Scandalul Louis Vuitton & ia românească: ce pierdem din vedere

Scandalul Louis Vuitton legat de copierea iei românești are multe aspecte prea puțin discutate în spațiul online în aceste zile.

Editorial de Ioana Ulmeanu

Controversa fashion online a acestor zile în România a fost, fără urmă de îndoială, disputa privind o creație a casei franceze Louis Vuitton care seamănă în mod izbitor cu un model de ie românească. Apărută pe Instagram într-o postare ce promova noile modele de poșete ale casei, respectiva bluză a ajuns în atenția comunității locale online La Blouse Roumaine, care a lansat imediat o campanie care cere creditarea inspirației și scoaterea din colecția Vuitton a pieselor care ar fi fost copiate.

„Dragi comunităţi din Mărginimea Sibiului, Oltenia de sub munte, Ţara Făgăraşului, Argeş, sudul şi centrul Transilvaniei şi orice persoană, colecţionar, artizan şi simplu iubitor, iubitoare a cămăşii şi portului specific Mărginimii Sibiului, păstrat inclusiv în zonele unde au migrat oamenii din această regiune, vă rugăm să ne sprijiniţi în noua campanie ‘Give Credit’ (A da recunoaştere) ce are în centrul său utilizarea de către brandul Louis Vuitton a cămăşii de Mărginime în noua colecţie 2024, fără menţionarea originii şi acordul păstrătorilor de zestre culturală”, spune postarea La Blouse Roumaine, care a strâns deja peste 9000 de like-uri și sute de comentarii.

Și postarea de pe contul de Instagram al casei Vuitton a generat rumoare. În urma campaniei românești, aproximativ o mie de comentatori revoltați au cerut casei franceze fie să recunoască originile piesei pe care o promovează, ori să înlăture din colecție piesele care seamănă prea mult cu celebra cămașă cu altiță, parte și din patrimoniul imaterial UNESCO, din 2022. Mai exact, ia sau „arta cămășii cu altiță” a fost recunoscută drept „element de identitate culturală în România și Republica Moldova” pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității.

View this post on Instagram

A post shared by La Blouse Roumaine (@lablouseroumaine)

Nu este pentru prima dată când astfel de acuzații de plagiat plutesc asupra caselor de modă, chiar și a celor de lux. Aceeași comunitate semnala că brand-ul Tory Burch a preluat un model tradițional românesc în 2017, și tot pe-atunci se viraliza o postare despre felul în care casa Dior ar fi copiat un cojoc binșenesc. Ba mai mult, artistul român Mircea Cantor, a cărui practică încorporează deseori motive și teme folclorice, alătura puțin mai târziu un cojoc Dior și unul din Bihor, în aceeași lucrare, legându-le simbolic printr-o funie brodată.

„Nu m-a interesat latura polemică, ce m-a interesat a fost cum această vestă a avut un impact în mintea unui creator care a preluat-o și a dus-o mai departe. A dus-o în lumea largă a modei. Într-un fel, și aici balanța tremură, absolut extraordinar e că designerul a preluat-o exact la fel. Pe mine lucrul ăsta mă bucură, paradoxal. Ei au respectat lucrul neștiind toate acele motive, casa, organul masculin etc., au făcut dintr-o vestă de bărbați un accesoriu feminin. Dar vezi acolo o continuitate a unei tradiții care a trecut la un alt nivel. Pentru mine a fost o legitimare a existenței acelei tradiții și o punere în valoare a ei. Sunt mulți designeri care preiau elemente, dar să iei un element și să îl folosești ca atare mi se pare un act extrem de curajos. Da, nu au zis că e vesta binșenească, dar vor zice acum. Dar asta e secundar, e suprafața apei, care e tulbure. Dincolo de asta e ceva mult mai mare. Trebuie să ne dea de gândit toate acestea – ce înseamnă? Noi ar fi trebuit să zicem: uite, asta e, și să nu fim supărați, pentru că vesta aia a stat acolo mult timp.”, declara artistul în 2018 pentru ELLE România.

Anul trecut, același artist era comisionat de casa Dior să creeze o variantă a iconicei genți Lady Dior, pe care Cantor a ales să o lucreze încorporând, încă o dată, motive tradiționale. Iar cercul completat în acest fel nu este nici pe departe primul. Gucci a ajuns să colaboreze cu Dapper Dan, o figură legendară a New York-ului, care a debutat în cariera sa în modă ironizând logo-ul casei, după ce Alessandro Michele, designerul brand-ului italian, a copiat într-o colecție creațiile stilistului din Harlem. Iar acesta este doar un exemplu.

Și dincolo de moda de lux, controversele privind cazurile de plagiat abundă. Aproape că nu trece o săptămână fără ca un mare lanț fast fashion să nu aducă în magazine piese puternic inspirate de creațiile caselor celebre sau, încă mai trist, elemente copiate evident după creațiile unor designeri mici, la început de drum. Oricât ar semnala aceștia că munca le-a fost furată, însă, și oricât ar crește vocile lor în social media, procesele prin care să-și obțină dreptatea lipsesc. În parte pentru că legislația care să-i ajute lipsește, și în parte pentru că nimeni nu s-ar putea confrunta în instanță, pe cont propriu, cu resursele de care are parte un lanț fast fashion sau un conglomerat luxury.

Iar apoi mai este și cazul aproprierii culturale. Scandalul Louis Vuitton legat de ia din Mărginime este unul care privește un plagiat, sau aproprierea unei întregi culturi? Un exemplu evident legat de aproprierea culturală este cel legat de kimono-uri, piese tradiționale pentru care nu există un singur creator, dar care sunt specifice unei culturi, la fel ca în cazul iei. Și ce fashionista nu deține cel puțin o astfel de piesă sau una puternic inspirată de ea, pentru plajă, pentru seară sau pentru alte ocazii?

În chestiunea iei discutată aici, o altă nuanță este importantă. Căci, da, ia este un simbol românesc apreciat și recunoscut, cum spuneam, de instituții internaționale. Însă e simplu ca dezbaterea din jurul ei să ia imediat o turnură naționalistă, așa cum s-a întâmplat în multe dintre comentariile la postările generate de scandalul Louis Vuitton. De la a discuta pe baza unui eventual caz de plagiat sau apropriere și până la a ajunge la discursuri de tipul „nu ne vindem țara” este doar un pas, dar în direcția greșită.

Tot un pas în direcția greșită, aș spune, este și declarația Ralucăi Turcan, ministra culturii, care a sesizat imediat potențialul subiectului și a declarat că intenționează să vorbească cu reprezentanții casei Vuitton pentru „recunoaşterea valorii patrimoniale şi culturale a pieselor tradiţionale româneşti (…) Vă pot spune însă că abordarea va fi una în spiritul obţinerii recunoaşterii la nivel internaţional a valorii inestimabile a tradiţiei româneşti şi a transpunerii acestui ‘incident’ într-o oportunitate pentru a face cunoscută ia/cămaşa românească tradiţională, la nivel internaţional”. Cu siguranță că ministra, care are și consilieri juridici, știe că nu poate obține decât o victorie de imagine din eventuala conversație. Însă tot ea este persoana care are pârghiile necesare pentru a proteja și promova creații tradiționale de tipul acestei cămăși, care putrezesc în muzee – lucru despre care nu s-a grăbit să declare nimic.

Ce trebuie să reținem din toată această poveste, însă, este faptul că moda rareori nu este copiată. E greu ca designerii să inventeze o dată la șase luni roata, și de aceea nici nu o fac. Nu e un lucru frumos, dar e legal. Spre deosebire de alte forme de manifestare artistică, rezultatele modei sunt ceea ce se cheamă obiecte funcționale, așa încât nu sunt protejate de același tip de legi ca celelalte produse artistice. Și chiar dacă instituții precum UNESCO au trasat deja cu zeci de ani în urmă modele de legi pe care statele să le implementeze pentru a proteja expresiile folclorului, puține dintre țări au apelat la ele. De ce? Pentru că este aproape imposibil să protejezi piese care nu au un anumit autor. Iile și alte piese tradiționale au creatori anonimi – în prea puține cazuri se cunoaște exact cine le-a executat. Puterea și frumusețea lor stă tocmai în faptul că sunt creații colective, împărtășite de-a lungul a generații, transmise și modificate constant în funcție de regiuni sau de imaginația și măiestria celor care le realizează. De aceea ele sunt libere de drepturi de autor, iar din punct de vedere juridic tocmai acest caracter anonim le face parte din patrimoniul cultural imaterial.

Așa încât să reproșăm unei mari case că a furat un model de cămașă românească e inutil. Că nu e frumos să o facă fără să citeze inspirația? E adevărat. Dar e la fel de adevărat că a cere unui gigant business să aibă practici onorabile în acest sens e o pretenție de o naivitate înduioșătoare.