Emo – un alt nume pentru singuratate

Acum citva timp, o adolescenta din cartierul bucu­res­tean Pantelimon, Andrada, s-a aruncat de la etajul zece. A lasat un bilet de adio: „Mama, te rog frumos sa ma ierti pentru ce ti-am facut. Imediat, sinuciderea s-a pus pe seama influentelor „emo. Dar oare exista, intr-adevar, o „generatie emo in Romania? N-a gresit presa imprumutind un cuvint (emo, de la emotional) pentru a explica o situatie mult mai complicata? Daca ne stampilam adolescentii cu apelativul „emo, oare nu sugrumam comunicarea cu ei?

„Fetele din ziua de azi nimic nu stiu sa faca. Pune-o sa-ti gateasca!? Se uita la tine cu sictir. Toata ziua vor distractie si sa-si faca unghiile, imi spune vinzatoarea din coltul strazii, unde se afla gradinita baiatului meu si de unde cumparam suc si bomboane. Deh, doamna vinzatoare e patroana si vrea pentru baiatul ei „o partida. Adica o fata care sa gateasca. Adica o fata de slugarit. Baiatul ei e – nu-i asa? – „rupt din soare, iar ea – „o tirfulita machiata, care umbla cu fustele pina la fund. Probabil ca si baiatul ei e inoculat cu asemenea idei. I-or fi placind si lui distractia si calatoriile, dar pina cind? Mai bine un pic de sex, o vacanta, ceva, si gata, ca „mama, sint liber si tu mi-ai deschis ochii in lume.

Copiii rezultati din casatoriile anilor 90

Va veti intreba ce legatura are povestea de mai sus cu asa-numita „generatie emo? Are, cum sa nu aiba! Caci toate pornesc de la parinti si de la scoala sau, cum se mai zice, de la „cei sapte ani de-acasa si de la „anturaj. Asadar, inainte de a ne revolta pe acei copii emo sa vedem, mai intii, cine le sint parintii, ce preocupari le-au stirnit copiilor lor si cita rabdare au avut cu ei. Acea fata, Andrada, din cartierul bucurestean Pantelimon, care, la 13 ani, s-a aruncat de la balcon, a fost imediat incadrata in „generatia emo. Parintii ei probabil ca au in jurul virstei de 40 de ani. S-au cunoscut imediat dupa 1989. Ar fi prima generatie de parinti care si-au conceput copiii in libertate. Dar cit de liberi au fost acei parinti? Ce model au avut de la parintii lor, formati in comunism? In majoritatea cazurilor, parintii acestor copii, care, acum, termina scoala generala sau sint la liceu, au avut, la rindul lor, parinti care au infruntat dificultatile tranzitiei: au intrat in somaj, nu s-au adaptat vremurilor noi, n-au putut sa-si gaseasca alt loc de munca, impovarati de griji si lipsiti de speranta. A­do­lescentii si tinerii care cautau sa-si faca un rost la inceputul anilor 90 s-au descurcat singuri, cum au putut, mai mereu fara sprijinul parintilor, nesiguri, tematori. Casniciile infiripate la inceputul anilor 90 au fost mereu aflate sub spectrul divortului si al incertitudinii zilei de miine. Sigur, multi s-au descurcat, au rezistat, dar asta a fost destul?

Parinti ahtiati dupa note si copii blazati. Ultimii ar putea fi numiti „emo

Prin urmare, tinerii liberi de prin 1992-1996 au, la rindul lor, copii. Si aici ajungem in punctul nevralgic: parintii s-au preocupat de bunastarea familiei, au astazi probabil ceva mai multi bani decit acum 15 ani, dar cit au comunicat, cit au vorbit cu copiii lor? Cit au fost de rabdatori sa-si asculte odraslele? N-au crescut adolesentii de azi cumva la voia intimplarii, fara modele, fara reguli, fara dragoste, pina la urma?

