Din iubirile profunde si statornice cred ca s-ar putea extrage lista cea mai cuprinzatoare de actiuni de facut impreuna, in doi oameni – echipa –, care se completeaza, se simt, se ajuta, simt la fel, daruiesc egal, au aceleasi retineri sau aceeasi incredere unul in celalalt. Reusitele pe cont propriu palesc uneori in intensitatea bucuriei finale, in fata oricarei victorii in doi, in orice domeniu (chiar si atunci cand ni se pare ca am facut totul fara ajutor, desi, la o mai atenta analiza, e posibil sa descoperim… sufletul-pereche care ne-a ajutat cumva).
Bunaoara, ador dansul profesionist, acela dus aproape de perfectiunea coregrafiei, a executiei, a emotiilor pe care le genereaza. Dansatorii care spun o poveste in doi ma emotioneaza si ma fac mereu sa visez ca se poate intampla sincronizarea asta si-n viata.
Stiu cate ore chinuitoare de repetitii sunt necesare pentru ca la spectacol sa para totul simplu, la indemana… aproape oricui. Stiu cum arata talpile muncite, gleznele si degetele de la picioarele celor care traiesc din dans, stiu cat de fericiti sunt cand incearca ceva nou si cat de obsesiv repeta aceeasi miscare, pana danseaza cu partenerul de parca i-ar fi umbra.
Poate ca sunt de moda veche in anumite privinte, dar nu pot rezona la formele de dans cool de astazi, adica la manifestarile alea de stat in cap si-n maini, la miscarile de-o impecabila vulgaritate, executate pe cuburi de dansatoare din cluburi, la baietii care danseaza doar cu mana la prohab, nadragii aproape in pericol de cadere libera si privirea-n pamant, sub sapca. E un cliseu, tot sper sa se epuizeze si sa se prinda si ei ca treaba aia nu e dans, dar, stiu, e o forma de expresie.
M-am uitat disperata, ani de zile, in emisiunile pe care le prezentam, la fetele care dansau alaturi de solisti mai mult sau mai putin talentati de la noi. Sunt de acord ca, pentru un spectacol reusit, trupa de dansatori care sa umple scena e nu numai binevenita, dar, in multe situatii, salveaza reputatia artistului, mai ales daca sta mai prost cu vocea sau cu miscarea scenica. Imi plac la nebunie coregrafii destepti si creativi, care-si aleg dansatori profesionisti, care stiu cat de important e costumul si care lucreaza nu numai la sincron si pirueta, dar si la expresivitatea dansatorilor.
Ati observat ca fetele alea de poarta toate pantaloni scurti de blugi, cu ciorapi plasa bej (what the f…?) si cizme peste genunchi, n-au expresie? Danseaza parca-n dusmanie, in cel mai fericit caz, fara zambet, fara chef, doar cu o diabolica pricepere la miscat bazinul, doar pe el, in toate sensurile care sugereaza sex si iarasi sex? Acolo unde solistul se crede si coregraf, asistam la alta schema prea des vizionata, aceea a dansului in jurul artistului, in care dansatorii par sa-l venereze, astfel incat ba-i vezi la refren la picioarele lui, cu mainile ridicate spre el, ba ridicandu-l pe brate, ba fiind trantiti la pamant in poza de final de catre artistul insusi, cu metafora debila „io tre‘ sa ies invingator, deci v-am doborat’.
Rareori vezi in aceste trupe de dansatori oameni care au facut dans profesionist, gimnastica sau balet. Pe profesionisti ii simti imediat, vezi cat de coerente le sunt miscarile si tinutele, vezi ca si fata lor danseaza, fiind perfect sincronizata cu mesajul cantecului, ii simti ca le place ce fac si-ti dau maximul lor de potential in dar.
Dar, dincolo de ecran si scena, o sa va mire (doar pe cei foarte tineri) ca oamenii frumosi danseaza altfel, poate fara pricepere, dar cu bucurie-n ochi, poate fara costume adecvate, dar cu chef si haz, poate fara abilitati de Romania danseaza, dar cu atata respect pentru regulile si mirajul dansului in doi…
Page: 1 2