La cat e de celebru, ai putea crede ca e inaccesibil sau macar usor cu nasul pe sus. Dar nu, Eric-Emmanuel Schmitt raspunde la intrebari asa cum da si autografe: cu caldura, pe indelete, atent si politicos. Mihaela Frank a stat de vorba cu el, printre altele, despre feminitate, misoginism, frumusete si capcanele acesteia.
Oscar si Tanti Roz, Domnul Ibrahim si florile din Coran, Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei... Sunt doar cateva dintre cele mai iubite carti semnate de Eric-Emmanuel Schmitt, scriitor, dramaturg, eseist si cineast tradus in peste 50 de limbi. Cat de iubit este domnul Schmitt in tara noastra s-a vazut in timpul vizitei pe care a facut-o la Bucuresti, cand cozile la masa lui de autografe au coplesit pur si simplu spatiile unde au avut loc intalnirile acestuia cu publicul roman. Vizita a fost prilejuita de publicarea unui nou roman: Femeia in fata oglinzii, o incursiune in universul feminitatii si al corsetelor pe care societatea le-a impus femeilor de-a lungul istoriei. Nu aveam cum rata, deci, sansa de a sta de vorba cu Eric-Emmanuel Schmitt, mai ales ca tema era atat de generoasa! Am aflat ce a invatat el de la femei, dar si ce ar vrea sa le invete.
ELLE: In cel mai recent roman al tau tradus in Romania, Femeia in fata oglinzii, te-ai pus – din nou – in pielea unei femei. Ce anume te atrage la feminitate?
Eric-Emmanuel Schmitt: Este mult mai usor, ca barbat, sa devii femeie in scris, decat prin bisturiu, macar pentru ca e reversibil – cu alte cuvinte, pot sa redevin barbat! (rade) Lasand gluma la o parte, sunt fascinat de perspectiva femeilor asupra lumii, pentru ca mi se pare ca au acces la aspecte pe care nu le percepi ca barbat. Cand privesc lumea ca barbat, vad anumite lucruri. Cand o privesc ca femeie, vad aceleasi lucruri, insa mai vad si altele, care tin de specificul feminin. Vad o societate care sta mai degraba pe umerii femeilor decat pe ai barbatilor, care decide, inca dinainte de nasterea unei femei, care va fi destinul sau. In fiecare epoca exista anumite asteptari de la femei. Și de la barbati, e drept, insa daca de la barbati se asteapta sa devina ei insisi, de la femei nu se asteapta intotdeauna asta.
ELLE: Vrei sa spui ca barbatilor le e mai usor?
E.-E.S.: Da. Si, in plus, aceasta presiune a societatii asupra femeilor nu se exercita doar asupra psihicului, ci si asupra corpului lor. Acest corp trebuie sa se supuna conceptului de frumusete al epocii, dorintelor erotice ale barbatilor si, de asemenea, reproducerii. Prin urmare, corpul femeii este mai impovarat decat al barbatului. Barbatii traiesc cu un corp silentios. Noi nu suntem obligati sa ne amintim de corpurile noastre in fiecare luna, sub forma durerii si a timpului care trece. Cu exceptia momentelor cand este in extaz sau cand este bolnav, corpul barbatului este silentios. Iar in astfel de momente, barbatul se comporta primitiv. Corpul femeii este mult mai prezent, are o interactiune cu viata. Pe scurt, cand devin femeie pentru a scrie o carte, ma imbogatesc.
ELLE: Te consideri un feminist?
E.-E.S.: Bineinteles! Nu trebuie sa fii femeie pentru a fi feminist, pentru ca feminismul isi doreste egalitatea in drepturi pentru barbati si femei. Evident, sunt feminist, si este o optiune filosofica, stabilita de la inceput. Pentru mine este atat de evident, ca nici nu simt nevoia sa mai precizez asta. Ca filosof, sunt pentru egalitatea in drepturi, insa ca romancier vreau sa explorez diferentele. Filosoful vrea egalitate, dar romancierul vrea sa exploreze singularitatea feminina, experienta feminina. Scrisul vine din dorinta de a elimina distantele, de a-l intelege pe celalalt. Atunci cand scriu, vreau sa il inteleg pe cel care are o religie diferita de a mea, pe cel care are alte convingeri morale decat mine, pe cel care iubeste intr-un alt fel decat mine, vreau sa inteleg o alta varsta, un alt sex. Pentru mine, literatura are o vocatie umanista, in sensul in care exploreaza toate dimensiunile fiintei umane.
