Specialista în PR Alina Vrubleska și fotografa Anna Ozerchuk se află în subsolul unei săli de sport din Kiev de câteva zile. Joi, 24 februarie, Rusia a demarat un război împotriva poporului ucrainean. Acum, aproape 30 de oameni sunt strânși în aceeași încăpere cu ele, ascunzându-se de rachetele și bombele rusești. ELLE Ucraina le-a cerut să povestească cum trec prin aceste momente dificile și cum își găsesc timp să îi ajute pe cei din jur.
Suntem în adăpost de la ora 4:20 pe 25.02.2022. Când a început totul eram într-un apartament, dar cu prima explozie masivă am alergat către locul care părea cel mai sigur. Mulți oameni erau deja acolo și mulți alții continuau să vină. Toată lumea era extrem de speriată și de nervoasă.
La ora prânzului lucrurile păreau să se calmeze, așa că am alergat acasă și am putut să facem un duș rapid și să mâncăm ceva cald. Am părăsit adăpostul pe riscul propriu, pe propria responsabilitate. Am avut noroc: ca să ajungem la apartament trebuia doar să traversăm o curte.
Am și gătit câte ceva ca să aducem înapoi în adăpost – un simplu terci de ovăz avea un gust divin. Oricum, nu putem spune că vrem cu adevărat să mâncăm – stresul e prea mare. E aproape imposibil să dormi: vecinii noștri de adăpost ne-au dat două shot-uri de vodcă ca să putem să ne odihnim. Au dat câte puțin alcool și copiilor, fete de la 8 la 16 ani.
Ziua a treia. Am început să rămânem fără apă. Să fiu cinstită, nu știam de câtă hrană și de câtă apă urma să avem nevoie și nu am avut timp să facem provizii – totul a început foarte repede. Așa că a trebuit să părăsim adăpostul și să încercăm, măcar, să cumpărăm ceva.
Magazinele din imediata apropiere sunt închise, oricum, am putut să cumpărăm ciocolată și banane de aproape. E minunat că femeia, care aranjase un mic magazin în curte, cu legume și fructe, nu a mărit prețurile deloc în prima zi. Era coadă la ea, a doua zi nu a mai ieșit.
Încercăm să rămânem puternici și să ne susținem unul pe altul în adăpost. De asemenea, încercăm să glumin și să rămânem pozitivi. Deseori, mai ales după ce vorbim cu părinții sau când pornește încă o sirenă, nu e ușor să nu te afecteze, dar ne menținem, rezistăm. Când se apropie noaptea, devine mai înfricoșător, dar devenim cu timpul din ce în ce mai rezistente la sirene, explozii și bombardamente. Și lucrul acesta e înfricoșător.
Vecinii noștri din adăpost ne-au ajutat să punem planșe pe podeaua din beton, ca să nu mai fie atât de rece și să putem să dormim. Le-am acoperit cu pături vechi, și câteva gânduri care mi-au venit în minte au fost: E bine că nu am avut timp să le arunc atunci când am făcut curat în casă, cu o săptămână în urmă!’ și Cât de puține lucruri sunt cu adevărat necesare pentru a-ți satisface nevoile de bază.’.
Aproape de 10 seara au anunțat posibilitatea unor atacuri aeriene. Ne-am sunat rudele. Ne-am propus să plângem cu rândul, ca să ne putem susține una pe alta.
Ziua a patra, am mers la magazin pe propriul risc, am cumpărat mâncare pentru câteva zile. E bine că am apucat să o facem înainte de interdicția de a mai ieși. Sunt cozi uriașe la magazine, dar încă sunt produse pe rafturi, ceea ce e încurajator.
Pe lângă vitaminele zilnice, bem constant sedative.
Purtăm dopuri de urechi, dar nu ca să ne protejăm de sforăitul oamenilor din adăpost, ci ca să nu mai fie atât de înfricoșător sunetul exploziilor. Seara, punem uleiuri antistres în palmele copiilor care se adăpostesc cu noi – ca să trecem mai calm peste noapte. De obicei îi ajută să se calmeze și să adoarmă mai repede. Să te piepteni, să te speli pe dinți sunt lucruri care țin de lux. Lucrul principal este să rămânem oameni și să avem grijă de noi și de ceilalți.
Citește și:
Lucescu, primele declarații după întoarcerea în țară: „Sufletul și inima mea sunt la Kiev’
Foto: Anna Ozerchuk