Inventing Anna: să o placi pe Anna Sorokin nu e un eșec moral

Inventing Anna ne place și ne deranjează în egală măsură, pentru că nu putem să decidem dacă ar trebui să empatizăm cu Anna Sorokin sau să-i condamnăm acțiunile.

Editorial de Ioana Ulmeanu

Zilele trecute încercam în redacție să găsim cel mai potrivit cuvânt care să redea în limba română termenul de hustler, după ce Julia Fox (nu întâmplător, prietenă cu Anna Sorokin) se definise astfel într-o postare pe Instagram. S-au vehiculat expresii care nu reușesc să transpună sensul întreg, precum persoană care dă din coate ca să obțină ce dorește, dar și cuvinte care trimit clar la infracționalitate, precum combinatoare sau borfașă. Nu am ajuns la o concluzie satisfăcătoare, care să reușească să arate întreg spectrul acțiunilor pe care se simt îndreptățiți să le execute cei cu ambiție și convinși că singura cale de a câștiga lupta cu un sistem este să nu urmeze regulile.

Se dovedește că dilema noastră are mare legătură cu Anna Sorokin, tânăra care a pretins vreme de câțiva ani că este moștenitoarea unui fond uriaș, în a cărui posesie avea să intre după împlinirea vârstei de 25 de ani, și a cărei poveste este spusă (din nou) zilele acestea de miniseria Netflix Inventing Anna, creată de Shondaland. Dacă n-ai apucat să o vezi deja, te atenționez că urmează spoilere, dar nu dintre cele pe care nu le-ai întâlnit deja dacă ai citit măcar titlurile din presă sau postările din social media care o au în centru și care au înflorit în ultimele zile, dezbătând cu ardoare marea problemă morală a săptămânii: e OK sau nu să îți placă Anna Sorokin?

Ca să nu lungim povestea, Sorokin a pretins că numele ei este Anna Delvey, că urmează să aibă foarte mulți bani, dar că până atunci vrea să demonstreze familiei sale că este perfect capabilă să reușească pe cont propriu, iar felul în care vrea să o facă este să deschidă un club în New York, care să conțină restaurante, camere de hotel, spații de expoziție în care să arate lucrările celor mai în vogă artiști etc. Numai că nici unul dintre aceste lucruri nu era adevărat, deși nimeni nu poate ști cu certitudine dacă scopul final nu reprezenta un soi de realitate tangibilă în imaginația lui Sorokin. Dar asta este (aproape) irelevant. Importante sunt acțiunile ei manipulatoare, prin care a exploatat o mulțime de oameni bogați și celebri să îi acorde încredere, să îi intermedieze contacte sau chiar să îi ofere bani. Ceea ce au și făcut. Ei bine, după ce Sorokin a ajuns, cu susținerea acestor oameni, foarte aproape să obțină împrumuturi de 40 de milioane de dolari pentru a-și deschide clubul, în același timp reușind să fie prezentă la petrecerile elitelor, să călătorească in style, să se amestece constant cu personaje situate foarte sus pe scara socială, întreg ansamblul pe care și-l construise prin înșelăciune s-a dărâmat… iar Sorokin a ajuns în cele din urmă în penitenciar.

Inventing Anna începe de acolo povestea, pe care o spune prin intermediul personajului Vivian Kent, o jurnalistă care vrea să-și apere onoarea profesională rănită de un articol între timp retractat, inspirată de Jessica Pressler, cea care a scris, pentru New York Magazine, povestea reală a Annei. Pe acel articol se bazează întreg scenariul (Anna Sorokin este interpretată de Julia Garner, Kent – de Anna Chlumsky), care ne poartă prin felurite situații pe care jurnalista reușește să le reconstituie pentru materialul ei, apelând la apropiații lui Sorokin – fiecăruia fiindu-i dedicat câte un episod.

