S-a intamplat in clasa a sasea, in ziua in care, printr-un fel de coincidenta fericita, am fost amandoi elevi de serviciu pe scoala: eu la cancelarie, trebuia sa sun „de pauza’ la fara 10 si „de intrare’ la fix, iar el trebuia sa pazeasca intrarea profesorilor, sa nu cumva sa intre vreun elev ratacit. Pentru ca nu aveam de lucru decat in timpul pauzelor si, in rest, ne plictiseam (era linistea aia profunda de scoala, netulburata decat de vreo usa trantita de vant sau de pasii unui elev care se ducea sa ude buretele la baie), eu si Ionut ne-am parasit amandoi posturile si ne-am apucat sa haladuim prin scoala pustie, tragand cu urechea pe la usile claselor. Stanjeneala primelor momente petrecute impreuna – cand ne uitam unul la altul ca doi fraieri, nestiind cum sa incepem discutia – trecuse repede. Era o senzatie placuta de complicitate, pe care o incercam facand toate chestiile alea, si, in acelasi timp, tremuram amandoi de emotia de a fi, in sfarsit, singuri. Am impartit frateste sendviciurile pe care le aduseseram fiecare de acasa, ne-am uitat impreuna pe o revista colorata, cu capetele atingandu-ni-se (asa cum in ora de istorie ne aplecaseram asupra manualului, pentru a desfigura chipurile domnitorilor romani), ne-am barfit colegii si am tocat toti profesorii, razand de mutrele si maniile lor.
Dupa a patra ora de trancaneala, eram deja obositi si cu gurile uscate. Eu mi-am dat seama ca e fara trei minute si am uitat sa sun de iesire, neglijindu-mi datoria de elev de serviciu. Pauza a trecut ca un iures nebun, profii se invalmaseau in cancelarie, intrau sa schimbe cataloagele, vorbeau cu voce tare, copiii treceau in goana spre bufet, ciocnindu-se unii de altii, toata lumea tipa si soarele cadea piezis prin fereastra mare si golasa, poleind acest du-te- vino cu o culoare aurie, invaluitoare si calda. Am sunat de intrare si totul s-a oprit ca prin farmec. Ultimii copii au intrat in clase, gafaind de atata alergatura, profii au asezat cataloagele pe catedra, orele au inceput din nou, in scoala s-a facut liniste, nimic nu se mai misca in jur, doar razele soarelui continuau sa intre pe fereastra din fata cancelariei, blande si luminoase.
M-am ridicat de pe scaunelul meu de langa intrarea in cancelarie, fara sa stiu prea bine de ce, si am facut cativa pasi. In fata mea aparuse Ionut, imbujorat si intimidat. Ne-am uitat unul la altul cu niste priviri topite de emotie si nu am reusit sa spunem nici un cuvant. El s-a apropiat usor de mine, balbaindu-se: „stii ca… eu… adica…’. Eu aveam un nod in gat si un fel de curent electric imi trecea prin stomac. Lumina imi orbea ochii si proiecta o aura stranie in jur. De prea multa emotie, am inchis ochii amandoi si atunci, in fata cancelariei, buzele noastre umede de pusti de clasa a sasea s-au atins pret de o secunda, in ceea ce, peste ani si ani, aveam sa ne amintim amandoi ca a fost primul sarut al vietii noastre. Nu a durat mai mult de o clipa. Am deschis ochii, poate ca el ar fi vrut sa spuna ceva sau sa ma sarute inca o data, dar eu, intuind brusc grozavia faptei pe care tocmai o comisesem, am facut cativa pasi inapoi si am spus, distrugand definitiv vraja inefabila a clipei: „Vezi, poate te pune dracu sa spui la cineva chestia asta, ca te bat de nu te vezi!’. Zicand asa, am simtit ca situatia era peste puterile mele si, facand stanga-mprejur, am luat-o la fuga pe coridor si apoi pe scari in sus, lasandu-l pe Ionut ca un fraier, in fata cancelariei, cu amintirea naucitoare a primului nostru sarut copilaresc pe buze.
Cam asa sta dragostea la 12 ani. (Aia de la gradinita nu se pune, e mai mult un instinct inexplicabil care naste, in general, violenta: tras de codite, inghiontit, muscat si alte dragalasenii de acest fel pe care le reversi asupra persoanei iubite.) La 12 ani, deja dragostea nu mai are secrete; poti sa tii un jurnal (ma rog, acum un blog) in care sa povestesti cu lux de amanunte suferintele pe care le induri atunci cand obiectul adoratiei tale ii trimite biletele de amor colegei tocilare din banca a treia. In general, dragostea este o suferinta incredibil de dulce, care te face sa stai cu ochii in tavan suspinand, mai ales in timpul tezei la mate.
Peste vreo sase ani de la sarutul din fata cancelariei, tezele la mate erau pe terminate si se apropiau cu repeziciune bac-ul si admiterea la facultate, iar, o data cu asta, sfarsitul a ceea ce parintii numeau „copilaria noastra’ si intrarea in ceea ce ar fi trebuit sa insemne „viata adevarata’. Eram indragostita lulea si descoperisem niste „chestii’ minunate.
„Cand ai de gand sa te pui odata cu burta pe carte pentru examenele alea?’, ma intreba tata cand ma intorceam seara acasa.
„Urasc meditatiile!’, ii raspundeam, aruncandu-mi pantofii cu tocuri de 12 centimetri din picioare si trantindu-i usa-n nas.
„N-o sa se-aleaga nimic de tine!’, tipa el inciudat, dindaratul usii.
Page: 1 2