Profesoara Susana Bocsaru, de la o scoala generala din cartierul Drumul Taberei din Bucuresti, spune ca parintii copiilor de la clasele unde preda sint destul de dezinteresati de evolutia copiilor lor. „Ce-i preocupa sint notele. Vor sa aiba note mari. Uneori, incearca sa te convinga ca baiatul lor (sau fata lor) este de zece. Ar fi in stare sa se certe cu tine daca incerci sa-i sanctionezi la note. Exista o invidie intre parinti, daca afla ca vecina de bloc are un baiat cu note mai bune decit fata lor sint disperati si nemultumiti, cer explicatii profesorilor si dirigintelor. Multi copii provin din cupluri divortate – tranzitia se pare ca n-a fost favorabila trainiciei unei familii. Asa ca se formeaza doua categorii de elevi. Prima, cea a elevilor cu tupeu, care, incurajati de parinti, se cearta cu profesorii, stiu sa-si negocieze drepturile, invata (cu multi meditatori) ca sa arate ca sint „cei mai tari. Se folo­sesc de micile „atentii sau de „plocoane ca sa ia un examen. Sint copii care, ajutati de parinti, „se descurca in orice situatie. Sint siguri pe ei, uneori isi mai fac dreptate cu pumnul, suplinesc carentele scolare prin aroganta. O a doua categorie este cea a elevilor timizi, rusinosi, care oricit ar invata, tot vor fi nedreptatiti la un moment dat, care se vor inchide in sine si vor ajunge acasa unde vor plinge singuri, cu capul in perna, dupa miezul noptii, fara sa-i auda nimeni. Povestea lor este si simpla, si complicata. Simpla – pentru ca daca ar avea mai multi prieteni, daca parintii ar sta mai mult de vorba cu ei, daca ar fi mai increzatori in propriile puteri, daca… Complicata – nu exista un remediu universal si e usor sa spui sa fie mai puternici.

Stop-cadru cu o fata emo

Am intilnit o fata emo. E eleva de liceu, are parul lung, cu breton, duce o geanta tip „postas. E frumusica, slabuta, dar imi inchipui ca nu va fi niciodata o femeie pentru care sa faci o pasiune devastatoare, sa-ti lasi casa, masa, familie, parinti si sa fugi in lume cu ea. A venit ezitant la intilnire, s-a lasat greu convinsa sa vorbeasca. Are reticente fata de tot ce inseamna spatiu public, nu-i plac expunerile, se fereste sa fie considerata „un manechin dintr-o vitrina. Am asigurat-o ca ii voi respecta anonimatul, ca nu-i voi da numele, nici macar un pseudonim. A acceptat cu greu un suc din partea mea. Era prea cald, eu as fi baut o bere, dar m-am abtinut. Fata avea un fel stingher de a sta pe scaun, parca ar fi vrut sa se topeasca si sa curga. Nu crede ca exista un spirit al generatiei emo, refuza sa faca parte din vreo gasca, nu e razvratita. Pur si simplu, a fost, toata viata, pina la aceasta prima clasa de liceu, o fiinta retrasa. Nu i-a placut sa mearga la petreceri. N-a stat la birfa „ca fetele. In clasele primare, nu spunea poezii in public. Prima data cind invatatoarea i-a dat sa invete o poezie pe de rost a spus-o mai mult soptit, nu se auzea nimic, n-avea nici o intonatie. Asa ca invatatoarea nici n-a mai chinuit-o cu acest gen de manifestari, care o oripileaza: serbarile scolare. Cind a mai crescut, a inceput sa citeasca. Multe romane de dragoste – are un preferat, Mario Vargas Llosa. A citit Ratacirile fetei nesabuite, a urit-o pe eroina principala, care era „prea vulgara si prea supusa barbatilor si s-a identificat cu eroul principal, care si-a cautat jumatatea decenii de-a rindul, iertind-o pentru plecarile ei inexplicabile, pentru furiile ei, in care isteria se volatiliza in depresie. A citit si Elogiul mamei vitrege, tot de Vargas Llosa, pentru atmosfera de erotism care plutea in toata casa lui don Rigoberto: „Atingeai obiectele si ele raspundeau erotic, erotismul era potentat de lumina, de mincare, de cum era asezata furculita, de cum suna vinul turnat in pahare. Bun, asta e cu lecturile… „Nu-i bun deloc, stiu ca lecturile nu sint suficiente, dar poate ca ma ajuta sa am mai multa minte, sa prind mai mult curaj. Parintii ei ce fac? Tata lucreaza la o firma de avocatura, pleaca devreme si vine tirziu, tot timpul vorbeste la telefon cind e acasa, cind are dosare grele se inchide in birou, nu trebuie sa-l deranjezi, cere mereu cafea, o roaga pe mama sa-l serveasca. Mama e profesoara de educatie fizica. „Mama e multumita ca sint o fata linistita, ca nu primeste telefoane de la scoala sa se plinga profesorii de mine. Ea ii accepta toate „hachitele ei „nevinovate. Isi face unghiille negre sau mov – mov inchis le avea si la intilnirea noastra.

