Ești într-o nouă relație? De ce cu cât te atașezi de partener începi să te detești pe tine mai mult

Un dezechilibru relațional puternic apare atunci când începi să te atașezi cu adevărat de noul partener. Și un conflict interior începe să te macine.

Sună bizar, nenatural, poate o idee scandaloasă. Cum să te urăști pe tine pe măsură ce te îndrăgostești sau atașezi de altcineva? Iubirea de sine și iubirea de celălalt nu ar trebui să coexiste și să creeze echilibru și liniște? Ar trebui, dacă și partenerul este hrănitor emoțional, iar tu nu intri în moduri de a face față care contravin nevoilor tale emoționale sau nu te neagă cu totul.

Tipar repetat

Lucrurile între voi nu sunt nici pe departe bune. Ba chiar analizezi mai în profunzime trecutul tău relațional și observi că ai ales din nou pe cineva pe același tipar pe care ai jurat că îl vei ocoli. Și începi să te critici și să îți spui că nu ești capabilă de alegeri corecte, că te lași păcălită, alte femei sunt mai bune la a evalua cine e un partener potrivit sau nu. Și nici nu pleci din relație, certându-te în continuare că ești iarăși în aceeași poveste pe care ai trăit-o și revăzut-o de atâtea ori.

Roluri confuze

Partenerul pe care îl ai e mai degrabă un soi de tată. Te simți bine lângă el, plecați des din oraș, te protejează, asigură o stabilitate, colaborați bine, dar la capitolul atracție fizică se așterne liniștea. Abia îți vine să-l săruți, iar sexul îl eviți cât de mult se poate. Și ești supărată pe tine deoarece pe o parte îl vrei, ești foarte atașată de el, pe de alta te gândești la despărțire sau cum te-ai îndrăgosti cu pasiune de cineva.

Sacrificiile

Ai trecut de mult de nivelul numit compromis. Vrei relația, îl vrei pe el, chiar ești atașată, și te-ai dat peste cap în toate modurile posibile și imposibile ca să îi faci pe plac. În acest șir lung de sacrificii te-ai pierdut pe tine, cine ești tu, ce îți place, ce ai vrea să faci, nici nu mai contează. La exterior totul e bine și frumos, din moment ce relația se desfășoară doar după reperele pe care le dorește partenerul. La interior clocotești, iar frustrarea, dezamăgirea ating cote maxime.

Standardele nerealiste…

… nu sunt valabile în ceea ce îl privește pe partener, ci pe tine. Te-a cuprins un soi de perfecționism cu niște exigențe hiperbolizate care fac ravagii. Trebuie să fii efectiv perfectă, iubita perfectă. Iar orice abatere de la această normă a perfecțiunii îți atrage resentimente la adresa propriei persoane. Pui pe tine o presiune uriașă, tu și nu partenerul, din teama de a nu-l pierde, de a nu-l dezamăgi. Dacă ai creat în mintea ta un scenariu conform căruia acesta este ultimul tren relațional pe care e indicat să îl prinzi, presiunea e cu atât mai mare.

Comparațiile

În mod bizar, ai intrat într-o formă de competiție cu partenerul. Are o mulțime de calități, trăsături, realizări care te atrag și de care ești mândră, care îl califică tocmai pentru rolul de iubit pe care îl are. Și în același timp te împunge invidia. Orgoliul tău simți cum se crapă dacă el a fost promovat și tu nu, tocmai și-a schimbat mașina iar tu abia reușești să dai niște datorii, are o cultură mai bogată decât tine sau orice palier permite comparația.