Egale la TV: cum serialele din ziua de azi creează povești care ne schimbă viața

Dacă vedem mai multe femei ca oricând în serialele pe care le urmărim, este acesta un semn că producțiile TV țin pasul cu realitatea sau că au puterea să modeleze felul în care ne raportăm la lume?

În momentul în care scriu aceste rânduri aștept cu nerăbdare deznodământul celui de-al doilea sezon al serialului Big Little Lies. Sunt foarte curioasă ce se va întâmpla cu cele cinci femei atât de diferite care și-au unit forțele pentru a înfăptui un act în același timp salvator și imoral. În aceste episoade, lui Nicole Kidman, Reese Witherspoon, Shailene Woodley, Laura Dern și Zoë Kravitz li s-a alăturat și Meryl Streep, și deci, ca orice persoană căzută adânc în admirația acestei actrițe absolute a vremurilor noastre, cu atât mai tare îmi doresc să văd ce se întâmplă. Fără să dau spoilere, firește. Spun doar că cele dintre voi care nu ați văzut primul sezon trebuie să o faceți.

Sigur, între timp a început și seria nouă din Pose – serialul istoric creat de Ryan Murphy care spune povestea unor femei transgender din New York-ul anilor ’80. Istoric pentru că rolurile principale sunt interpretate chiar de femei transgender, ceea ce este o premieră. Dar și pentru că surprinde și dramatizează un moment cu importante semnificații pentru comunitatea LGBT+, când criza HIV începea să se ițească întunecată pe la petrecerile și competițiile hedoniste de costume prin care comunitatea încerca să își afirme în spații sigure o existență mândră, dincolo de convenții.

Iar între timp, urmăresc alte serii (Dead to Me, Grace and Frankie, Shes Gotta Have It, Killing Eve, Russian Doll, The Handmaids Tale, The Chilling Adventures of Sabrina, Stranger Things, Sex Education, Maniac etc.) sau mă întristează finalul unora. Cum e Veep, povestea în care admirabila și mereu hilara Julia Louis-Dreyfus joacă rolul vicepreședintei ambițioase și veroase a Statelor Unite și-a atins parcă natural finalul, în epoca lui Trump, în care și cele mai bune glume politice pălesc în fața realității. Sau Fleabag, comedia lui Phoebe Waller-Bridge despre o tânără confuză și cu un apetit sexual vorace, încheiată după doar două sezoane, când publicul abia se obișnuise cu un astfel de personaj și voia să vadă mai mult.

Poate veți spune că am prea mult timp liber, dar în jurul meu pare că toată lumea se uită la seriale mai mult ca oricând, iar eu nu fac excepție. Consumăm în masă propunerile TV venite dinspre marile studiouri din SUA și discuțiile din pauzele de muncă sau de pe rețelele de socializare se iscă deseori în jurul câte unui cadru mai aparte sau al unui conflict savuros vizionat confortabil din canapea în seara precedentă. Și foarte multe dintre femeile din jurul meu se uită la multe dintre titlurile pe care le-am enumerat mai sus. Dar și la altele. Ce au în comun, însă, toate aceste noi producții TV? Sunt despre femei. Și, în multe dintre cazuri, sunt realizate sau scrise de femei.

Ar părea la prima vedere că aceasta nu este o treabă atât de relevantă. Până la urmă, cui îi pasă cine face niște povești, dacă poveștile sunt bune, ne rețin atenția atât de disipată, ne amuză, ne relaxează, ne învață ceva? Dar ar trebui să ne pese. Pentru că, după foarte multă vreme, putem să empatizăm cu personajele de pe ecran care, indiferent de contextele în care sunt plasate sau de stilul regizorilor respectivi, sunt acum multe, pline de viață, sunt frumoase, sunt furioase, sunt mai puțin atrăgătoare în sensul convențional, sunt de culoare, sunt foarte tinere sau sunt în vârstă, sunt confuze, sunt ridicole, sunt naive, sunt ca noi.

Se pare că trăim o epocă de aur a televiziunii, în ceea ce privește numărul personajelor feminine și diversitatea lor. Chiar aceasta a fost formularea folosită de o jurnalistă de la The Guardian care realiza un top al celor mai bune producții de azi ce au în centru personaje feminine. Și chiar asta se și întâmplă. Pentru prima oară s-a ajuns la paritate în ceea ce privește protagoniștii serialelor noi realizate de companiile de producție de top. Conform publicației de profil Variety, din toamna lui 2019 vom avea parte de 54% femei în rolurile principale ale noilor producții. Lucrul acesta s-a întâmplat după ce, în ultimii ani, numărul femeilor din spatele camerelor a crescut treptat. Sigur, mai este nevoie de reprezentare, dar iată că, odată ce mai multe femei au avut acces la locurile din care se nasc poveștile pe care le vedem la televizor (sau pe canalele de streaming atât de populare), poveștile însele au devenit mai diverse, mai realiste în modul în care portretizează femeile. Și ne arată constant femei cu care putem să empatizăm.

Lucrurile stau cu totul altfel în industria filmului unde, după ce în 2017 la box office a triumfat un film regizat de o femeie despre o supereroină (Wonder Woman), doar 31% din producțiile din 2018 au avut o protagonistă femeie. Desigur, studiile realizate de organizațiile care cer o mai mare diversitate pe ecran arată o creștere. Dar arată și că, mai degrabă, filmele independente decât marile producții au protagoniste în centru, că eroinele apar mai ales în comedii, spre deosebire de bărbați, care sunt mai adesea eroii unor drame, sau că femeile, luate laolaltă, alcătuiesc doar 35% din totalul celor care au și replici în respectivele filme.

Site-ul Women and Hollywood, fondat de Melissa Silverstein, care educă și promovează diversitatea de gen în industria filmului, a adunat date și mai interesante. Și anume că, în film, personajele feminine sunt mai tinere decât partenerii lor (majoritatea personajelor feminine au pe la 20 de ani, în vreme ce majoritatea personajelor masculine au peste 30, și chiar peste 40 de ani), în vreme ce femeile cu vârsta peste 40 de ani alcătuiesc un procent mic (16%), ca să nu mai vorbim de cele peste 50 (8%) sau 60 (7%). Dar, ca să nu plictisesc cu procente, ce se vede cu ochiul liber din multele statistici este că industria filmului continuă să perpetueze aceleași prejudecăți de care cele mai multe femei s-au săturat. Dacă ești femeie pe un ecran de cinema, e mai probabil că vei fi mult mai tânără decât partenerul tău, că statutul tău marital va fi o etichetă mai vizibilă, care definește personajul tău, că nu vei avea neapărat o profesie identificabilă imediat (sau că nu vei fi portretizată în vreun context care are legătură cu munca ta), că nu vei avea neapărat scopuri înalte legate de această muncă, dar că, în compensație, vei fi reprezentată în roluri private – ca mamă, soție, parteneră etc.

Ei bine, aici se face diferența, în zilele noastre, între film și TV. Acolo unde filmul a rămas în urmă, pare că televiziunea a fost mai rapidă în a se adapta unei realități noi. Ultimii ani au fost, cu bune și cu foarte multe rele, importanți pentru femei și probabil că istoria va consemna și va interpreta asta mai bine. Dar tot simțim și noi, fiecare, că s-a discutat intens fie despre eșecul lui Hillary Clinton în a sparge plafonul de sticlă pentru a accede la cea mai importantă funcție din lume, fie despre discursul misogin al lui Donald Trump, fie despre Women’s March, protestul-fenomen care a strâns milioane de femei în SUA, dar și în capitalele europene și până în Antarctica. Un an mai târziu, fenomenul #MeToo (pornit, deloc irelevant, din lumea filmului) a atins, din nou, milioane de femei și a condus la o schimbare de atitudine și mentalitate de masă. A fost momentul în care nu doar că multe femei au mărturisit momente dureroase de hărțuire sau abuz, dar și cel în care mulți bărbați, public sau în intimitate, au început să își cerceteze mai serios comportamentele, unele social acceptate de când lumea. Dar, evident, au urmat și altele. Cum ar fi repunerea pe tapet a dreptului asupra propriului corp (mai multe state din America au decis să restrângă sau chiar să interzică dreptul la avort al femeilor și chiar în țări europene se duc discuții despre asta, cu Papa Francisc adoptând o poziție foarte dură și asemănându-le pe femeile nevoite să facă întreruperi de sarcină cu asasini plătiți), ce a generat un nou val de proteste. Între victorii și înfrângeri sau inevitabili pași înapoi, progresul pentru femei nu doar că se întâmplă, dar începe să fie dorit chiar și de acele femei care nu au educația sau posibilitatea să își pună alte probleme în afară de cele legate de traiul zilnic.

Iar ce vedem la TV pare că reflectă nimerit chiar aceste întâmplări. Cu bune și cu rele, femeile din seriale sunt mai diverse ca niciodată. Și avem atâtea show-uri la care să ne uităm încât avem parte, cum ziceam mai sus, de diversitate în diversitate. Au trecut vremurile în care toate (grație tot unui produs cultural de importanță istorică – și spun asta fără nici un fel de ironie – Sex and the City) eram o Carrie sau o Miranda sau o Samantha (pentru că nimeni nu își dorea să se identifice cu Charlotte, între timp transformată și ea într-un personaj relevant de cultura populară, prin intermediul meta-personajului #WokeCharlotte). Acum putem fi oricine, de la o văduvă îndurerată la o adolescentă cu puteri supranaturale sau la o făuritoare a revoluției într-un univers distopic în care, ca în viață, femeile nu mai au drepturi asupra propriilor corpuri. Și nici măcar nu mai e vorba de a empatiza și de a te identifica cu niște povești filmate frumos ce rulează pe un ecran. Ci despre o multitudine de experiențe în care ne putem recunoaște, oricum am fi ca femei.

Căci, deși paritatea pe care o anunță cu mândrie producătorii de televiziune e reală și importantă, ea nu e importantă numai în ce privește locurile de muncă pentru femei, ci, așa cum bine spunea Rashad Robinson, activist pentru drepturi civile și director executiv al organizației Color of Change, referindu-se mai ales la reprezentarea persoanelor de culoare, „e și mai importantă pentru că această muncă nu este doar muncă, ci creează și livrează povești care modelează cultura în care trăim, care determină unde ne este locul, cine putem fi și cine vrem să fim.”