Dupa zece ani de Pride

Primul Pride

In 2006, cand mergeam pentru prima oara la Pride, nu il cunosteam pe nici unul dintre oamenii cu care am vorbit cand am realizat acest material. Ajunsesem acolo cu un grup de prieteni. Eram toti emotionati, unii mai cu temei decat altii. Imi amintesc cu precizie ca am pornit in mars pe bulevardul Unirii si am mers cu mare alai pana la Palatul Parlamentului, cotind apoi spre Izvor, statia de metrou care era punctul final al paradei noastre. Ca, ajunsi la magazinul Unirea, am fost atacati de cei care se uitau de pe margine si ca ne-am ferit de cele cateva rosii si pietre care zburau catre noi. Se prea poate sa fi fost si oua. Ca, pe masura ce inaintam printre fantani, cateva navete din plastic zburasera catre coloana, aruncate de galeria unei echipe de fotbal. Ca o grupare compacta de femei flutura icoane si cruci catre noi, strigand injurii. Si ca am inteles de ce marsul acesta se cheama, in toate tarile in care are loc, Pride. Pentru ca, dupa ce participantii s-au rasfirat iar noi am fugit catre Cismigiu, unde un prieten isi parcase preventiv masina, am fost mandri. Fiecare din propriile motive. Pe masura ce ziua inainta, am urmarit ce se mai intampla. Am aflat de pe net ca unii baieti fusesera atacati in metrou. O mana de politicieni impreuna cu un numar semnificativ de preoti dezbateau problema la TV si moderatorii nu reuseau sa faca fata valului de discriminare care venea dinspre invitatii lor.

Acela a fost cel de-al doilea mars gay organizat in Bucuresti, dar primul pentru mine. Desi am participat la toate celelalte, momentul acela din 2006 imi ramane cel mai puternic in minte. Am mers la Pride imediat dupa ce m-am mutat in oras dintr-un motiv extrem de simplu. Cel mai bun prieten al meu este gay si pur si simplu imi era peste puteri sa inteleg de ce nu are aceleasi drepturi ca mine. Nu inteleg nici astazi cum de este posibil acest lucru. Dar numai cunoscandu-l mi-am dat seama ca o multime de alti oameni sunt privati de drepturi esentiale si sunt discriminati zilnic. Asa ca singurul lucru firesc pe care l-am putut face a fost sa particip la Pride. Au urmat aproape toate evenimentele adresate comunitatii in ultimii ani, de la dezbateri si vizionari de filme pana la flashmob-uri. Si am sa fiu si anul acesta la Pride – pentru ca cred intr-o idee, aceea ca suntem egali si avem drepturi egale, si pentru ca mai cred ca trebuie sa ne miscam ca sa le obtinem. Cred ca discriminarea nu mai are loc in lumea noastra si ca avem datoria sa luptam ca sa o putem opri. Si pentru ca imi doresc ca toate lucrurile despre care vorbesc cei pe care i-am intervievat sa devina, zece ani de-acum incolo, istorii – triste, dar atat.

In 2011 Daniela Prisacariu, coordonatoare de program la ACCEPT (prima organizatie nonguvernamentala care apara si promoveaza drepturile persoanelor LGBT la nivel national), a trait pe propria piele primul ei Pride, pe care „nu il uiti niciodata. Cred ca e cea mai frumoasa senzatie de apartenenta si de energie a schimbarii pe care o poti avea ca persoana LGBTQ. Aveam emotii… si un zambet cat Casa Poporului langa care era organizat marsul. Ma simteam extrem de fericita sa fiu acolo. Era un fel de manifest propriu in fata lumii. In anul urmator am fost organizator si de atunci vad mereu cateva persoane cu aceeasi expresie pe fata pe care o aveam si eu.

Cand, in 2005, Pride-ul se organizase pentru prima oara la Bucuresti, Bogdan Dogaru, partener la clubul Queens si activist LGBTQ (lesbian, gay, bisexual, transgender, queer) implicat mai ales in partea de prevenire HIV/SIDA in comunitate, era acolo. „A fost o experienta destul de interesanta, imi spune. „Am plecat de la fantana de la Unirii spre Tineretului. La un moment dat au inceput sa apara oameni cu cruci, cu icoane, si cineva a aruncat o petarda. Asta ne-a cam speriat putin. De atunci Pride-ul a crescut si trebuie sa creasca in continuare. Tudor Kovacs, fost membru si presedinte al Asociatiei ACCEPT si apoi managerul programului destinat persoanelor gay demarat de PSI Romania, isi aminteste altfel lucrurile. „Acum 10 ani nu era prea diferit fata de cum este acum. Diferentele mari sunt fata de acum 20 de ani. Ce pare diferit la un nivel superficial, important, dar totusi superficial, este aparenta relaxare in niste grupuri mai de nisa, in orase mari. Pare relativ usor sa fii out daca esti tanar, in medii universitare sau artistice. Primul Pride a fost intr-o perioada foarte grea in viata mea. Tatal meu facuse un atac cerebral major cu trei zile inainte. Lucram in Brasov intr-un proiect extrem de intens si am reusit cumva sa ma strecor la Bucuresti cu trenul sambata la pranz, sa merg la Pride si sa ma intorc la Brasov imediat dupa aceea. A fost inaltator. Eliberator. Cu fiori pe spate. Mai fusesem la cateva marsuri in strainatate, dar a fost ceva special sa vad aproape 400 de oameni adunati in Piata Unirii, de unde a inceput marsul. Mai relaxat decat ma asteptam. Mult mai relaxat decat in anii urmatori. In al doilea an a inceput porcaria.

