Dorina Stănescu și broderiile ei luptă împotriva stereotipurilor despre corpuri, gen și societate

Dorina Stănescu te îndeamnă să-i privești broderiile ca pe niște răspunsuri la o nevoie de revoltă adresată realității patriarhale în care trăim.

Dorina Stănescu are un proiect de broderie, Roan Atelier, prin intermediul căruia își propune să aducă un strop de firesc necesar reprezentărilor și simbolurilor feminine, despre care nu vorbim suficient astăzi. Creațiile ei au fost expuse și în cadrul câtorva evenimente culturale vizibile, cum ar fi Art Safari și Romanian Creative Week. După ce i-am remarcat și admirat de la distanță broderiile, am invitat-o să ne împărtășească mai multe despre ceea ce-și dorește prin tipul de artă pe care îl practică, cum se raportează la acest mijloc de exprimare și manifestul pe care vrea să-l dea mai departe.

Dorina Stănescu s-a născut în Focșani, dar a copilărit, a crescut și s-a format la bunica din partea mamei, în Răstoaca. A fost un copil liber, fericit și a zburdat de dimineața până seara în toate părțile satului, își amintește acum. Bunica ei, căreia îi spunea și mamă, „a fost o matriarhă în adevăratul sens al cuvântului, o femeie foarte independentă.” A avut susținerea ei și a inspirat-o. A privit-o brodând, țesând la război, croșetând și tricotând.

Așa se explică faptul că Dorina a cusut de mică, „în joacă, complet inconștient și fără nici un fel de interes.” A făcut câteva lucruri pentru păpuși și lenjerii de pat. N-a acordat o mare atenție acestei preocupări, până când, acum șase ani, în urma unui episod de anxietate, a început să croșeteze, „aventură care n-a durat mai mult de șase luni, pentru că am luat instinctiv un ac și o ață pe care le aveam în casă și am început să cos peste imaginea unui hanorac, imagine care era cauciucată. Îl călcasem cu un fier, s-a dus, mi-a plăcut atât de mult și am zis: „stai că nu vreau să-l pierd, hai să cos.” Când a cusut atunci, nu i-a venit să creadă cât de mult îi plăcea. A muncit vreo patru luni la acea imagine, iar procesul n-a speriat-o, ba dimpotrivă, a atras-o ceea ce s-a întâmplat cu ea. „Îmi calma foarte tare mintea și în continuare mă calmează.” Episodul venea după o perioadă marcată de stres, în care își căuta job.

A lucrat în corporații începând cu al doilea an de facultate. A rămas fără loc de muncă pentru că nu mai putea să facă ceea ce făcea. S-a ocupat de partea de consultanță în vânzări în mai multe companii mari, în servicii de la telefonie mobilă, servicii medicale, produse și echipamente medicale, până la business intelligence. „Îmi plăcea interacțiunea, pentru că tot timpul intram în contact cu oameni noi, le auzeam poveștile despre firme.” Cu toate astea, nu rămânea nimic concret în urma ei, iar asta a pus-o pe gânduri. Nu știa exact ce vrea să facă. „Au fost vreo șase luni în care mi-am căutat job, nu-mi convenea nimic și așa am început să croșetez un lucru pentru pisica pe care o am.” Croșetatul, și-a dat seama ulterior, „nu e ce îmi doresc foarte tare și am ajuns la brodat. Nici nu mă mai văd făcând altceva.”

N-a pornit cu nici un fel de miză măreață proiectul ei de broderie, Roan Atelier. „Pur și simplu am început să lucrez, nu conta. Îmi veneau idei pe bandă rulantă.” Prima dată, a făcut niște clutch-uri, pe care le-a vândut.

„M-a ajutat faptul că am avut o experiență atât de vastă în urmă și am știut să-mi vând produsele. Oricine ajungea pe la mine, pleca cu produsul meu.”

Iar acest lucru a încurajat-o să meargă mai departe. „Singurul scop a fost să fiu eu și mai bună.”

Dorina abordează predominant în broderii elementele anatomiei feminine, unde descoperi nuanțele personale pe care le aduce labiilor, sfârcurilor, trompelor uterine ori siluetelor cu păr corporal. În spatele lor, se află o dorință de normalizare a misterului din jurul intimității și de a spulbera stereotipurile și prejudecățile despre femei. Direcția aceasta feministă și socială n-a existat în munca ei creativă de la bun început, spune ea.

„O amică a vrut o broderie care să exprime ceva în direcția labiilor și așa a luat naștere primul Labias, la care, când mă uit acum, îmi e rușine; însă am fost satisfăcută și încântată de ce am reușit să fac.”

Drumul de acum îi este alimentat și de parcursul propriu în mediul corporatist, unde nu i-a fost ușor. S-a confruntat cu discriminarea din partea femeilor și bărbaților, însă și cu dificultatea de a avansa în carieră din cauza faptului că e femeie sau din cauza invidiilor celorlalte femei. În tot acest demers artistic se regăsește și „un activism și fiecare broderie în sine este un manifest, pentru că mesajele sunt foarte puternice. Unele discrete, dar chiar și alea sunt, totuși, foarte puternice.”

Vrea să continue pe același traseu „pentru că aici am mesajul de dus mai departe și e nevoie pentru toate fetele, femeile, bărbații și băieții să se obișnuiască cât mai mult cu ideea că suntem aici, la fel de puternice, voinice și ambițioase ca ei. Nu mai prejos, nu mai presus. Nu merităm mai puțini bani, nu merităm funcții mai prejos decât ei. Suntem la fel de în stare, și noi și ei.”

Broderiile ei sunt purtate atât de femei, cât și „de bărbați în aceeași măsură, inclusiv sfârcurile brodate, Labias, Juicy Mary, care e o vulvă în toată splendoarea ei, pentru că trebuie să aducem o notă de normalitate între genuri, egalitate și echitate.”

Dorina Stănescu nu se consideră nici antreprenoare, nici artistă, ci „un om ambițios care muncește foarte mult.” Iar faptul că ajunge să expună sau să vândă: „ăsta este practic rodul oricărei persoane care lucrează susținut și cu esență.” Având o mică afacere în România, îmi mărturisește că nu se lovește de anumite obstacole. „Într-adevăr, contextul economic și fiscal ar fi putut fi mai prietenos cu lumea de afaceri.” Are firma din 2014 și a prins cât de cât experiență.

„Am fost cumva și foarte independentă, pentru că n-am cerut linii de finanțare, nici un fel de bănuț de la stat care să-ți impună ceva, restricții sau să fii obligat să te duci într-o direcție cu profitul firmei.”

N-are stres, iar totul este „în funcție de cât muncesc. Atât primesc, atât plătesc.”

Broderiile Dorinei rezultă din mult studiu: „e o muncă de research în spate destul de mare până ajungi să compui o imagine și să zici: „da, uite, asta e, hai să încerc, să văd cum iese.” O ratezi o dată, de două ori, dar după aia îți iese.” Brodează de dimineața până seara, „de luni până luni. Și în parc, la picnic, dacă ies cu prietenii, plec cu broderia după mine.” Îi place foarte tare și nu prea poate să stea fără să brodeze. Odată cu broderia manuală s-a întâlnit și cu etapa de upcycling. La fiecare comandă încearcă acest proces și le explică persoanelor care îi cumpără creațiile că are un anumit standard canvas-ul pe care urmează să brodeze, „pentru că volumul de muncă este foarte mare și de migală la o broderie manuală și nu mi-aș permite să o pun pe un material care să se deformeze sau degradeze în câteva spălări.”

Pe finalul discuției noastre, am vorbit și despre cum vede scena creativă locală mai ales în ceea ce privește broderia, o practică artistică încă insuficient explorată. „În continuare multe dintre artele practicate de femei sunt considerate o joacă și nu sunt luate în serios.” A observat, totuși, o diferență. „Nu poți să mai spui că ești băgat într-o cutie ca acum 50, o sută de ani.” Adaugă că nu este ușor, dar se gândește la exemplul personal, la cum a reușit ea să fie promovată de curatori. „Când munca e bună și are mesajul destul de puternic, cred că ești observat, sau cel puțin în cazul meu asta s-a întâmplat, și ajungi să fii chemat să expui.” Nu și-a propus să devină artistă și să o vadă toată lumea. „Am considerat, pentru mine, că expunerea e suficientă în momentul în care îmi cumpără cineva o broderie și a ieșit cu ea pe stradă, în cercul de prieteni; și aia e o vizibilitate mult mai mare decât să ajung cu broderia într-o galerie pe care să o vadă un număr limitat de persoane.” E recunoscătoare și o bucură foarte mult că a ajuns la acest nivel, în care e în vizorul curatorilor. „E o mare onoare că într-adevăr ce fac e bine.”