Dincolo de 40 de ani

Pentru mine, varsta de 40 de ani (peste care am trecut deja de ceva vreme) a insemnat – printre multe altele – eliberarea de o angoasa care mi-a bantuit copilaria. Am doua amintiri pregnante legate de asta: 1) eu, in primii ani de scoala, cantand alaturi de colegii mei pionieri „Noi in anul 2000 si gandindu-ma ce minunat o sa fie in acel an; apoi faceam socoteala cati ani voi avea, dupa care mi se rupea sufletul meu fraged de durere: treizeci si trei!!! O sa fiu atat de batrana, imi ziceam, ce folos ca anul 2000 va fi asa minunat, eu n-o sa ma mai pot bucura de nimic! 2) eu, pe la aceeasi varsta, intreband-o pe bunica – cu spaima sincera si deloc ascunsa in glas – cum e sa fii batrana (iarta-ma, bunico, oriunde ai fi!).

Nu stiu exact cand a disparut spaima copilariei mele, dar ce pot sa spun sigur (in afara de faptul ca anul 2000 nu a fost nici pe departe asa misto cum imi imaginam eu in copilarie) e ca, la patruzeci si ceva de ani, sunt mai multumita (ca sa nu spun vorbe mari precum „fericita) decat am fost oricand in viata mea – si cu siguranta sunt, ei bine, o s-o spun, mai fericita decat in mult laudata varsta a inocentei. Inainte sa sara prietenele si colegele mele (stiu ele care) cu o replica de genul „Pai, da, ti-e usor sa spui asta, cand ai un sot si un copil pe care-i iubesti si un job la care vii cu placere, basca inca iti permiti sa pui o poza in costum de baie pe Facebook, vreau sa spun ca, ei bine, nu la astea m-am gandit in momentul in care am facut aceasta afirmatie – sigur, asta ajuta, nu zic nu si nu sunt ingrata, dar e vorba despre altceva.

Cred ca o sa apelez tot la vorbele bunicii ca sa va explic mai bine. Ce-mi mai amintesc din acele conversatii cu bunica e ca, dupa ce-o intrebam cum e sa fii batrana, urma – invariabil – intrebarea daca ar vrea sa fie din nou tanara. Ea imi raspundea intotdeauna: „Da, mi-ar placea, copchila, dar sa am mintea de acum. Pe atunci nu intelegeam ce voia sa spuna, oricat incerca ea sa-mi explice, dar azi cred ca stiu (desi nu am inca varsta pe care o avea ea pe cand o chinuiam eu cu astfel de intrebari). E vorba de un proces gradual, in care inveti, incet-incet, si incepi, in sfarsit, sa cazi la pace cu tine si sa traiesti in acord cu cine esti.

Cu alte cuvinte, in sfarsit – indubitabil si surprinzator! – ai reusit sa-ti sedimentezi reperele, sa inveti cate ceva important si sa incepi sa cresti mare (proces care nu stiu, zau, daca se termina vreodata cu adevarat). Peste zece ani n-o sa ti se mai para naiv felul in care gandesti acum sau n-o sa-ti mai fie jena de cine stie ce prostie ai facut (cum e cazul, asta este, cu tot felul de amanunte legate de varsta de 20 sau 30 de ani). La 40 de ani inveti sa-ti accepti corpul, echilibrul interior incepe sa nu mai fie doar un vis frumos, stilul ti se defineste. Realizezi ca viata nu e statica si ca odata incheiata o etapa incepe alta, nu mai putin excitanta si interesanta si, in plus, nu-i niciodata prea tarziu pentru schimbarile pe care vrei sa le faci.

Te autoanalizezi mai pertinent, devii mai ingaduitoare cu tine (si cu cei din jur), mai potenta si mai optimista. Ajungi sa apreciezi experiente aparent marunte, dar care chiar te invata sa te bucuri mai mult de viata. Realizezi ca majoritatea oamenilor incearca in mod constant sa-ti modeleze felul in care ii vezi. Incepi sa petreci mai putin timp alaturi de persoane toxice. Realizezi ca un somn de opt ore e una dintre cele mai mari placeri ale vietii; ca nu exista „sufletul-pereche – sau ca acesta e mai curand un titlu care se castiga si se construieste in timp; ca izbucnirile emotionale sunt obositoare si lipsite de sens (ah, daca as fi inteles asta mai devreme, cate lacrimi si energie as fi crutat!); ca nici o viata nu-i perfecta, dar toate sunt perfectibile; ca, ei bine da, sexul e mult mai tare dupa 40 de ani.

Nu vreau sa spun ca devii inteleptul pamantului si ca ai invatat tot ce era de invatat – sper ca n-am lasat impresia asta. Nu vreau nici sa spun ca trebuie sa „te resemnezi in fata schimbarilor fizice si a „semnelor timpului. Cum spuneam, viata nu e statica, iar tu ai tot dreptul sa te uiti in oglinda – dar fara patima, te rog! – si sa profiti de tot ce-ti ofera lumea de azi ca sa-ti mentii cat mai mult cu putinta forma si sanatatea.

Nu vreau sa spun nici ca dupa 40 de ani viata e perfecta. Inca traim in vartej, decada anilor 40 pare sa fie un fel de „ora de varf a existentei (copii, job, familie, eventual inca un job), dar, hei, o sa vina si vremea sa o lasam mai incet – iar unele dintre noi au si facut-o deja.

Obsesia tineretii nu e ceva care bantuie lumea de ieri, de azi – altfel nici n-ar exista basme precum „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Si daca, de fapt, anii care ni se aduna in cont vin la pachet cu niscaiva lucruri de mare pret – printre care si mult ravnita fericire? Pentru toate fetele care, la fel ca mine cu ani in urma, sunt inspaimantate azi de varstele ce vor veni, am rugat cateva femei care au trecut – cu mai multi sau mai putini ani – de pragul de 40 de ani sa ne spuna cum se vede viata din punctul in care au ajuns si ce au invatat important despre ele, pe parcurs. Sper ca raspunsurile lor sa va alunge spaima si sa va inspire.

Marina Sturdza – jurnalist, activist, filantrop

„Mi se pare ca viata este o cautare perpetua a echilibrului si ca tot timpul trebuie sa reajustam. Am invatat mai cu seama sa-mi apreciez prietenii si sa pretuiesc timpul meu, sa incerc sa nu-l risipesc fara rost. La fel, tot timpul incerc sa simplific, sa ma adaptez la ce nu pot schimba si sa fiu optimista in legatura cu oamenii pe care nu i-am cunoscut inca si cu experientele care ma asteapta. Cu varsta, sper sa devin mai inteleapta.

Nu incerc sa ma mentin tanara, mi-am castigat si acceptat varsta pe care o am. Sunt o persoana realista si nu m-as intoarce in timp pentru nimic in lume, imi place momentul actual. Am trait fiecare varsta fara sa ma preocupe in nici un fel. Am un ritm de viata complicat, sunt vesnic in avioane, dar am invatat de mult ce am eu nevoie ca sa ma simt bine. Mananc cu pofta, citesc cu pofta, ascult muzica cu dragoste si imi vad prietenii oriunde as fi. La fel, am prieteni de toate varstele si probabil ca asta ma tine in priza.

Izabela Coman – image consultant

„Slow living – la naiba cu viteza! Dupa 40 de ani am decis ca nu se darama nimic daca intr-o zi raman lucruri nefacute din lista de to do din cauza ca mi-am permis sa merg la spa, sau la piscina, sau sa ma plimb singura pe o alee acoperita de frunze – acele activitati care iti ofera ocazia sa stai pur si simplu de vorba cu tine, fara sa planuiesti nimic «util». Am descoperit virtutile unei scurte meditatii facute in pauza de masa si ale break-ului mental pe care ti-l ofera, si placerea de a bea cafeaua dimineata in liniste si nu in timp ce rezolv urgentele de pe e-mail. Si am reusit sa rezist fara e-mail-uri
profesionale pe telefon, cu laptop-ul lasat de vineri pana luni la birou si cu telefonul inchis in timpul petrecut cu copiii.