Problemele

Porcaria a insemnat, ani la rand, atacul constant al gruparilor de extrema dreapta asupra comunitatii gay. De la prezenta lor care devenise aproape obligatorie in saptamana in care se desfasura intregul festival pana la contra-marsurile pe care le organizeaza an de an, pe un traseu aprobat de Primarie mai vizibil decat cel al marsului gay, cei cativa extremisti nu au renuntat niciodata la atitudinea discriminatorie fata de comunitate. An de an, prezenta lor s-a facut simtita cumva – fie in cazul incidentului care a avut loc dupa o intrunire la SNSPA, fie la Muzeul Taranului Roman, cu vreo doi ani in urma, cand proiectia unui film difuzat in cadrul Lunii Istoriei LGBT a fost oprita de un grup de agitatori, desi managerul muzeului se afla in sala. Apoi, in toti acesti ani, diverse personalitati publice au exprimat, la fel de public, opinii nocive fata de comunitate – lucru pe care Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii il trece cu vederea in mod frecvent.

Din aceste cauze, dar si din multe altele, prezenta la Pride a ramas constanta de-a lungul celor zece ani: in jurul a 500 de persoane. Dar fiecare persoana care ar trebui sa fie in acel mars, pana la urma singura ocazie de vizibilitate pentru un membru al comunitatii, are de-a face cu alte motivatii si ratiuni atunci cand decide sa faca sau nu pasul catre Pride. „In urma cu zece ani, ideea de a merge la Gaypride ma ingrozea, imi povesteste Florin, care tocmai a implinit 30 de ani si care si-a facut coming out-ul in fata parintilor cu sase ani in urma. „Aveam 20 de ani si eram in dulap. Ma gandeam ca poate era doar o faza si ca nu are rost sa anunt ca m-am instalat in tabara gay. Traiam cu sentimentul vinovatiei si imi era frica sa ma asum. Eram la facultate si locuiam cu ai mei. De fiecare data cand minteam, simteam cum ii tradez. Dar mi s-a parut cea mai buna solutie. Si cea mai buna scuza. Acum sase ani nu mi-a mai fost rusine cu ceea ce simteam. Am ajuns la concluzia ca nu pot sa imi mint toata viata parintii si ca, pana la urma, daca imi pasa cu adevarat de parerea cuiva, era parerea lor. Am simtit ca, daca nu pot fi sincer cu ei, nu voi putea fi sincer nici cu mine. Le-am spus – mama a plans, tata a oftat adanc. A fost eliberator, am simtit cum mi se ridica o caramida de pe piept. Dupa acest moment relatia cu ei s-a schimbat: am fost cu totii mai deschisi, mai onesti, mai… familie. Eu, pentru ca ma simteam mai bine in pielea mea, nu am mai privit Gaypride-ul cu teama coming out-ului, ci dintr-o pozitie de superioritate, din care imi spuneam ca nu doar orientarea sexuala defineste un om, ca eu nu ma simt discriminat, ca lumea care merge nu ma reprezinta si ca, pana la urma, e o chestiune de… parada.

Oamenii

Tudor Kovacs, care a parcurs un drum lung, ca activist, de la simplu voluntar ACCEPT in 1997, la presedinte al asociatiei, ca apoi sa coordoneze cel mai complex program de sanatate destinat barbatilor gay si bisexuali din Romania in cadrul Population Services International, spune ca, in cei zece ani de cand exista, cea mai mare victorie pentru Pride e ca „ne-am eliberat putin de incrancenarea activista si ca am inceput sa invatam ca oamenii au motivatii si asteptari si temeri diferite. Venirea la Pride este ceva diferit si individual pentru fiecare si suntem mai mult a happy LGBT community care merge sa sarbatoreasca. Imi amintesc nesfarsitele dezbateri: nu, nu e parada, e mars, si asa mai departe. Dar e foarte foarte important ca cineva sa vina la Pride pentru prima oara si sa poata spune: ah, nu a fost asa rau, chiar m-am simtit bine. Altfel nu o sa putem creste ca numar.

Lui Tudor i se datoreaza o multime de prime lucruri care au fost facute pentru comunitatea din Romania: prima intalnire cu barbati gay/bi care traiesc cu HIV, prima intalnire cu persoane trans din Romania, primele intalniri nationale ale voluntarilor din comunitati locale, prima reprezentare oficiala din partea unei celebritati din Romania (Loredana), gazduirea editiei 2011 a concursului Mr. Gay Europe, prima campanie nationala anti-homofobie pe panouri stradale, primele grupuri comunitare la Buzau, Sibiu, Arad si tot asa.

Pentru multe dintre acestea Bogdan Dogaru imi spune ca i-a multumit deja lui Tudor. Ajuns in 2000 la facultate in Bucuresti, Bogdan imi povesteste ca intalnirea lor s-a dovedit providentiala. „Faptul ca fac parte din comunitate inseamna ca mi s-au intamplat lucruri frumoase. Ma bucur ca l-am cunoscut pe Tudor, poate ca acum aveam HIV daca nu il cunosteam la timp. Prin 2005 am inceput sa ma implic. In primul rand pentru ca voiam sa fac ceva pentru mine, cred, pentru ca ma gandeam la sanatatea mea. Am fost peste tot in ultimii zece ani, de la outreach (servicii mobile pentru populatia care nu are acces la ele – n.red.) la Serile Filmului Gay si la Mister Gay. Am vazut cum s-au deschis si inchis toate cluburile din Bucuresti, de la Impact la Soho, Purple, Freedom sau Alexander. Acum, in club, lumea e altfel, nu mai vin neaparat cei din generatia mea. Sunt oameni mai tineri, cu o alta mentalitate. Oricum, acum mai multi oameni isi fac coming out-ul, exista o multime de grupuri dedicate pe Facebook. Lumea se misca.

Daniela Prisacariu face parte din acea generatie mult mai tanara care, in urma cu zece ani, nici macar nu auzise ca ar exista o comunitate gay in Romania. „Am inceput sa ma implic in viata comunitatii dupa ce mi-am dat seama ca nu sunt heterosexuala. Mi s-a parut un pas natural, mai ales pentru ca, odata cu auto-identificarea mea ca persoana queer, a venit si intelegerea mult mai clara a problemelor cu care se confrunta persoanele care nu apartin majoritatii, drepturile lor sau mai bine spus, lipsa respectarii drepturilor. Acum patru ani Daniela organiza, cu ajutorul a inca doua persoane, Luna Istoriei LGBT, reusind sa faca 20 de evenimente in jurul carora a strans o gramada de oameni.

Comunitatea si ce ii trebuie ei

Daniela imi spune cum activistii ca ea s-au uitat pentru multa vreme la comunitatea LGBT ca la o masa de oameni omogena, cu nevoi la fel. Acum, crede ca „trebuie sa invatam sa ne chestionam rasismul, sexismul pe care le-am interiorizat si sa adresam problemele cu care se confrunta intreaga comunitate. Pentru ca, da, o astfel de comunitate exista. „Sentimentul acesta ne aduna in fiecare an la Marsul Diversitatii sau la evenimentele din cadrul Lunii Istoriei LGBT. Sentimentul ca apartinem unui grup ne face sa reactionam impotriva unor abuzuri ca cele de la Muzeul Taranului Roman sau a discursurilor instigatoare la ura, cum a fost, recent, cel al Mihaelei Radulescu. In aceste situatii extreme e reconfortant sa vezi ca ai alaturi de tine o multime de oameni care se ridica si iau atitudine.

Adrian Telespan, autorul romanului cu tematica gay Cimitirul, unul dintre cele mai citite in Romania anul trecut, imi spune ca nu a avut vreodata sentimentul ca apartine acestei comunitati. „Am evitat tot timpul cluburile, cred ca am fost de cateva ori. Nici nu am avut o gasca pana sa ma mut la Cluj. Acum am prieteni gay – and its fabulous, darling! Dupa ce am publicat romanul lucrurile s-au mai schimbat. In primele luni, primele reactii negative au fost de la gay. Ca ii fac de rahat, asta imi spuneau. Dar am primit si mesaje de la alti oameni care imi spuneau ca au fost homofobi pana sa citeasca cartea. Mi-au zis ca le-am schimbat perceptia si mi-au multumit. M-am bucurat, dar nu stiu cat o fi tinut efectul lecturii. Pentru el, cheia acceptarii comunitatii gay de catre societatea mai larga, o lectie invatata pe propria piele, e mediatizarea. „Oamenii se obisnuiesc daca te vad in fiecare zi. Dar nu stiu cat au facut organizatiile din Romania pentru asta. Eu nu am vazut niciodata in presa un material coerent care sa spuna ca homosexualii sunt OK. Propunerile legislative ale lui Remus Cernea sunt mereu stirea 80 la TV. Si nici pe cei de la ACCEPT nu ii vad explicandu-le homosexualilor ce drepturi au sau nu au.