Ce parere ai de sinucideri la aceste virste? „Nu m-as sinucide, n-am atita curaj. Sa fie emo un alt nume pentru singuratate? „Poate ca da. Arunc o intrebare: „Iti place vreun baiat? „De unde, din clasa? De oriunde. „Stii cum e cu baietii la aceasta virsta? Toti vor sa para importanti, sa faca lucruri nemaipomenite, se hlizesc daca vii imbracata mai nu stiu cum. Mie nu-mi place nici romantismul, ma plictisesc plimbarile prin parc, cu un baiat de mina. Eu nu vreau sa-mi sporesc timiditatea cu un baiat care se bilbiie cind ma vede. Anul asta, cind s-a incalzit afara, m-a invitat un coleg la o inghetata. S-a inrosit atit de tare, si-a scapat banii, si-a varsat inghetata pe pantaloni, m-am speriat de el. Incheiem, privind-o inca o data: n-are nimic straniu, e doar o fiinta tacuta, absorbita de ginduri si reverii, care pleaca repede, pierzindu-se printre calatorii de la metrou.

„Emo, antonimul smecherasilor de cartier

Profesoara Manuela Hutupasu, care lucreaza la un liceu din periferia Iasiului, imi spune ca, la clasele unde a predat, doar un singur baiat s-ar fi putut incadra in ceea ce numim emo. „Intr-adevar, avea o coafura ciudata, parul mare si in ochi, era vopsit brunet, nu scria nimic din lectie. Cind i-am facut prima oara observatie, a tacut. A doua oara, a tacut din nou, dar nici n-a scris nimic. La sfirsitul lectiei, mi-a scuipat pe catedra, iar apoi n-a mai venit citeva saptamini la orele mele. Eu cred ca acestor tineri le place sa iasa in evidenta prin acest stil, de persoane neintelese, suparate pe viata. Nu mi se par foarte credibili. Exista, probabil, un substrat real, pro­babil ca au avut probleme in familie, dar, cu timpul, moda emo le-a amplificat starea initiala, din care cu nici un chip nu vor sa iasa.

In Marea Britanie, discutia s-a mutat de la caracteristicile „emo – mult amplificate de o presa senzationalista – la o re­punere pe tapet a relatiilor cu parintii si cu scoala. S-a trecut de la „emo-style – cum se imbraca, „emo-make-up – cum se machiaza sau „emo-acting – cum reactioneaza (po­ves­tea cu automutilarea copiilor suparati pe viata pare, in multe privinte, o fantezie a presei) la demontarea istoriilor persona­le. Anni Smith, o adolescenta de 16 ani, a organizat la Lon­dra o demonstratie de protest pentru „a stopa dezinformarea generata de ziarele britanice cu privire la curentul emo. In esenta, protestatarii au spus ca generatia „emo „alege via­ta, ei nu sint adeptii sinuciderilor ca acte de bravada. Daca parasim panta senzationalista, intr-un fel ne intoar­cem la Freud si la relatia acestor copii cu parintii, la modul in care increderea in sine este sustinuta in familie sau, dimpo­triva, cum ajunge elanul creativ sa fie retezat de parinti prea opaci la semnele de independenta ale tinerilor. Cum spune profesoara Susana Bocsaru: „Eu n-am vazut la clasele unde predau copii emo. Dar am vazut copii stingheri, copii infri­cosati de parinti si de unii profesori, am vazut parinti violenti, care isi bateau copiii pe strada sau chiar in cancelarie, sa-i invete minte. Daca zicem despre copii ca sint emo, asta nu cred ca e o jignire. Dimpotriva, emo poate fi antonimul sme­che­­rasilor de cartier, care asculta muzica tare in scara blocului. Asa ca nu cred ca trebuie sa-i izolam, sa-i discre­­ditam, sa facem bascalie. Nici un copil nu este in si­guranta deplina. Daca nu sint intelesi, pot oricind sa cla­cheze. Tacerea lor este rezultatul unor traume psihice. Daca sint bruscati (verbal sau fizic), pe un fond de emotivitate, vor deveni neadaptati. De fapt, daca este sa ne intoarcem la inceputul acestui articol, cind spui despre un adolescent ca este „emo, cum­va il expediezi intr-o categorie prin care lasi sa se inteleaga ca „nu e nimic de capul lui. Parinti necomunicativi si profesori brutali pot oricind sa-si ascunda limitele de comunica­re si intelegere mutind pro­blema pe care ei o au cu acesti copii prin invocarea „gene­ra­tiei emo. Cind parintii si profesorii nu vor sa-si asume responsabilitati si sa depaseasca dificultatile de comunicare, zic: „Ei, nu e nimic de facut, generatia emo. Numai ca „generatia emo are dreptul sa fie ascultata. Daca va fi ascultata, poate ca se vor pierde si conotatiile negative, ajungindu-se doar la o discutie dezinhibata despre „gene­ratii si „individualitati.

Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK