ELLE: Cum ati descoperit ca muzica este adevarata dumneavoastra pasiune?
Vasile Sirli: Am descoperit muzica la radio, eu sunt generatia „radio’, cand cel mai avansat mod de a transmite muzica era radioul. Copil fiind ascultam la radio tot ce se putea asculta, eram fascinat mai ales de corul de copii al Radiodifuziunii Romane. Am cerut de cand eram copilas sa vin la Bucuresti. Asta se intampla aproape de Timisoara, intr-un sat, la Varias, de care sunt legat in continuare si eram la 600 si ceva de kilometri distanta de Bucuresti, dar eu voiam sa merg la Bucuresti sa fac parte din acest cor al radioului si atunci parintii mei au decis ca ar fi bine sa studiez muzica. In satul meu exista o profesoara de pian si am inceput sa studiez pianul, foarte devreme, la sase-sapte ani, iar la aproape unsprezece ani am dat concurs pentru a intra la Liceul de Muzica de la Timisoara. Daca la scoala studiam Mozart, Beethoven si altii, printre colegi aveam muzicieni care cantau folclor din Banat, jazz sau rock. Eu sunt din perioada Beatles si Rolling Stones, eram fascinati de ei si atunci mi-am dat seama ca este o lume absolut extraordinara, care nu se limiteaza doar la muzica foclorica sau la jazz. De atunci a inceput sa ma pasioneze acest amestec de genuri muzicale, pentru ca mai apoi sa-mi dau seama ca asta vreau sa fie meseria mea. Dupa ce am terminat liceul, a urmat Conservatorul la Universitatea de Muzica de la Bucuresti.
ELLE: Ati fost director la Electrecord. Cum v-a influentat aceasta experienta?
V.S.: Inainte sa fiu la Electrecord, dupa terminarea facultatii, am fost angajat ca redactor la Editura Muzicala. Am lucrat cu maestrii cu care pregateam partiturile, cartile, era o experienta absolut extraordinara, a fost o scoala formidabila. Inchipuiti-va ca primeam partituri scrise, pe care trebuia sa le observ, sa le corectez si sa le prezint pentru publicare, spunandu-le profesorilor daca exista vreo greseala. Deveneam eu cel care facea observatii la partituri, ceea ce face sa te educe cu respect si inteligenta, dar si cu diplomatie. In acelasi timp eram compozitor, si principiul a fost urmatorul: in clipa in care eu eram la Editura Muzicala si scriam, nu se publica nicio partitura din muzicile mele. Cand am ajuns la Electrecord la propunerea Ministerului Culturii, nu ma interesa sub nicio forma, eram foarte tanar. Profesorii mei, maestrii de muzica clasica, Tudor Ciortea, Pascal Bentoi, mari nume ale muzicii romanesti de muzica clasica din perioada respective, afland ca am refuzat sa fiu la Electrecord, mi-au spus ca: „ mai bine unul de-al nostru, decat unul de-al lor’. Asta era foarte important pentru mine, sa pot continua meseria de muzician sub o forma administrativa si de gestiune a muzicii. Asa ca am acceptat cu anumite conditii care mi-au fost indeplinite, inclusiv aceea de a avea pasaport. Asta se intampla la inceputul anilor 80.
Dupa fiecare an, demisionam, pentru ca nu voiam sa mai stau. Cat am fost la Electrecord nu s-a publicat nici o partitura de-a mea, tocmai pentru aceasta impartialitate, pentru a putea avea o privire cat se poate de profesionista asupra a ceea ce prezentau colegii mei. Ceea ce m-a interesat foarte mult era sa facem in limita posibilului lucruri noi. Ori asta se intampla, de pilda, in foclor cu initierea unor discuri din arhiva nationala de foclor, in muzica rock – primele discuri live inregistrate din perioada respectiva, multa muzica contemporana. Apoi am confirmat acea atitudine de producator in paralel cu activitatea mea de compozitor, faceam muzica pentru cantece, pentru spectacole, pentru filme; in acelasi timp, am incercat sa am o privire detasata, pentru a putea produce discurile celorlalti, pentru a ma putea ingriji fie de inceputul unei cariere, fie pentru a prelungi o cariera, fie pentru a imbogati cariera celorlalti interpreti din toate genurile. Electrecordul pe vremea aceea avea o vocatie multistilistica, multiculturala si era foarte interesant pentru ca publicam tot felul de muzici, uneori chiar in tiraje cat se poate de mici, dar erau foarte importante pentru compozitorii respectivi pentru ca aveau recunoasterea unei institutii care le producea muzica. Alta data faceam discuri care se vindeau in 200 de exemplare, pentru ca era muzica contemporana care se facea mai mult de prestigiu. Am facut inregistrari cu ceea ce ma interesa in anii 80-81, cu Corul Patriarhiei, lucru care pana atunci nu se mai facuse, si erau discuri cu liturghia inregistrata la patriarhie, cu ingineri de sunet magnifici care sunt in continuare activi, o echipa absolut formidabila. Ce a dus Electrecordul inainte a fost aceasta privire asupra unei muzici care traieste, care este vie. Ceea ce mi-a adus, ajungand in Franta in calitate de refugiat in 86, deschiderea catre toate genurile muzicale si lucrul cu artisti in calitate de producator. Producatorul este asemenea unui regizor de film, cel care ingrijeste ansamblul spectacolului, filmului. Si m-a ajutat foarte mult pentru ca mai tarziu, peste trei ani, mi s-a propus sa lucrez pentru Disney in calitate de muzician, de management.
ELLE: Practic de cat timp lurati aici?
V.S.: Am inceput acum 27 de ani in calitate de colaborator si in decembrie 1990 am semnat cu Disney pentru ca nici aici nu am vrut de la inceput. Nu pentru ca nu imi placea locul, ci pentru ca dorinta mea era sa fiu liber profesionist si incepusem deja foarte bine in Franta, cu parteneri de lucru, comenzi. Muzica se lucreaza pe comenzi. Ca un pictor cand i se comanda un portret, asa se face muzica. Toata muzica clasica a fost scrisa pe comenzi, n-a fost scrisa pentru sertar. Trebuie sa intelegi ca toti compozitorii inclusiv Mozart, Beethoven au scris la comanda. Aveam deja astfel de comenzi in Franta, lucram pentru televizune, pentru o casa de discuri. Atunci cand a venit Disney eram pornit sa fac alte proiecte si mi-au trebuit sase luni sa ma hotarasc. Pentru asta am fost trimis in Statele Unite, in Florida, sa vad ce inseamna un parc de distractii, si cand am vazut, mi-am dat seama ca este absolut extraordinar, nivelul de calitate si de exigenta este atat de ridicat incat imi convenea sa lucrez intr-un asemena mediu profesionist.
ELLE: Vi s-a parut o provocare?
V.S.: Mi s-a parut foarte interesant, era nou pentru mine. In Europa este alt mod de a vedea muzica, cultura; intr-un parc exista francezi, englezi, spanioli, olandezi, fiecare cu felul lui de a trai si de a recepta spectacolul. Pentru mine era foarte interesant tocmai acest amestec care ma trimitea in copilarie, cand am descoperit Mozart, Beethoven, Rolling Stones si marii muzicieni de jazz. Este o chestiune cu un nivel atat de inalt incat nu poate fi decat benefic pentru cineva care vrea sa se impregneze de o asememea diversitatea stilistica. Disney mi-a dat aceasta posibilitate.
Page: 1 2