Nevoile de care se ocupa ACCEPT, imi detaliaza Daniela, sunt multe. Important este accesul egal la drepturi, resurse si servicii. „Romania are o legislatie buna in teorie, jalnica in practica. De asemenea, multiple servicii sunt discriminatorii si neincluzive, de la donarea de sange (unde nu esti eligibil daca ai intretinut relatii sexuale cu persoane de acelasi sex) la medici care nu au cunostinte despre nevoile specifice persoanelor trans, pana la psihologi care le spun clientilor LGBTQ sa se vindece. Asa ca asociatia ofera consiliere juridica, reusind uneori sa reprezinte si cazuri in instanta, ofera consiliere gratuita online prin serviciul de secretariat pentru Coalitia Antidiscriminare, le face training ofiterilor de politie si jandarmilor, sperand sa reduca numarul abuzurilor din partea autoritatilor. Apoi, lucreaza cu cei care ofera servicii medicale si psihologice si realizeaza cercetari.

Urmeaza vizibilitatea si reprezentarea corecta, pentru ca cei mai multi oameni isi fac o parere despre persoanele LGBTQ din felul in care se vorbeste despre acesti oameni in spatiul public, mai cu seama ca invatamantul de masa nu mentioneaza deloc varietatea de orientari sexuale si identitati de gen. Ca sa adreseze problema, cei din asociatie lucreaza cu profesori si specialisti in educatie, incercand sa aduca subiectul in curricula scolara si sperand ca, astfel, elevii LGBTQ sa nu mai fie exclusi sau hartuiti de catre colegi sau profesori.

Incotro?

Carolina Marin de la ACCEPT imi zice ca lucrurile nu se opresc aici. Printre prioritatile lor se numara promovarea parteneriatului civil, organizarea si cresterea participarii la Pride, combaterea discursului instigator la ura impotriva comunitatii si implicarea in zona infractiunilor motivate de homofobie sau transfobie. Dar educatia ramane o arie fundamentala. „Credem ca educatia are puterea de a sustine si de a contribui la schimbarea realitatilor sociale actuale cu privire la comunitate, realitati afectate de atitudini discriminatorii proferate intens in spatiul public de catre unii politicieni, lideri religiosi si alti formatori de opinie ce refuza sa inteleaga egalitatea si diversitatea ca valori. Viitorul apropiat, spune ea, inseamna implicarea asociatiei in actiuni care apara demnitatea umana si drepturile omului, lucru pe care il fac deja in Coalitia Antidiscriminare, un grup informal de noua organizatii de drepturile omului.

Dar lucrurile merg intr-o directie buna, imi spune Tudor Kovacs. „Vad tineri activisti. As vrea sa vad ca au compasiune si empatie pentru persoanele LGBT, in orice situatie s-ar afla. Deocamdata vad energie directionata catre schimbare sociala de la varf in jos. As vrea sa vad mai multa energie directionata catre oameni. Cam banal, dar tot de aici ar trebui sa inceapa lucrurile si, culmea, e mai greu sa ai compasiune decat furie.

Pentru oricare dintre motivele astea, nu ar strica sa vii la Pride anul acesta. Florin, cel despre care iti spuneam ca nu a mers pana acum la vreun mars, imi povesteste: „Este primul an in care imi doresc sa merg la Pride. Nu il mai vad drept un eveniment ostentativ, ci ca pe unul necesar pentru a transmite un mesaj – suntem cu totii oameni, suntem, de fapt, la fel – si avem nevoie sa iubim si sa fim iubiti. Cred, in continuare, ca un om nu este definit doar de orientarea lui sexuala, la fel cum nu este definit doar de statutul de fumator sau nefumator. Insa, atunci cand in spatiul public apar atat de multe discursuri care ne discrimineaza, simt nevoia sa incerc sa echilibrez balanta. Bucharest Pride de anul acesta are loc de pe 17 mai (Ziua Internationala Impotriva Homofobiei) pana pe 23 mai, cand are loc deja traditionalul mars. Va fi a zecea aniversare a lui si a zecea ocazie in care sa te reprezinti, sa iti ceri drepturile, sa sarbatoresti sau pur si simplu sa fii solidar.

Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK