În teatru, ca-n biserică, nu se fluieră! O poveste despre elitism, misoginie și foarte puțin despre Alina Ceușan

Creatoarea de conținut Alina Ceușan este ținta unui val de jigniri după ce a făcut neimaginatul: și-a pozat picioarele sprijinite pe balustrada lojei teatrului Odeon. Ce putem constata din asta?

Editorial de Ioana Ulmeanu

Alina Ceușan este iar subiect principal în circul opiniei publice care nu ratează nici o ocazie să se scandalizeze selectiv. Ce a făcut creatoarea de conținut? Ei bine, aflată la petrecerea de închidere a primei ediții Mercedes-Benz Bucharest Fashion Week, s-a pozat cu picioarele întinse peste balustrada unei loje de la Odeon și a postat imaginea pe contul său de Instagram. Dincolo de calitățile estetice ale pozei, atitudinea ei a atras atenția. Specific, atenția actriței Oana Pellea, care a sancționat gestul printr-o postare pe Facebook.

„O persoană de sex feminin, ‘influencer’ de profesie, nu dau nume pentru ca NU doresc sa i fac reclama, a postat o fotografie, pe o rețea socială, in care isi etaleaza picioarele ridicate pe balustrada unui balcon dintr o sala renumită de spectacol… E un selfie de picioare…dizgratios, nesimtită postare. Nu ma interesează ca nu era un spectacol de teatru ci un eveniment de ‘fashion’.” Pellea a continuat prin a spune că locul cu pricina a fost pe vremuri frecventat de oameni precum Alexandru Paleologu, Octavian Paler sau Lucian Pintilie, și i-a reproșat Alinei Ceușan că „a vrut sa provoace, am inteles ca isi face reclama cu o postare nesimțită…si totusi…câtă lipsa de bun simț, educație, cât prost gust, câtă vulgaritate … Daca persoana respectiva imi citește postarea ( m as mira) ii spun atat: SA VA FIE RUSINE!”.

A fost suficient pentru ca o mulțime furioasă de oameni să o transforme pe Ceușan în cel mai rău lucru care s-a abătut vreodată asupra țării, iar injurii precum „proastă” – chiar „proasta României” în newsletter-ul unui jurnalist, „țoapă”, „vulgară”, „incultă”, „lipsită de respect” s-au rostogolit cu sete de pe tastaturi, de parcă abia așteptau o ocazie să se reverse. Alina Ceușan și-a cerut scuze public, a șters postarea cu pricina, și-a asigurat publicul că gestul nu se va repeta și a atras atenția asupra faptului că prețuiește activitatea din teatre, pe care a și sprijinit-o în trecut și pe care a promis că o va susține încă mai mult în continuare. Oana Pellea, la rândul ei, și-a editat postarea, arătând că nu dorește să o transforme pe creatoarea de conținut în ținta atacurilor, iar ceva mai târziu a editat-o din nou, arătându-și aprecierea pentru gestul lui Ceușan de a-și cere scuze. „Persoana respectiva si a cerut scuze public . Este de apreciat! A recunoscut ca a greșit si a promis ca nu va mai repeta astfel de gesturi. E foarte rar ca o persoana sa si asume public o greșeală. Apreciez atitudinea dânsei.”

Ar fi putut povestea aceasta, așa cum s-a desfășurat ea, să rămână un schimb de replici între două persoane publice? Aparent, nu. Și ce vreau să fac în continuare e să mă uit la motivele pentru care asta nu se întâmplă. Și aș spune că principalul motiv este acela că aproape întreaga suflare românească urăște din suflet influencerii, oameni care, în opinia multora, se bucură de mult prea multe privilegii pentru o activitate frivolă și care nu aduce neapărat valoare în viețile altora. Dacă trecutele scandaluri care le-au avut în centrul lor pe Ana Morodan, Christina Ich, Sânziana Negru etc. ne-au învățat ceva, atunci acel lucru este că nici o scăpare/greșeală, nici un gest necugetat nu rămâne nesancționat. Departe de a crede că gesturile celor de mai sus nu trebuie să atragă partea lor de răspundere, spun totuși că scandalul care le înconjoară e deseori disproporționat față de gravitatea faptelor.

Numele de mai sus nu sunt întâmplătoare și ne indică încă un lucru. Femeile care creează conținut sunt sancționate mai des, mai mult, mai aspru de opinia publică. Dorian Popa, Bromania, practic orice fel de influencer bărbat care e acuzat de ceva și nu este George Buhnici va scăpa mai ușor de oprobiul public decât o femeie, pentru acțiuni comparabile. Nu e de mirare, pentru că misoginia este un sport la care România întreagă face performanță.

Și apoi, mai este un lucru. Avem, în bula aceasta a rețelelor sociale pe care se încing atâtea dezbateri și se expun atâtea păreri, cultul valorilor absolute. Iar Teatrul cu T mare este una dintre ele. Firește, fiindcă teatrul este locul unde se „întâmplă” cultură în fața ochilor noștri, e un loc al magiei, al educației, al învățării. Este locul în care, prin excelență, se presupune că se vorbește fățis ceea ce se cheamă „truth to power”. Este locul unde apar sau se construiesc socluri pentru „monștri sacri”, e poate, mai mult decât orice alt domeniu cultural, un loc care a reușit să-și păstreze prestigiul de necontestat. Și tocmai pe detaliul acesta, de necontestat, aș vrea să pun accentul. Căci oamenii care practică și alcătuiesc, generic, teatrul au deseori cuvinte grele de adresat celor ale căror acțiuni par că ar știrbi din reputația aceasta nepătată a domeniului lor. Manelele cântate pe scena Teatrului Național? Inadmisibil (deși, cum am mai spus, un teatru național ar trebui să reprezinte culturile tuturor celor care alcătuiesc… națiunea). Glezne pe catifeaua atinsă în trecut de somități? Nici vorbă! Telefoane care sună accidental în timpul unui spectacol? De negândit! Acțiunile acestea sunt foarte diferite – dar toate conduc la același tip de sancțiune și la aproape unanimitate în reacții.

Însă nu toate acțiunile care știrbesc prestigiul teatrului sunt sancționate unanim. Care nu sunt? Hărțuirile, precum cele documentate în cadrul proiectului Catedra de abuz, ale regizorilor sau ale profesorilor din UNATC sau acuzațiile precum cele ale Vioricăi Vodă la gala premiilor Gopo au atins mult mai puține sensibilități. În fapt, aș putea să-i număr pe degete pe oamenii de teatru care s-au solidarizat cu studentele sau actrițele care au vorbit despre lucrurile prin care au trecut. La fel, distribuirea de ziare legionare sau discursurile extremiste ca cele ale lui Dan Puric pe scena Teatrului Național nu nasc aproape nici o discuție.

Și atunci aș putea zice că teatrul își ratează misiunea de a spune adevărul în fața puterii. Firește că nu-i așa, firește că nu în toate cazurile. Dar deseori o face. Aș putea spune că deseori face un zid în jurul presupușilor agresori, al conservatorilor dovediți, al celor care realmente ar trebui să fie sancționați sau măcar trași la răspundere. Nu cred că aș greși foarte mult dacă aș presupune că dorința colectivă de a conserva prestigiul de care se bucură această artă sancționează mai degrabă pe cei care atrag atenția asupra lipsurilor din domeniu. În încercarea de a nu-și altera respectul de care se bucură, Teatrul românesc cu T mare se întâmplă să nu se respecte pe sine, din interior, în vreme ce nu tolerează nici o abatere exterioară.

Acum, ca adevărul spus până la capăt, gestul Alinei Ceușan nu a fost un protest la toate cele de mai sus, ci cel mai probabil, după cum a spus chiar ea, o acțiune necugetată în fața oportunității unei imagini interesante. Dar el ne arată ceva mai interesant: că ne năpustim deseori pe ocazia unui scandal confortabil. Că ne place să ne apărăm valorile atunci când „atacul” asupra lor nu e neapărat semnificativ. Că e mai simplu să fim ultragiați când direcția insultelor noastre e în jos. Nicidecum când e vorba, ferească sfântul, despre egali. Că avem ipocrizia de a ne scandaliza selectiv, iar selecția aceasta spune ceva despre noi toți.