ELLE: Compasiunea si imaginatia sunt uneltele folosite de Any pentru a crea o legatura cu celelalte doua personaje ale romanului, Anne si Hanna. Acestea sunt instrumentele pe care le folosesti si tu cand scrii?
E.-E.S.: Da, desigur. Cred ca toti oamenii, femei si barbati, trebuie sa-si exerseze empatia si imaginatia. Empatia inseamna sa poti intelege punctul de vedere al altuia, sa simti cum e sa fii in pielea lui, si este utila atat pentru ceilalti, cat si pentru tine. De exemplu, daca sunt pus fata in fata cu un om agresiv, pot sa raspund cu aceeasi agresivitate sau pot sa fac apel la empatie, sa ma pun in locul sau si sa inteleg ce se ascunde in spatele acestei agresivitati. Și astfel, incerc sa gasesc atitudinea potrivita care ii va pune capat. Empatia se va dovedi buna pentru mine, caci ma va scoate din aceasta situatie de agresiune, dar si pentru celalalt, pentru ca se va calma. Cred cu tarie in virtutile empatiei, pentru ca cele mai multe dezacorduri survin din cauza ca nu ne punem in locul celuilalt. Cat despre imaginatie, cred ca este un excelent instrument de lucru. Imaginatia nu este deloc, pentru mine, nebunia logicii, cum spunea Erasmus. Imaginatia este un mijloc de cunoastere si un mod de a strabate umanitatea, pentru a incerca sa o intelegi. Cand citim, descoperim lumea prin intermediul imaginatiei, ii descoperim complexitatea. Iar cand scriem este acelasi lucru. Este adevarat ca in educatia noastra, in scoala, nu antrenam deloc aceste doua calitati, empatia si imaginatia, insa cred ca ar trebui s-o facem.
ELLE: Dar cum reusesti sa-ti accesezi imaginatia? Ai o anumita metoda?
E.-E.S.: Incetez sa vreau sa domin si sa controlez tot, devin intuitiv. Iar apoi, pentru mine, adevaratul acces la imaginatie este somnul. Cand incep sa scriu si incerc sa deslusesc personajele, sa le inteleg, am momente cand adorm cu capul pe birou – 4-5 minute, 30 de secunde, foarte putin. Cand imi revin, nu ma simt prea bine, am o usoara stare de greata, dar in aceasta stare scriu toata dupa-amiaza. De fapt, cred ca somnul este un drum care ma duce catre imaginatie, care imi permite sa ma detasez de mine, Eric-Emmanuel Schmitt, cu toate grijile mele cotidiene, cu toate responsabilitatile mele. O iau pe drumul somnului si ajung intr-un loc in care imaginatia exista.
ELLE: Intorcandu-ne la feminism, crezi ca societatea noastra este inca un pic misogina?
E.-E.S.: Este evident. Chiar si in tarile europene, responsabilitatile le revin mai degraba barbatilor decat femeilor. Nu vorbim despre alte parti ale lumii, unde femeile sunt ascunse sub valuri. Cred ca mai sunt inca multe lucruri de facut in legatura cu asta. Sa-ti dau un exemplu: se intampla din ce in ce mai mult in Franta ca, intr-o familie, femeia sa aiba un job unde merge zilnic, in timp ce barbatul ramane acasa, se ocupa de copii si de casa, iar unii oameni sunt socati de acest lucru. Asta demonstreaza ca inca mai e un drum lung de facut. Exista inca prejudecata ca acest lucru nu este demn pentru un barbat. Insa este potrivit pentru o femeie. (rade)Asta-i misoginism adevarat!
ELLE: Spune-mi, te rog, care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai invatat de la femei?
E.-E.S.: Hm… Este prima data cand mi se pune aceasta intrebare. Cred ca am invatat de la femei calea libertatii, forta de a ma elibera din anumite situatii. Deseori, in relatii amoroase, femeia este cea care decide ca s-a terminat, care are curajul asta. Gata, punem punct aici si o luam de la capat – asta da curaj! Barbatul este mai putin lucid, mai putin curajos. Și cred ca am mai invatat de la femei sa am curajul de a spune ceea ce gandesc si de a actiona conform cu ceea ce gandesc. Constat ca am invatat lucruri foarte „barbatesti de la femei. Virtuti pe care le consideram virile – curajul si eliberarea –, insa mai degraba femeile m-au invatat acestea.
ELLE: Ai putea numi cateva dintre femeile care te-au influentat, care au insemnat ceva in viata ta?
E.-E.S.: De cele mai multe ori in viata mea, femeile au fost cele care au inteles cel mai bine cine sunt eu si mi-au dat forta de a fi eu insumi. De exemplu, femeile care si-au dat seama ca sunt scriitor. Mama mea, bineinteles, dar si profesoare pe care le-am avut, care au inteles imediat ca sensibilitatea mea avea nevoie sa se exprime prin literatura. Ele m-au „diagnosticat drept scriitor, inainte ca eu sa inteleg asta. Apoi, a existat o femeie foarte importanta in viata mea, o mare actrita franceza, care nu stiu daca este cunoscuta in Romania. Se numea Edwige Feuillère si a fost un mare star al cinematografiei si al teatrului francez din anii 30-40. A jucat in piesele lui Jean Cocteau, ale lui Jean Giraudoux, ale lui Paul Claudel. A fost regina teatrului si a cinema-ului in Franta timp de multe decenii, pana in anii 70. Eu o admiram foarte mult si ma duceam mereu sa o vad jucand. Cand am scris prima mea piesa, eram profesor universitar, deci nu cunosteam pe nimeni in lumea teatrului si habar n-aveam ce ar trebui sa fac pentru a intra in aceasta lume.
Si atunci, pentru ca o admiram atat pe Edwige Feuillère, i-am obtinut adresa si i-am trimis prima mea piesa. Ea a citit-o, mi-a scris imediat sa-mi spuna ca am un talent exceptional si mi-a deschis toate portile lumii teatrului din Paris. Mi-a gasit si un agent teatral care sa se ocupe de mine, a fost o adevarata regina pentru mine! Și a mai facut asta pentru cineva (care apoi a jucat si el in piesele mele): pentru Alain Delon. Imi amintesc ce fericita a fost in 1996, cand noi, cei doi „copii dragi ai sai – Alain Delon si cu mine – am fost pe prima pagina a ziarelor din Paris, pentru ca Alain Delon a montat piesa mea,Variations énigmatiques, la Teatrul Marigny, cu Francis Huster, si prin urmare noi doi am mers insotiti de nasa noastra. Imi spunea mereu ca trebuie sa lucrez, pentru ca, zicea ea, lucrurile au fost mereu prea usoare pentru mine. Iar asta a fost un sfat foarte bun, avea perfecta dreptate. De cate ori am momente de indoiala sau ma descurajez, ca orice artist, ma gandesc la tot ce obisnuia sa-mi spuna. Asa incat, chiar daca nu mai este printre noi, este inca aici pentru mine.
ELLE: Dovedesti in cartea ta ca frumusetea poate fi o povara. Si totusi, orice femeie vrea sa fie frumoasa si de multe ori pare ca frumusetea poate face viata mai usoara…
E.-E.S.: Asa e. Dar, in acelasi timp, frumusetea transforma femeia intr-un obiect erotic. Frumusetea poate fi o masca prin care interiorul unei femei poate fi inteles gresit. In plus, uneori frumusetea poate fi o minciuna. Exista oameni care sunt frumosi la 20 de ani si apoi, cand ajung la 60-70 de ani, le vedem de fapt adevarata fata. Li se vede asprimea, amaraciunea… sau, din contra, se vede o gratie extraordinara! Altii pot fi urati pana pe la 30 de ani, ca abia apoi sa ajunga sa-si semene, sa arate asa cum sunt in interior. Asa ca frumusetea ar putea fi, pe de-o parte, un obstacol in viata unei femei si pe de alta parte, o minciuna chiar si pentru ea! Prefer, in defavoarea frumusetii, expresivitatea. Cuiva care are o fata expresiva, care ii arata toate emotiile, ii intelegem mai bine sinceritatea, cine este cu adevarat. Prin urmare, cred ca frumusetea nu ar trebui sa fie un scop. Imi place foarte mult o fraza a unei mari actrite italiene, Eleonora Duse: „Sunt frumoasa atunci cand vreau sa fiu. O femeie ar trebui sa poata sa spuna asta, ca este frumoasa atunci cand vrea.
ELLE: Dar, astazi, imaginea pare ca este mai importanta ca oricand. Și acum avem la indemana si instrumentele pentru a ne crea felul in care vrem sa aratam. Cum sa rezistam unei astfel de tentatii?
E.-E.S.: In viata avem un drum lung de parcurs pana cand ajungem sa fim noi insine. Iar a fi tu insuti nu inseamna sa te protejezi prin aparente. Aparenta poate fi „une cache-misère. Eu sunt adeptul transparentei, nu al aparentei. Ceea ce imi place la un chip, la o alura, la prezenta cuiva este spiritualitatea, emotia care se degaja. Asta e cel mai frumos. Exista femei de 80 de ani care sunt luminoase, si asta nu are nimic de a face cu ridurile. Sunt oameni care nu au nici un rid si care arata ca niste manechine de lemn. Ar trebui sa luam mai degraba lectii de expresivitate decat de machiaj. Ar trebui sa avem mai multa incredere in noi.
ELLE: Divinul, psihicul si chimia sunt cele trei chei folosite de personajele tale in incercarea de a patrunde misterul existentei. Știu ca de divin si de psihic nu esti strain, dar ce-mi poti spune despre chimie? Ai experimentat si asta?
E.-E.S.: Fiecare epoca are cheile ei pentru a intelege misterul existentei. Cheia folosita in timpul Renasterii, secolul al XVI-lea, cum este in cartea mea, este religia, desigur. In epoca lui Freud, este psihicul, jocul dintre constient si inconstient. Astazi, cheia este chimia, pentru ca in zilele noastre suntem materialisti. Credem ca starile sufletului sunt si ale corpului. In toate cele trei cazuri, nici una dintre explicatii nu e suficienta. Ceea ce vreau sa arat prin aceasta carte este ca trebuie intotdeauna sa te pozitionezi la o anumita distanta in raport cu epoca proprie, pentru a o intelege si pentru a nu fi victima ei. Anne este o victima a perioadei ei pentru ca interpreteaza totul prin intermediul religiei si al spiritualului – si in consecinta este luata mai intai drept sfanta, apoi drept vrajitoare. Religia, care ii permite sa se exprime, pana la urma o omoara. La fel, pentru Hanna, teoria psihanalizei ii permite sa invete cate ceva, insa nu este suficient pentru a se intelege pe sine. Eroina contemporana, Any, se trateaza cu medicamente si droguri pentru a-si crea o stare de bine, insa aceasta „camasa chimica pe care o poarta devine o „camasa de forta. Am scris aceasta carte din perspectiva a trei epoci tocmai pentru a ma distanta, pentru ca prin relativismul istoric si filosofic sa atrag atentia. Pentru a spune: „Distantati-va intotdeauna de cheia pe care o propune epoca noastra, pentru ca nu este niciodata suficienta. Exista un mister al vietii care este ireductibil! Noi suntem, in mod categoric, fiinte complexe si misterioase. Aceasta este distanta pe care o propun.
ELLE: Nu e deloc usor.
E.-E.S.: Da, dar solutiile facile sunt ca niste inchisori. Sa-ti vezi viata numai in termeni religiosi, sau psihanalitici, sau chimici, inseamna o gatuire, o limitare a vietii. Este nevoie de acelasi lucru pe care ni-l aduc cultura si gandirea – o distantare, la fel ca si de propria noastra maniera de a vedea lumea. Atunci cand scriu un roman, am intotdeauna un scop filosofic.
ELLE: Am citit intr-un interviu ca oglinzile si ceasurile sunt interzise in casa ta. Oare ce ar spune domnul Freud despre acest lucru?…
E.-E.S.: Cunosc explicatiile freudiene. Sa refuzi ceasurile este o chestiune feminina, este despre refuzul legat de trecerea timpului, despre un ciclu… da, dar ele apartin unui context. Eu cred ca fiintele umane sunt mai bogate decat explicatiile pe care le putem gasi despre ele. Eu insumi sunt mai bogat decat ar putea sa ma reduca o teorie sau alta. Pe de alta parte, sunt interesat de aceste teorii, pentru ca imi dau instrumente, sau ma fac sa vad ceva ce poate nu as fi vazut, dar nu le iau niciodata drept adevar. Pentru mine adevarul este excesul de viata si complexitate care exista in oameni si nici o teorie nu va putea incadra toate acestea.
Cand ma vad intr-o oglinda, vad un strain. Nu ma simt asa cum ma vad si nici nu ma vad asa cum ma vad altii – ei pot fi sensibili la ce exprim, la prezenta mea, la maniera in care ii privesc. Asta este adevarul unei persoane. De aceea nu ma intereseaza sa ma vad intr-o oglinda. Bineinteles ca in baie am o oglinda ca sa ma pot barbieri cum trebuie, dar e de ajuns. Cat despre ceasuri… Pentru mine, timpul este puterea mea de a actiona, nu sunt supus lui. Or un ceas care ticaie este un timp caruia ma supun, deci nu ma intereseaza. Timpul este puterea de a crea, de a intreprinde, de a fi cu cineva. Iar asta nu se numara in secunde sau minute. Pentru mine, acesta este adevaratul timp, timpul subiectiv. Un ceas nu va putea niciodata sa-mi calculeze timpul subiectiv, iar acolo este realitatea mea.
Foto: Guliver