Calitate, nu cantitate. Pana la 40 de ani, am investit prea mult timp, energie, emotie sau bani in lucruri de foarte mica importanta. Asa ca: mai putine persoane cu care relationez, dar mai bune si mai interesante, mai putine obiecte cumparate, dar mai valoroase – cu timpul am descoperit ca acest principiu este excelent aplicat la orice: contracte profesionale, prieteni, mancare, sex… Cred ca orice varsta are virtutile ei si ca tineretea nu este o calitate sau un merit, ci doar o stare de fapt de care beneficiaza toata lumea la un moment dat, in mod democratic.

Schimbari de stil dupa 40 de ani nu am facut, doar minime ajustari pentru a arata actual si nu din secolul trecut – prefer sa seman in continuare cu mine si nu cu altcineva. Am avut un scurt derapaj anul acesta – din cauza ca am parul alb pe jumatate, m-am gandit ca e mai potrivita o nuanta oarecare de blond, dar dupa cateva luni am revenit la saten inchis, culoarea mea naturala dinainte sa incaruntesc. Uitandu-ma acum la poze cu mine blonda sau portocalie, mi se pare ca aratam a baba nebuna si disperata.

Poate ca e o alegere ciudata pentru cineva care lucreaza in moda, dar la urma urmelor sunt o gramada de persoane «grele» din fashion care arata exact la fel de decenii – Anna Wintour, Carine Roitfeld, Suzy Menkes etc. In mod deosebit imi displac schimbarile majore de look facute la varste rotunde si tampeniile gen 40 are the new 30… Cred ca e frumos sa arat a mine si a varsta pe care o am, effortless si the best I can.

Lena Rusti – psihoterapeut

„Ultimii ani nu au declansat vreo agresiva metamorfoza interioara, dar am devenit cumva mai evidenta mie insami, iar acest lucru a adaugat tuse esentiale fiintei mele.

Am inteles ca imi e mai important sa fiu impacata cu mine si cu deciziile pe care le iau decat sa merg pe drumuri ale inertiei; si am gasit si resurse sa ma port ca atare.

Am invatat ca pot avea incredere in valorile mele morale si in nevoia mea de a contribui, asa cum inveti sa ai incredere in propriul stil, fara sa conteze daca este sau nu in trend.

Am descoperit cu amuzament ca ma plac chiar si cand nu ma suport, fara ca revelatia sa schimbe fundamental regulile jocului: acum ma asez in relatia cu mine mai toleranta cu trecutul, dar la fel de exigenta cu viitorul. Mi-am vazut frica de a nu pierde lucruri importante, experiente dorite, oameni dragi pe masura ce m-am eliberat de ea. Stiam dinainte cat de grele imi sunt pierderile, dar acum am aflat ca, dincolo de ele, ascunse bine, pot gasi in mine zone magice de iubire si bucurie, la care nu am avut acces pana cand nu am invatat sa fiu recunoscatoare.

Marina Constantinescu – jurnalist, critic de teatru si film

„Bucuria si frumusetea stau in ochiul privitorului, l-am auzit spunand, o data, pe un dervis rotitor. Ma uitam uluita la lumina din cutele de tot felul de pe chipul sau. La fel cum urmarisem mirata ritmul dansului, cu mainile desfacute, murmurand rugaciuni. Intre pamant si cer este viata noastra. Cu putinte si neputinte. Mergem pe un drum fara sa stim daca el este calea. Uneori, ratacim, alteori, avem revelatii. La fiecare varsta intalnesti ceva sau pe cineva care te ajuta sa descoperi universuri sau prapastii. Sau pe tine insuti.