Să ne înțelegem, Inventing Anna este o poveste delicioasă, care adună laolaltă ingrediente ce cu greu ar putea să nu funcționeze împreună. Avem acolo celebrități, modă, New York-ul în sine, vacanțe exorbitante, o imagine atent curatoriată în social media, practic toate lucrurile care ne stârnesc azi invidia și care constituie un fel de apogeu al lucrurilor pe care am învățat să ni le dorim. Și, desigur, avem și un personaj central foarte interesant, care nu se dă în lături de la nici un fel de înșelătorie pentru a-și atinge scopul.

Genul acesta de personaj e în mare vogă acum, doar dacă ne uităm la discuțiile generate de The Tinder Swindler și la următorul proiect inspirat de o înșelătorie de proporții, The Dropout, care va avea premiera în martie. Faptul că poveștile acestor oameni devin seriale sau filme arată cât succes au în viața reală, dar și cât de mult interes există, în rândul publicului, pentru mișmașurile puse la cale de ei. Suntem fascinați de acești hustlers, de felul în care se prezintă lumii și de cât de seducători pot fi în dansul lor manipulator la limita între ceea ce este acceptabil și ceea ce e imoral sau chiar ilegal.

Iar ce este imoral sau ilegal în această privință merită o discuție mai largă. Între cei care au privit-o pe Anna Sorokin cu încântare și s-au uitat la Inventing Anna ca la o telenovelă inspirată de o istorie de viață care bate de departe filmul și cei care s-au uitat la miniserie strâmbând din nas, acuzând Netflix că glorifică acțiunile unei infractoare (și face profit din asta, în vreme ce o și reabilitează), dilema aceasta etică nu ne lasă să ne bucurăm pur și simplu de entertainment, pentru că ne provoacă să decidem mai întâi dacă o înșelăciune poate fi sau ar trebui să fie distractivă. Avem o dilemă, după cum îmi mărturisea o colegă care nu decisese dacă e corect sau nu să o urmărească pe Anna Sorokin pe Instagram, când vine vorba să ne placă Anna. Pentru că e o infractoare dovedită, pentru că se află și acum într-un centru de detenție din SUA (așteptând deportarea, după expirarea vizei) și pentru că nu suntem chiar lămuriți dacă acțiunile ei sunt rezultatul unei inteligențe aparte, a unui caracter josnic, a unei ambiții fără margini sau chiar a unor tulburări de sănătate mintală.

Dar jocul pe care l-a jucat Anna Sorokin nu are de ce să ne tulbure. În lumea de azi, fiecare dintre noi îl joacă într-o măsură sau alta. Toți ne prezentăm lumii în cea mai bună variantă (sau măcar încercăm să o facem), toți punem în act un soi de înșelătorie de tipul fake it till you make it (iar în lumea numerelor mari de urmăritori în social media, unde mizele financiare sunt și ele mari, lucrul acesta e comun), toți avem un scop și ne permitem ocazional să fentăm principii morale perfect justificat față de noi înșine. Trăim într-o lume în care ni se spune că putem avea acces la tot: satisfacție, bani, respect, succes, dacă urmăm o serie de reguli, dar în același timp vedem zi de zi cum regulile nu se aplică decât unora, care mai degrabă tind să nu atingă decât accidental succesul. Ne uităm cu admirație la poveștile cosmetizate ale miliardarilor „self made” și ne spunem că munca din greu ne poate duce acolo, deși ne e clar că nu o face. Și undeva suntem conștienți de faptul că sistemul în sine nu ne permite să o facem fără să-l fentăm, că meritocrația e o iluzie și că mai important e felul în care te vinzi, în care apari în fața lumii. Pentru asta e ușor să empatizăm cu Anna Sorokin. Pentru asta e și atât de simplu să o judecăm.

Ce e fascinant la Anna este cât de aproape a fost să reușească în ce și-a propus, mi-a spus într-o seară, pe Zoom, Alexis Floyd, cea care o joacă pe cea mai bună prietenă a lui Sorokin, Neff, în serial (citește ce a rezultat din conversațiile mele cu ea, cu Arian Moayed, care îl interpretează pe avocatul lui Sorokin, și cu Anna Chlumsky în numărul de martie al revistei). Și e adevărat. Dacă ar fi reușit până la capăt, ne-ar fi fost mult mai simplu să o iertăm.