folosești diferit și privitorul tău din secolul XXI se uită diferit la ele. Asta face parte din procesul de luare la cunoștință despre ceea ce ai fața ta, unde nimic nu e inocent. Atâta timp cât lucrezi conștient cu anumite mijloace, cât faci uz de anumite simboluri… Să-ți dau un exemplu pe muchie de cuțit: sunt oameni care nu-și cumpără genți din piele animală, și trebuie să-i privești, să îți dai seama care este motivația lor, rațiunea lor de a exista. Așa îți dai seama că nu-i nimic inocent, că geanta ta în lumea lor ar fi o probă pentru a te condamna.”

Dincolo de aceste lucruri, însă, pe Cantor îl interesează mai mult cum va fi receptată această nouă lucrare, sub forma unei genți în două variante de culori, și mai ales simbolurile tradiționale pe care le include. „Lumea occidentală”, îmi spune, „este destul de deschisă la nivel mental, afectiv, să preia aceste lucruri. E interesant, pentru că arta tradițională are ceva de arhetip, și într-un arhetip întotdeauna te vei regăsi, fie că ești italian, francez, român sau japonez. Prin memoria însușită, prin educația pe care ai avut-o, ai avut de-a face deja cu acest arhetip. La nivel subconștient înțelegi că e vorba de o grădină, că doar grădinile sunt aranjate așa. Sunt limbaje arhetipale. Și poți relaționa ușor cu ele. Că nu e minimalist, că nu se încadrează în nu știu ce tendință de modă este altceva. Dar și în modă ai oameni care merg în direcția recuperării elementului etnografic, tradițional, și a re-situării într-un nou context. Pentru mine a fost importantă această legătură sinceră cu artizanii, cu creatorii tradiționali și cu artizanii de astăzi, ăsta este podul pe care am vrut să-l creez. Eu, ca artist, sunt un pod între aceste două lumi care se întâlnesc în creația mea. Și cred că ăsta este rolul artistului în ultimă instanță, să fie un pod.”

În felul acesta se bucură că a creat o punte între artizanii, creatorii populari din Bihorul copilăriei sale, care continuă să muncească, poate cu mai puține resurse decât cei francezi, și cei dintr-o lume a modei guvernată de directori artistici ajunși celebrități în toată regula. A presărat, însă, cum o face deseori, multiple mesaje pe drumul acesta, de la recunoașterea muncii celor care l-au parcurs înainte, la dorința de a adăuga frumusețe în jur. Și poate, cum îmi spune la finalul discuției noastre, „grădina raiului este și un mesaj ecologist, și unul de pace, dacă te gândești la iadul politic contemporan”.