Cat dureaza dragostea?

S-a intamplat in clasa a sasea, in ziua in care, printr-un fel de coincidenta fericita, am fost amandoi elevi de serviciu pe scoala: eu la cancelarie, trebuia sa sun „de pauza' la fara 10 si „de intrare' la fix, iar el trebuia sa pazeasca intrarea profesorilor, sa nu cumva sa intre vreun elev ratacit. Pentru ca nu aveam de lucru decat in timpul pauzelor si, in rest, ne plictiseam (era linis­tea aia profunda de scoala, netulburata decat de vreo usa trantita de vant sau de pasii unui elev care se ducea sa ude buretele la baie), eu si Ionut ne-am parasit amandoi posturile si ne-am apucat sa haladuim prin scoala pustie, tragand cu urechea pe la usile claselor. Stanjeneala primelor momente petrecute impreuna – cand ne uitam unul la altul ca doi fraieri, nestiind cum sa incepem discutia – trecuse repede. Era o senzatie placuta de complicitate, pe care o incercam facand toate chestiile alea, si, in acelasi timp, tremuram amandoi de emotia de a fi, in sfarsit, singuri. Am impartit frateste sendviciurile pe care le aduseseram fiecare de acasa, ne-am uitat impreuna pe o revista colo­rata, cu capetele atingandu-ni-se (asa cum in ora de istorie ne aplecaseram asupra manualului, pentru a desfigura chipurile domnitorilor romani), ne-am barfit colegii si am tocat toti profesorii, razand de mutrele si maniile lor.

Dupa a patra ora de trancaneala, eram deja obositi si cu gurile uscate. Eu mi-am dat seama ca e fara trei minute si am uitat sa sun de iesire, neglijindu-mi datoria de elev de serviciu. Pauza a trecut ca un iures nebun, profii se invalmaseau in cancelarie, intrau sa schimbe cataloagele, vorbeau cu voce tare, copiii treceau in goana spre bufet, ciocnindu-se unii de altii, toata lumea tipa si soarele cadea piezis prin fereastra mare si golasa, poleind acest du-te- vino cu o culoare aurie, invaluitoare si calda. Am sunat de intrare si totul s-a oprit ca prin farmec. Ultimii copii au intrat in clase, gafaind de atata alergatura, profii au asezat cataloagele pe catedra, orele au inceput din nou, in scoala s-a facut liniste, nimic nu se mai misca in jur, doar razele soarelui continuau sa intre pe fereastra din fata cancelariei, blande si luminoase.

M-am ridicat de pe scaunelul meu de langa intrarea in cancelarie, fara sa stiu prea bine de ce, si am facut cativa pasi. In fata mea aparuse Ionut, imbujorat si intimidat. Ne-am uitat unul la altul cu niste priviri topite de emotie si nu am reusit sa spunem nici un cuvant. El s-a apropiat usor de mine, balbaindu-se: „stii ca… eu… adica…'. Eu aveam un nod in gat si un fel de curent electric imi trecea prin stomac. Lumina imi orbea ochii si proiecta o aura stranie in jur. De prea multa emotie, am inchis ochii amandoi si atunci, in fata cancelariei, buzele noastre umede de pusti de clasa a sasea s-au atins pret de o secunda, in ceea ce, peste ani si ani, aveam sa ne amintim amandoi ca a fost primul sarut al vietii noastre. Nu a durat mai mult de o clipa. Am deschis ochii, poate ca el ar fi vrut sa spuna ceva sau sa ma sarute inca o data, dar eu, intuind brusc grozavia faptei pe care tocmai o comi­sesem, am facut cativa pasi inapoi si am spus, distrugand definitiv vraja inefabila a clipei: „Vezi, poate te pune dracu sa spui la cineva chestia asta, ca te bat de nu te vezi!'. Zicand asa, am simtit ca situatia era peste puterile mele si, facand stanga-mprejur, am luat-o la fuga pe coridor si apoi pe scari in sus, lasandu-l pe Ionut ca un fraier, in fata cancelariei, cu amintirea naucitoare a primului nostru sarut copilaresc pe buze.

Cam asa sta dragostea la 12 ani. (Aia de la gradinita nu se pune, e mai mult un instinct inexplicabil care naste, in general, violenta: tras de codite, inghiontit, muscat si alte dragalasenii de acest fel pe care le reversi asupra persoanei iubite.) La 12 ani, deja dragostea nu mai are secrete; poti sa tii un jurnal (ma rog, acum un blog) in care sa povestesti cu lux de amanunte suferintele pe care le induri atunci cand obiectul adoratiei tale ii trimite biletele de amor colegei tocilare din banca a treia. In general, dragostea este o suferinta incredibil de dulce, care te face sa stai cu ochii in tavan suspinand, mai ales in timpul tezei la mate.

Peste vreo sase ani de la sarutul din fata cancelariei, tezele la mate erau pe terminate si se apropiau cu repeziciune bac-ul si admiterea la facultate, iar, o data cu asta, sfarsitul a ceea ce parintii numeau „copilaria noastra' si intrarea in ceea ce ar fi trebuit sa insemne „viata adevarata'. Eram indragostita lulea si descoperisem niste „chestii' minunate.

„Cand ai de gand sa te pui odata cu burta pe carte pentru examenele alea?', ma intreba tata cand ma intorceam seara acasa.
„Urasc meditatiile!', ii raspundeam, aruncandu-mi pantofii cu tocuri de 12 centimetri din picioare si trantindu-i usa-n nas.
„N-o sa se-aleaga nimic de tine!', tipa el inciudat, dindaratul usii.

In camera mea, dadeam drumul la muzica tare – pe vremea aia ascultam mult Pulp –, ma tranteam pe pat cu ochii-nchisi, luam perna-n brate si ramaneam dusa pe ganduri. Gandurile mele zburau aiurea, de la meditatiile la economie care tocmai urmau, la meditatiile la sex care abia se incheiasera. Pe corp purtam inca urmele mainilor lui A. si pielea ma ardea acolo unde zabovisera prea mult buzele lui. Inchideam ochii strangand perna in brate si-mi aminteam amanuntele noptii trecute, cand aproape ca ma desprinsesem de mine insami si de „cele lumesti' – cum le-ar fi numit probabil tata.

Cand stateam impreuna cu A., intinsi pe spate, pe jumatate dezbracati, pe salteaua cu gloduri din came­ra inghetata, privind tavanul din care spanzura un bec chior deasupra noastra, totul disparea din jur, de parca nici n-ar fi fost vreodata inventat. Nu existau scoli, parinti, meditatii si profesori, nici macar bac-ul si facultatea care se apro­piau nu prezentau vreo importanta, era numai voluptatea clipei prezente care ne coplesea si ne facea sa ne inaltam deasupra tuturor acestor lucruri. Asa ca, atunci cand ajungeam acasa, dis-de-dimineata, cu parul in dezordine si hainele brambura, de parca ar fi trebuit sa stie tot blocul, toti vecinii, lumea-ntreaga, ca ma iubeam pentru prima data-n via­ta intr-o garsoniera parasita, nu-mi mai pasa de absolut nimic. Iar nepasarea mea totala il facea pe tata sa-si ia capul in maini, fra­man­tandu-si tamplele deasupra cartilor sale si pe mama sa lacrimeze deasupra oalei, in buca­tarie.

La 18 ani, lumea incepe si se sfarseste o data cu dragostea. Nu conteaza decat clipa prezenta si sexul e cea mai tare chestie care s-a inventat vreodata. Vrei sa fugi departe de lumea dezlantuita si-ti imaginezi ca o nunta cool trebuie musai facuta intr-o manastire din varf de munte, cu rochie de in si flori de camp in par. Atat si nimic mai mult… Orice si oricine ar patrunde in acest spatiu sacru ar fi o blasfemie, un kitsch monstruos. si lumea se sfarseste intr-adevar o data cu dragostea, atunci cand iubitul e zarit – banal si previzibil – de mana cu alta la film. Peste numai cativa ani, o data ce in viata ta si-a facut aparitia notiunea de „job', primul semn al unei existente de „om serios', lucrurile se schimba din nou, dramatic.

La douazeci si ceva de ani, am avut enorm de multe discutii cu iubitul meu despre tapet, mobila de bucatarie, masini de spalat, modele de gresie. Mi-am petrecut ore in sir in magazine, impreuna cu cel pe care destinul mi-l harazise a fi „alesul', incercand sa ajungem la un acord in privinta designului de camera de bebe, dupa ce mai inainte reusiseram aproape sa ne despartim din pricina culorii invitatiilor pentru nunta. Am creat drame din spalatul vaselor si adevarate tragedii din schimbatul pampersilor. Am facut promisiuni, liste de cumparaturi („Nu uita, iubitule, ca nu mai avem detergent!'), am completat cereri de credite, am semnat contracte, am selectat bone, am privit la televizor, am aprins lumanari parfumate si am visat la vacante in doi, pe insule insorite.

De la o varsta anume, unu plus unu nu mai fac doar doi. Cuplul vine la pachet, la oferta speciala, cu „viata adevarata'. Parintii inca ne bat la cap sa ne casatorim. Bunicii asteapta nepoti. sefii asteapta rezultate. Copiii asteapta jucarii. Timpul trece ametitor, se deruleaza in­inte in ritmul lui implacabil. Dragostea e pe undeva prin toate astea, incearca sa se strecoare cumva in acest cocktail dement si asurzitor de cerinte, trebuinte si tendinte. Dar e numai o mica parte… Probabil partea cea mai buna, dar cine poate sti cu adevarat?

Am auzit ca la maturitate lucrurile s-ar schimba din nou. Se pare ca se mai „cumintesc'; evolu­eaza intr-o prietenie blanda si tandra, care tra­dea­za un fel de liniste interioara, de si­guranta tihnita. Parintii mei se inteleg din priviri. Nu se giugiulesc precum porumbeii, dar se tachineaza cu un fel de iro­nie calda. Au un munte de amintiri ca­re ii leaga si cred ca nu-si imagineaza via­ta unul fara altul.

Alti parinti, in schimb, incep sa di­vor­teze. De obicei – din nou banal si previ­zibil –, la mijloc este o Ea, mai tanara. Daca scormonim mai adanc, gasim in cele din urma frica lui de ba­tranete; e ultima izbucnire a unei tinereti pierdute, o amagire care uneori reuseste sa se materiali­zeze cumva. Criza de la 50 de ani e pe bune, nu e doar un fel de bau-bau inspaimintator din povesti! Se fac si se desfac familii, se impart co­pii, case, masini si se iau lucrurile de la capat, cu altcineva, pentru ca inca se mai poate. Pentru ca, se pare, inca nu-i prea tarziu sa te indra­gostesti, sa te emotionezi ca un pusti de liceu si sa speri ca de data asta chiar va fi pentru totdeauna, ca ai gasit intr-adevar acel „suflet pereche' despre care iti faceai vise in adoles­centa, pe acel cineva alaturi de care o sa imbatranesti. Untill death do us part…

Din cand in cand, ma mai duc in vizita la bunici. Bunicii mei, care sunt casatoriti de peste 50 de ani, cred ca dragostea vine o singura data in viata si atunci e pentru totdeauna. La ei, cel putin, asa a fost. S-au cunoscut la promenada cu bicicleta, pe faleza Dunarii, cand n-aveau nici optsprezece ani, si de atunci au ramas impreuna. Aproape o viata de om… Acum trebaluiesc impreuna prin casa, incetisor, tarsaindu-si papucii, vorbind despre stranepoti, despre vreme, depanand amintiri intr-o atmo­sfera incremenita, in care se aude, din cand in cand, ora exacta la radioul vechi din bucatarie. Au tabieturile lor induiosatoare, construite in jumatate de secol de trait impreuna, si nu le-ar schimba pentru nimic in lume. El inca ii spune ca e cea mai frumoasa femeie, iar ea, in schimb, il cicaleste cu drag, pentru ca nu se imbraca destul de gros. Bunicii mei cred ca Dumnezeu iti harazeste pe cineva si mai departe depinde de tine. Ca o data ce ti-ai ales „crucea', trebuie sa o porti pana la capat. Noi credem ca divortul e ca un fel de aspirina. Te scapa de dureri de cap.

Dragostea vine (precum postasul) intotdeauna de (cel putin) doua ori. Uneori, poate veni si pe Internet si nu e nevoie nici macar sa ii vezi chipul. Dureaza un episod, doua, trei sau pentru toata viata, ca in povestile cu zane…

Arhiva Revistei ELLE

Foto: Happy couple in love posing outdoor from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK