ELLE EXCLUSIV: „Sunt văduva lui Aleksei Navalnîi“

Un profil al Iuliei Navalnaia, văzut de Ioana Bâldea Constantinescu. În 2024, sub îngrijirea Iuliei Navalnaia, volumul Patriot, cartea de memorii a lui Aleksei Navalnîi, disidentul rus care s-a opus guvernării lui Vladimir Putin, a apărut simultan în toată lumea într-un tiraj inițial de peste 500.000 de exemplare.

„Este ultima fărâmă din el pe care o pot împărtăși cu lumea.”

O ascult pe Iulia Navalnaia și încerc, cum fac de obicei, în asemenea situații, să-i citesc inflexiunile vocii, să găsesc momentul în care poza de presă cedează sub fisura fragilității umane – pierderea ei, a acestei femei în rochie roșie care vorbește despre moartea soțului ei la numai 47 de ani, într-o închisoare de maximă securitate aflată dincolo de Cercul Polar, este, în fond, incomensurabilă. Ți-o imaginezi, fără să vrei, în nesfârșite conversații nocturne, pledând cu patos cauza antieroică, încercând să-și salveze familia de la trauma unui martiriu anunțat. Cine, în fond, nu ar fi făcut la fel? Ce femeie nu și-ar apăra copiii în detrimentul unei cauze politice?

Dacă citiți cartea lui Alexksei Navalnîi, Patriot, volum îngrijit de Iulia Navalnaia și recuperat, inclusiv în varianta de jurnal de închisoare mixat cu confesiuni online, de purtătoarea lui de cuvânt, Kira Iarmiș, apărută în românește la editura Litera, în traducerea lui Gabriel Tudor, sunt toate șansele ca Navalnaia să rămână o enigmă.

O femeie blondă, frumoasă, căreia, spre deosebire de soțul ei, nu-i plac desenele animate cu Rick și Morty. Care găsește modalități de a-i trimite pâine în închisoare. Care știe ce se pune într-o geantă care însoțește un disident în arest. Și care știe să mute lucrurile dintr-o geantă în alta când cel încarcerat nu e soțul ei. Care devine, în paginile scrise de Aleksei Navalnîi în Germania, în 2020, după otrăvirea sa cu Noviciok, prezența care-l trece dincolo de hotarul morții.

„Nu mă îndoiesc nici măcar o clipă că există o explicație științifică pentru acest lucru. De exemplu, când am perceput tonul vocii soției mele, creierul meu a secretat dopamină și am început să mă simt mai bine. Fiecare vizită a sa a devenit literalmente terapeutică, iar efectul de așteptare a sporit puterea pe care mi-o dădea fluxul de dopamină. Dar oricât de impresionant ar suna explicațiile științifice și medicale, acum știu sigur, pur și simplu din proprie experiență, că dragostea te vindecă și te readuce la viață. Iulia, tu m-ai salvat și fie ca acest lucru să fie inclus în manualele de neurobiologie.”

Mă uit la fotografiile cu Aleksei și Iulia Navalnaia. Favorita mea e o imagine din 1999, înainte de nunta lor. Sunt aproape niște adolescenți care zâmbesc fericiți spre cameră de pe un fotoliu încadrat de pereți îmbrăcați în ceea ce pare a fi o tentativă de mural. Un spațiu de bar sau de club, sau de cămin studențesc. O atmosferă de un mainstream dureros, decupată parcă din trecutul mai multor generații. Navalnîi era născut în 1976.

Te uiți la ei și te gândești că tânărul din imagine va ajunge principalul (și cam singurul) oponent al lui Vladimir Putin, fondatorul Fundației Anticorupție, cel care, prin canalul său de YouTube, a denunțat corupția și abuzurile oligarhilor ruși, i-a filmat cu drona în vilele lor extravagante, le-a deconstruit discursurile populist patriotarde, a denunțat manipulările și a convins oamenii să i se alăture într-o perpetuă stare de protest-gherilă pro democrație, libertate de opinie și de exprimare, de implicare în viața politică și socială și, în cele din urmă, de vot. Femeia de lângă el, cea care zâmbește relaxat și emană vitalitatea aceea neciobită a iluziilor de la douăzeci de ani, e văduva lui.

Așa se și recomandă, de altfel, în scurtele, dar foarte intensele întâlniri cu presa – „Sunt Iulia Navalnaia, văduva lui Aleksei Navalnîi”. Tipul acesta de identitate, îngrozitoare, dar perfect asumată, șochează și amuțește zumzetul din jur. E prea tânără să fie văduva cuiva. Este, după cum dezvăluie și cartea, de altfel, o identitate a cărei posibilitate a fost parte din ea de la momentul încercării de otrăvire a lui Aleksei Navalnîi, în 2020.

Mai există o imagine care nu-mi dă drumul – e una în care n-o vedem pe Iulia, dar îl vedem pe Aleksei. Sunt îmbrățișați în sala de tribunal de la Kirov, în 2013. Fața ei nu se vede, dar el e pe punctul de a izbucni în plâns. După cum subliniază în repetate rânduri, avea oroare de asemenea momente. Cele în care tensiunea devenea copleșitoare și aparatul foto prindea ceea ce, pentru el, funcționa ca un moment de slăbiciune.

Pentru mine, funcționează ca un moment de umanitate. Privind în urmă, la lungul șir de procese, încarcerări, umiliri, amenințări, hărțuiri, e greu să digeri umorul, uneori amar, uneori amestecat cu revoltă și infinită amărăciune, care îl ține pe acest om în firul poveștii lui, o poveste despre un protest care-l acaparează, care devine identitar, până când îi înghite pe toți cei din jurul lui, până când ajunge să se audă, cu volumul dat la maxim, dintr-o pagină de carte despre istoria noastră absurdă, tragică și foarte recentă.

„Sunt văduva lui Aleksei Navalnîi”