Mai jos, gandurile sincere ale echipei ELLE despre cel mai trist moment prin care am trecut impreuna.
DURERE
Cand iti mor rude, prieteni, familie, tineri sau batrani, cand iti tarasti adolescenta prin cimitire si pe la pomeni in fiecare weekend, cand stii de la o varsta tanara unde se elibereaza certificate de deces si de cati colaci e nevoie pentru un parastas de 40 de zile, crezi ca stii cum e moartea. Eu credeam ca stiu. Stiam fiecare pas, de la aranjamentele cu groparii la sabloanele pentru coliva si la linistea primelor nopti dupa ce mortul pleaca din casa, pana la tresarirea pe care o ai cand o usa trantita de curent ar fi putut sa fie semnul ca cineva s-a intors acasa. Toate sunt modalitati felurite in care durerea se instaleaza, se asaza si apoi se manifesta, in drumul ei spre vindecare, de la cele mai pragmatice pana la cele care se invecineaza cu halucinatia. Si le stiam pe toate. Sau asa credeam, pana pe 30 octombrie seara. Atunci, extenuata dupa trei zile consecutive de sedinta foto, ma intorsesem acasa si aproape ca motaiam pe canapea, urmarind cu lehamite o dezbatere despre uriasa cautiune stabilita pentru Elena Udrea. Subiectul, in senzationalul lui strident, nu reusea sa ma acapareze, asa ca aproape alunecasem in somn, cand burtiera de Breaking News, aparuta prea des in programele de stiri, m-a facut sa ma ridic, intai ezitanta, intr-un cot. Apoi sa ma scol, in panica si neputinta, cu totul, ducandu-mi mainile la gura in gestul sinistru al babelor care jelesc. Si abia ore mai tarziu, butonand pe toate canalele cu necredinta, dupa ore intregi de soc si de asteptare, dupa imagini needitate difuzate fara discernamant, dupa cifre care cresteau si declaratii contradictorii, dupa ce feed-ul de Facebook imi explodase, a venit durerea. Nu stiam de unde vine si ce sa fac cu ea. Intamplarea a facut sa nu il cunosc pe nici unul dintre oamenii care fusesera acolo in acea seara. Dar, in saptamana care a trecut de la incendiu si pana acum, cand scriu vorbele acestea, am invatat un fel nou de durere. Durerea mea s-a labartat cu fiecare om despre care mai auzeam ca a murit sau e in stare critica. A crescut pe masura ce, inundata de informatii, m-am surprins invatandu-i pe oamenii aceia, afland cum ii cheama, ce fac, cu cine erau acolo si de ce. S-a ingrosat teribil dupa primele gesturi timide de voluntariat, cand am vazut ce nevoi exista, dincolo de declaratiile oficiale (avem de toate!), si cand furia a venit sa completeze sentimentul meu, dublata de neputinta si de regret. S-a manifestat in liniste, curgand in pasii mici din Marsul Tacerii, cel mai emotionant moment trait vreodata alaturi de o multime. A palit, vreme de cateva ore, cand am iesit in strada sa strig. Si aproape ca s-a transformat cu totul in triumf atunci cand un guvern a cazut. S-a intors, insa, cu mai multa forta, doar la cateva ore dupa ce jubilam, sa ma plesneasca si sa ma trimita inapoi in coltul in care zacusem, prabusita in mine. S-a intors si nu da semne sa plece. Si s-a transformat intr-un alt fel de durere, una care nu este pentru cativa oameni care au murit, ci care plange caile pe care noi toti am ales sa mergem dupa durerea aceasta. Si e o durere pe care ma bucur ca o simt, ca nu sunt amortita inca de toata mizeria, imuna in fata ei. Dar e o durere mai larga, mai surda, pentru un popor care o sa uite tot ce s-a intamplat. Si, intr-un fel, asa ar trebui sa si faca. Uitam, pana la urma, neputintele si greselile noastre pentru ca nu am putea trai mai departe altfel. Iar durerea asta este pentru toate aceste neputinte. (Ioana Ulmeanu)
Vezi pe Libertatea filmarile secrete de la incendiul din Colectiv!
IMPLICARE
Daca tragedia din Colectiv s-ar fi petrecut cu zece ani in urma, sigur ma aflam acolo. Pentru ca am fost rockerita. Pentru ca sunt rockerita. Pentru ca prietenii mei rockeri cantau in trupa Rising Shadow. Pentru ca Vlad Telea (unul dintre chitaristii de la Goodbye to Gravity) a fost baterist in Rising Shadow. Pentru ca Alex Pascu (basistul de la Goodbye to Gravity) mi-a fost coleg de liceu (era cel mai mic si, asa cum se intampla in acele vremuri, era „agatat in cui’, isi aminteste un alt rocker celebru, Paul „Slayer’ Grigoriu) si, mai tarziu, am fost si colegi la ELLE. Si pentru ca aveam multi prieteni care au fost pe 30 octombrie la Colectiv. Chiar daca nu am fost acolo, am vorbit cu toti cei care au fost, am citit tot ce se putea citi despre evenimentul tragic, am cautat informatii chiar si despre victime pe care nu le cunosteam, am ascultat obsesiv „The Day We Die’, am donat. Mi-a fost greu sa aleg cui sa donez… Am iesit in strada la Marsul Tacerii, apoi am iesit in Piata Universitatii. Am fost intr-o miercuri seara la ora 12 noaptea, impreuna cu multi colegi de la liceul nostru („Goethe), sa aprindem o lumanare pentru Alex Pascu. M-am implicat. Sau cel putin eu asta cred. Nu sunt mandra de mine ca a trebuit sa se intample aceasta tragedie, in care oameni apropiati mie au avut de suferit sau nu mai sunt, pentru ca in sfarsit sa mi se activeze simtul civic. Nu am mai iesit in strada din 90, cand mama ma lua cu ea in fiecare seara printre asa-zisii „golani care voiau schimbare. Acum am iesit si eu si am scandat „Jos sistemul!. Pentru ca sunt #colectiv. Si pentru ca povestea asta este despre noi toti. (Domnica Margescu)
DOLIU
Pozele prietenilor mei de pe Facebook inca sunt indoliate, iar ecourile manifestatiilor din oras abia s-au risipit. E liniste. Pentru noi, e doar o alta zi la birou. O alta zi in care aflam ca numarul victimelor e in continua crestere, in care citim despre inmormantari, cereri de donare de sange intercalate cu diverse incercari de manipulare politica si teorii ale conspiratiei propagate pe retelele sociale. Tragedia de la Colectiv ne-a unit sub un hashtag iubirea fata de semeni, setea de dreptate, spiritul civic si frica de moarte. Insa, dincolo de faptul ca am protestat in oras, ca am aprins o lumanare la locul tragediei sau ca am spus o rugaciune sunt si oameni (precum o colega si multe alte cunostinte) care s-au implicat proactiv in ajutorarea victimelor si familiilor acestora. Adevarul e ca fiecare dintre noi reactioneaza altfel in fata unei catastrofe care l-a afectat, direct sau indirect. Iar ce am vazut in jurul meu mi-a amintit de cele cinci stadii ale durerii. Negarea e un mecanism de aparare care te ajuta sa treci peste socul initial. Cand a avut loc incendiul eram in Atena, departe de stirile de la televizor, de postarile grotesti de pe Facebook sau de alte surse de informare, despre care am aflat ulterior ca au bantuit oamenii multa vreme de la stingerea flacarilor. Insa m-a sunat fratele meu stabilit in Cehia si m-a intrebat daca sunt bine. Ca ar fi auzit despre un incendiu dintr-un club din Bucuresti si ii era teama sa nu fiu printre victime. L-am asigurat ca totul e perfect. Si, nu stiu din ce motiv, mi-am imaginat un sfesnic cu lumanari rasturnat in mijlocul unui club, un incendiu mic stins de oamenii din jur care au aruncat repede pe flacari apa plata pe care o tineau in mana. El mi-a spus clar ca sunt 20 de morti. Eu nu am vrut sa aud, nici nu m-a interesat in ce club se intamplase. Eram sigura ca a inteles el gresit. Mi-a luat doua zile sa procesez informatia. Sa-mi permit sa ma ingrozesc, sa ma documentez, sa ma revolt. Si, odata revenita in tara, m-am contaminat cu furie – al doilea stadiu al durerii colective. Este sentimentul care a animat oamenii, pe buna dreptate, sa se revolte impotriva sistemului, a Bisericii… a ceasului rau. Si care, printr-un efort comun, a produs niste schimbari (ne)asteptate. S-au negociat niste cerinte, s-au exprimat niste dorinte, s-au obtinut mici victorii. Negocierea e cel de-al treilea stadiu al durerii. In timp ce scriu aceste randuri se simte in aer o tristete surda. Unii dintre noi au pierdut prieteni buni, cunostinte dragi, altii sufera din empatie. Desi este un articol pe care il construim toti, in mod colectiv, vorbim din ce in ce mai putin despre tragedie. Probabil e un val de depresie, despre care se spune ca ar fi penultimul stadiu al digerarii unei traume. Psihologii spun ca urmatorul pas e acceptarea. Si vom accepta, vrand nevrand, ca nimic nu mai poate aduce victimele inapoi. Dar sper, de dragul tineretilor arse de foc in acea noapte, sa nu mai ajungem sa acceptam niciodata lucrurile asa cum au fost. (Lavinia Gogu)
IGNORANTA
Ne-a ajuns din urma ignoranta! Nimic nu mai este la fel, dupa seara de 30 octombrie! Ne plangem prietenii, ne plangem neputinta si ne plangem de mila. Si ce facem mai departe? Ramanem neputinciosi si in genunchi? Sau riscam totul si murim cu ei de gat? Cu ei, cei care ne reprezinta si care ne manipuleaza tara asta frumoasa si seaca de stima. Chiar si acum cand scriu acest text, imi vin in minte doar intrebari, acuze, mai putin afirmatii si solutii coerente. Si asta pentru ca da, fac parte dintr-o generatie statica. Fac parte din generatia care a invatat ca trebuie sa te descurci, cum-necum, sa taci si sa faci, sa dai din coate. Am mers cu valul, viata ne-a impins mai departe, am crescut si ne-am aplecat tot mai mult de spate, in loc sa stam drepti. Noi, cei nascuti in anii 70, suntem o generatie de sacrificiu, dar asta nu ne scuza! Si viata nu merge inainte, cel putin, nu la fel! Pentru ca ne-am trezit din somnul dulce al ignorantei, platind un pret al naibii de mare! Asa ca am iesit in strada, tipand, scandand si cerand. Vrem scoli sigure pentru copii, vrem legi care sa nu lase loc loc de interpretari, vrem un sistem functional! Si pentru toate astea, si pentru cei care s-au stins tragic de devreme, in cei mai frumosi ani ai vietii, poate, trebuie sa ne implicam prin fapte. Schimbarea nu vine de la sine si nu vine nici de la un singur om, chiar si presedinte de stat sa fie, ci vine de la societate, de la fiecare in parte. Si doar asa, partea devine un intreg #colectiv! O voce colectiva solidara, o natie care si-a invatat lectiile si care actioneaza. Asta vrem, asta promitem, asta facem si asta este singura solutie! Suntem toti vinovati ca am ingaduit si ca am inchis ochii, dar vom fi si mai vinovati daca nu declansam schimbarea prin fapte, prin participare si prin glas civic. (Alice Bursuc)
GRIJA
Vineri, 30 octombrie 2015. Am petrecut o seara frumoasa si animata alaturi de vechi si buni prieteni. Intr-un club din Bucuresti. Am ras mult si am stropit distractia noastra cu vin alb si shot-uri de rom. Din pacate, am terminat petrecerea mai repede decat as fi vrut. Un pic inainte de ora 11. M-a sunat Ana, fetita mea, plangand. Ar fi vrut sa fiu langa ea sa o adorm. Am oscilat intre a ramane alaturi de prietenii mei, pe care ii vad atat de rar, si intoarcerea acasa. Pana la urma, lacrimile Anei au invins si am chemat un taxi. Pe drum am tot auzit notificarile telefonului. Dar eram prea necajita de soarta mea de mama singura ca sa ma uit la ele. Le-am ignorat. Le-am ignorat si atunci cand am ajuns acasa si am gasit-o pe Ana dormind. Mi-era ciuda. Asa ca m-am trantit in pat si am adormit. A doua zi m-am trezit foarte devreme (era inca intuneric afara) si am gasit mesajele din ce in ce mai impacientate ale prietenului meu, trimise din cealalta parte a lumii. „Esti OK? Sper ca n-ai fost in Colectiv! Da-mi un semn ca sa stiu ca esti bine. Atunci am aflat despre Colectiv. Am primit vestea de undeva de pe cealalta parte a Oceanului, desi fusesem la cativa kilometri de acel loc. Si, recunosc, primul gand care mi-a venit in minte a fost unul egoist: as fi putut fi acolo! Sau tragedia aceasta ar fi putut fi in oricare dintre locurile in care ma duc sa ma distrez. Ar fi putut fi chiar in locul in care fusesem cu cateva ore inainte. Imi priveam fetita si plangeam. Pentru zecile de victime, pentru dimensiunea catastrofei, pe care mintea mea incerca sa o cuprinda, sau pentru faptul ca eram asa de norocoasa ca sunt langa ea si o vad dormind? In scurt timp, prietenii si cunoscutii mei si-au facut curaj. Mesaje, telefoane, alte mesaje… De la fosti iubiti pana la o fosta bona a Anei. Toti erau ingrijorati si voiau sa se asigure ca sunt bine. Prieteni din strainatate isi manifestau solidaritatea cu bucurestenii. Fetita mea se uita la stiri si a vrut sa verifice: „Clubul asta nu e in Centrul Vechi, unde te duci tu, nu-i asa, mami?. Am asigurat-o ca nu, dar adevaratul raspuns imi statea pe buze: „Clubul asta e si in Centrul Vechi, si in cinematografele de pe Magheru, si in cafenelele de pe Calea Victoriei. Clubul asta e peste tot in Bucurestiul asta, pe care il iubesc atat de mult. Si atunci am inteles ca pentru mine lectia acestei tragedii este ca, desi nu putem controla tot (nu pot sa promit ca nu voi mai merge la un teatru pe bulevard), ar trebui pe cat posibil sa am eu insami grija de mine si sa nu-mi asum riscuri inutile: sa-mi pun centura de siguranta atunci cand merg cu taxiul, sa ma duc la controale medicale periodice, sa nu traversez aiurea, alergand dupa un autobuz. Poate vi se par lucruri de bun-simt, dar am pacatuit de multe ori. Insa mesajele pline de ingrijorare ale apropiatilor mei m-au convins ca le pot rasplati dragostea intr-un singur fel. Iar tie, Ana, mai ales, nu-ti pot promite ca voi fi in fiecare seara langa tine, atunci cand vei adormi. Dar iti promit ca mami va avea grija! De ea.(Crina Alexe)
RESEMNARE VS. CIVISM
Colegii mei iti povestesc lectiile invatate de ei, cu care ma identific 100%, dar dupa toata durerea si tristetea Colectivului, ce facem, cu ce ramanem? Unul dintre efectele tragediei din Colectiv a fost aceasta revolta generala fata de autoritati si fata de cei care puteau preveni acest dezastru in care unii ne-am pierdut colegi si prieteni dragi, transformand cazul Colectiv intr-un catalizator pentru „mai bine. Din punctul meu de vedere acest „mai bine trebuie sa porneasca de la fiecare in parte. Eu, tu, noi – trebuie sa devenim schimbarea pe care o vrem in lume. Degeaba iesim cu miile pe strazi si ne batem cu pumnul in piept ca vrem alt sistem, vrem corectitudine, vrem justitie s.a.m.d., daca noi, la randul nostru, nu jucam dupa reguli. Si aici intervine partea complicata. Multi dintre noi poate suntem deja prea resemnati ca sa mai speram. Ma uit la generatia mamei, care ma intreba marti, 03.11.2015, de ce am iesit in strada. Soarta a facut ca in seara urmatoare sa ajungem in camera de garda de la Spitalul Elias cu o ruda. Mama astepta ingrijorata vesti si se uita ingrozita in jur, la conditiile din spital. I-am zis atunci: „Si ma mai intrebi de ce ies in strada… Nu ma intelege gresit, nu judec nici o secunda cadrele medicale sau timpul de asteptare, si in nici un caz in contextul Colectiv, in care stiu de la parintii colegilor si prietenilor mei internati dupa acest dezastru ca medicii au facut tot ce le-a stat in putinta. In conditiile date. Si iar te revolti ca nu exista sange in spitale, ca nu exista compasiune, ca nu exista dotari, ca nu exista etc., etc., etc. Dar, fii sincera, te-ai gandit sa donezi sange, haine sau bani si in alt context? In care nu erai socata de faptul ca la Colectiv puteai sa fii tu, prietenii tai sau copilul tau? Timpul este deja un produs de lux, motivatia – o resursa, iar gestionarea lor – o actiune riguroasa. In State, de exemplu, marea majoritate a modernizarilor, ca e vorba de scoli sau spitale, se fac din donatii private. Deci hai sa nu mai incercam sa fentam sistemul si sa recunoastem ca spiritul civic ar trebui sa existe si fara sa se intample o tragedie care sa ne sensibilizeze. (Cristina Craciun)
DRAGOSTE
In seara in care s-a intamplat tragedia din clubul Colectiv, ma aflam, alaturi de niste prieteni, intr-un restaurant bucurestean. La un moment dat, cineva a dat volumul televizorului mult mai tare decat in mod normal – televiziunile transmiteau de la fata locului. Noi, usor ametiti, prinsi in euforia unei seri oarecare de vineri, ne-am intors catre ecran si, nedumeriti, ne-am manifestat nemultumirea. „De ce trebuie sa ascultam vineri seara, mai ales intr-un context despre care am presupune ca e unul relaxat, buletinul de stiri?. Bref, asta era intrebarea care se afla pe buzele tuturor. Incendiu intr-un club din Capitala? Nu auzisem aproape nimic si ne imaginam ceva inofensiv, transformat intr-un eveniment de proportii de gustul televiziunilor romanesti pentru senzational. A doua zi dimineata, in momentul in care mi-am deschis laptop-ul, am inteles ce se intimplase cu o seara in urma. Au urmat cateva zile de cosmar, zile in care nu am fost in stare de absolut nimic. Cel mai tare ma urmarea fotografia unor tineri, a unui cuplu care pierise in noaptea aceea fatidica. Imaginea lor ma urmareste si acum. Si, mai ales, povestea lor de dragoste. Ea se salvase, dar a intrat dupa el. Nu a mai apucat sa iasa de acolo niciodata. Si el, la randul lui, se salvase. Dar, pentru ca nu o gasea in multime, a intrat din nou, sa o caute. Evident, nici el nu a mai iesit de acolo. De cateva saptamani imi tot pun intrebari, am sentimente contradictorii si ma intreb ce inseamna, de fapt, dragostea. Sunt convins ca am gasit un raspuns. Povestea acestor tineri, povestea eroilor mei, povestea Catalinei si a lui Mihai, ma intoarce la versurile lui Paul Éluard, versuri pe care le tot citeam in adolescenta, atunci cand traiam fiorii primei iubiri: „ Entre tous mes tourments entre la mort et moi / Entre mon désespoir et la raison de vivre / Il y a linjustice et ce malheur des hommes /Que je ne peux admettre il y a ma colère. (Maurice Munteanu)
TOLERANTA
Unul dintre lucrurile pe care le urasc cel mai mult e felul in care ne judecam semenii in functie de tot felul de etichete care vin la pachet cu prejudecatile aferente. Rockeri, manelisti, gay, romi, moldoveni, olteni, BDSM-isti, evrei, femei la volan, metalisti, musulmani, hippioti, atei – lista e lunga si poate fi completata oricat. Sigur, nu-i nimic nou in asta, oamenii si-au canalizat dintotdeauna ura (sau cel putin dispretul) spre cei care sunt „altfel, spre ceea ce nu inteleg, spre ceea ce e din afara cercului lor. Stiu asta, si totusi m-a socat in zilele care au urmat tragediei felul in care au fost etichetati tinerii care se aflau in club. „Rocker a devenit – din nou! – un termen peiorativ, s-a rostit cu un patos demn de alte cauze cuvantul „satanisti, s-a vorbit despre Halloween ca despre o sarbatoare neagra si despre dovleci sculptati ca despre instrumente ale unor ritualuri diabolice (desi Halloween-ul e, de fapt, sarbatoarea tuturor sfintilor si a stramosilor, dar asta e alta discutie); s-a ajuns chiar pana la fraze oribile de genul „Asa le trebuie, ce-au cautat acolo!. Incredibil – nu? – pentru anul de gratie 2015! Cand au inceput sa apara numele si fotografiile celor care si-au pierdut viata, au fost raniti sau pur si simplu se aflau acolo, la concertul trupei Goodbye to Gravity, am vazut cu totii ce oameni frumosi, inteligenti si educati erau, de fapt, cei care fusesera etichetati atat de dur si de grabit drept „satanisti. Nu stiu daca cei care s-au grabit sa-i infiereze (clerici sau laici) au realizat intre timp cat de nedreapta le-a fost judecata – sper din tot sufletul ca da. Personal, marturisesc ca m-au induiosat postarile pe Facebook ale unor manelisti, pline de compasiune la adresa victimelor „rockeri. Am realizat atunci, discutand cu colegele mele, ca poate si noi, care ne imaginam ca nu judecam pe nimeni dupa etichete, i-am privit uneori cu dispret pe unii sau pe altii – pe manelisti, de exemplu (si nu ma refer aici la etnie, ci pur si simplu la o categorie socio-culturala). Ne-am intrebat cata durere am fi simtit daca aceasta tragedie ar fi avut loc la un concert de manele. Oare tristetea asta enorma, care ne copleseste de atatea zile si care se amplifica mereu cu fiecare nume nou adaugat pe lista celor care s-au stins, ar fi fost la fel de mare daca victimele nu erau atat de… asemenea noua – fosti colegi, prieteni, prieteni ai prietenilor? O intrebare care ne-a tulburat, care ne-a aratat limite pe care nu ni le stiam. Si care ne preda – noua si, speram, tuturor romanilor – lectia TOLERANTEI. Si a compasiunii, dincolo de etichete. (Mihaela Frank)
SOLIDARITATE
Solidaritate: sentiment care ii determina pe oameni sa-si acorde ajutor reciproc. Asta este definitia pe care dictionarul o ofera acestui termen, a carui semnificatie adevarata am invatat-o in urma tragediei de la Colectiv.In pofida imaginilor si a relatarilor cumplite, a furiei, a durerii si a neputintei, solidaritatea si-a gasit loc. Realizarea faptului ca suntem atat de mici, atat de neputinciosi si atat de lipsiti de importanta in fata mortii este perceputa de fiecare persoana in mod diferit, insa durerea este la fel de intepatoare si greu de calmat. Fiecare ii face fata cum poate. Unii injura, altii incearca sa gaseasca vinovati, unii inmarmuresc pur si simplu in fata durerii si plang. Altii ajuta. In zilele ce au precedat tragedia, peste o mie de persoane au donat sange, doar in Bucuresti. Farmacii, psihologi, agentii de turism, restaurante si atatia alti oameni si-au oferit ajutorul. Retelele sociale, atat de blamate uneori, s-au transformat in canale eficiente pentru a transmite informatia, pentru a cere si a oferi ajutor, pentru a uni oameni. Suferinta a sute de oameni s-a dispersat, metamorfozandu-se in durerea tuturor. Dozata in cantitati mai mari sau mai mici, aceasta si-a gasit loc in sufletul fiecaruia. Ne-am simtit responsabili sa facem ceva, sa venim in ajutor, sa amortim durerea si sa nu ne mai simtim atat de neputinciosi in fata tragediilor. Fiecare dintre cele 12.000 de persoane care au pasit tacute alaturi la Marsul Tacerii a purtat pe umeri suferinta si neputinta. Au ales sa faca asta din empatie, din iubire, din solidaritate. Tragedia de la Colectiv a oferit niste lectii tuturor – despre eroism, despre furie, despre cum ne zbatem sa ignoram cat de insignifianti suntem in fata mortii. Eu am invatat o lectie despre solidaritate si despre faptul ca oamenii sunt, inainte de toate, buni. Si am inteles ca solidaritatea afisata in momentele in care ceilalti sunt vulnerabili este, poate, cel mai frumos act de iubire intre oameni. (Natalia Muntean)