Nu am avut niciodata strategii legate de culori, tunsori, de moda. Nu-mi vine sa cred, uneori, cand dau cu ochii de mine in oglinzile din magazine, ca nu mai sunt tanara navalnica, cu parul pana la brau, ca nu mai am aceleasi masuri la haine, ca fruntea a ostenit, ca zambetul s-a estompat, ca pielea nu mai straluceste de la sine. Si fug! Nu exista scapare decat prin asumare. Sunt mai inteleapta doar de alaltaieri. De cand caut oglinda din ochiul celorlalti. Mi-e frica de boala, de degradare, de ridicol. Parca am putin mai multa tandrete fata de corpul meu. Pentru ca el imi poarta mintea. Timpul lor este timpul din mine…

Iluzii si deziluzii, imagini, franturi de iubire, fragmente, palimpsest. Refugiul noptilor. Bucuria zorilor ce se revarsa peste mine. Cea dintotdeauna. Doamne, cate as fi putut sa fac si n-am facut! Incerc sa ma ingadui si sa accept chiar si legea gravitatiei. Pana la un punct. Atunci, inchid pleoapele grele si ratacesc, si ma invartesc, intre pamint si cer, cu dervisii mei rotitori. Si zbor!…

Dana Papadima – director educational

„Am 56 de ani. Anul acesta am citit pe «burtiera» unui post de televiziune urmatoarea stire: «O batrana de 50 de ani a fost agresata de un tanar de 28 de ani». Evident, o astfel de postare ar fi de neimaginat intr-o lume a corectitudinii, fie ea si politica. Dar suntem aici, la noi, conditionati de aceasta umanitate stridenta si contradictorie. De ce ma mir, de fapt? Cand eram tanara, pana-n 30 de ani, gandeam probabil ca acel redactor neglijent de sincer, cu aceeasi cruda lipsa de retineri.

In lumea larg civilizata, conceptia s-a innoit. Nu numai pudibonderia lingvistica, dar si tehnici sofisticate de a incetini degradarea fizica, sport, activism, provocari sociale, au dus la o noua etichetare: 50 sunt noii 30.

Exist intre aceste contrarii, la care se mai adauga ceva numit cliseistic «varsta interioara». Un suflet de adolescenta in false chingi numite conveniente sociale, vestimentatie adecvata, autocontrol, cariera, seninatate (resemnare) clasicista.

O reteta a armonizarii celor trei perspective nu cred ca s-a inventat. O experimentez cu fiecare zi care trece, sacadat si inevitabil. Cu fiecare din aceste zile refuz inteleptirea senectutii, cu fiecare zi ma apropii de ea.

Laura Sgarcitu – director dezvoltare

„Nu am stat niciodata sa numar cati ani am. M-au ajutat sanatatea si prietenii. Cand sunt intrebata de varsta si ezit, lumea crede ca e cochetarie feminina, cand eu, de fapt, scad in minte 68 din anul curent. Ceva vine cu varsta si e de nepretuit, iar daca nu vrei sa detaliezi filosofic ii poti spune, pe scurt, fericire. E vorba de intelegerea cu tine si de acceptarea ca tot ce ai de facut pe lume e sa devii cea mai buna versiune a ta.

Sa devii cel mai bun prieten al copilului tau, avand incredere ca e mai destept decat tine. Sa intelegi ca oamenii gresesc si sa nu-i judeci mai aspru decat ai vrea tu sa fii judecat. Sa nu mai faci compromisuri, sa nu mai pierzi vremea cu oameni care nu te merita, cu discutii inutile. Sa fii modest si constient ca daca faci un bine altcuiva ti-l faci, de fapt, tie. Sa-ti fie clar ca deciziile pe care le-ai luat te-au adus unde esti acum. In final, esti ceea ce esti si alegi sa daruiesti lumii din jur. Și cand lumea iti zambeste si ea, esti fericit.

Adelina Ivan – fashion designer

„Marturisesc ca cel mai important pentru mine este faptul ca am ajuns sa simplific mult, sa elimin ceea ce consider inutil, am realizat ca timpul curge altfel si nu ma mai grabesc nicaieri. In plus, sunt mult mai relaxata si mai sincera cu mine. Am invatat sa fiu toleranta, sa transmit si sa zambesc mai mult si am capatat o detasare sanatoasa fata de realitatea cotidiana. Am aflat ca pot sa dau reset ca si cum ar fi lucrul cel mai firesc din lume.

Foto: Guliver

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK