Despre „twerking” (de Tom Wilson)

Tot ceea ce iti trebuie pentru a mai arunca in lume niste giga de muzica e un dormitor, un laptop si o copie piratata a Ableton-ului. Asta inseamna, de fapt, ca 80% din muzica aia foarte cool a momentului e facuta de niste adolescenti palizi, cu ochii nedezlipiti de ecranele computerelor.

Din acest motiv, nu e deloc surprinzator faptul ca o poveste biografica buna ar putea face diferenta mai mult ca niciodata in aceasta era a inflatiei sonore. Muzica e importanta, desigur, dar ce conteaza cu adevarat e ceva mult mai evaziv decat un ritm genial sau o voce duioasa: autenticitatea.

Indiferent de continentul pe care traim, vietile noastre sunt astazi destul de similare. Ne impartim timpul intre ecranul computerului, masina si mall. De partea cealalta, autenticitatea este dorinta noastra colectiva pentru ceva complet diferit. De aceea, cei mai autentici artisti sunt cei a caror biografie ii plaseaza cat mai departe de acel model cotidian al vietilor noastre. M.I.A. a fost mereu autentica pentru ca e un refugiat sri-lankez. Trupetii din Kings of Leon au fost mereu autentici pentru ca au cantat in corul bisericii cand erau mici. Orice artist care vine din jumatatea de sud a Los Angeles-ului, de la NWA la Odd Future, e autentic pentru ca a crescut intr-o comunitate marginalizata. Astazi, hip-hop-ul este pop-ul per se al Americii pentru ca e al dracu de autentic pentru publicul sau alb, dincolo de faptul ca, de fapt, totul e pictat in culorile unei exagerari foarte teatrale.

Ce inseamna, in cazul acesta, sa-ti pierzi autenticitatea? Sa pretinzi ca esti ceea ce nu ai cum sa fii. E atunci cand Stefan Banica Jr. incearca sa danseze breakdance. Sau cand Marcel Pavel incearca sa cante rap. E Miley Cyrus incercand sa danseze in stilul „tweerk (n.r. – este un stil de dans sexualizat inventat de oameni crescuti in ghetouri, imprumutat de o domnisoara crescuta in studiourile Disney). Din acelasi motiv, UB40 – o trupa compusa din niste albi din Birmingham – n-a fost niciodata cool in lumea reggae-ului, iar rapper-ul Chet Haze – fiul multimilionarului Tom Hanks – e doar o gluma proasta. Toti acestia sunt inautentici.

Una dintre cele mai autentice si, din acest motiv, una dintre cele mai urmarite trupe ale momentului e John Wizards. Vine din Africa de Sud (autentic, o data!), nu toti membrii ei sunt albi (autentic, de doua ori!) si au un component care a fugit din Rwanda, facand un drum de opt saptamani prin Tanzania si Mozambic (adjudecat!).

Sound-ul Soweto al muzicii sud-africane, cu chitarile lui discordante si vocile „mbaqanga, este unul dintre cele mai optimiste de pe intreaga planeta muzicala. Paul Simon a stiut asta, la fel si Vampire Weekend. Ceea ce nu au stiut ei e ca exista mereu un reziduu de vinovatie ramas undeva acolo dupa ce ii asculti. Pentru ca, evident, nu sunt autentici. Oricat de multa empatie ar pune in modul in care isi insusesc acel sound, vei ramane mereu cu senzatia ca ceea ce asculti e doar o varianta igienizata a originalului. Graceland-ul lui Simon n-a fost un album foarte bine primit/privit de toata lumea in anii 80. A fost un bestseller, dar n-a fost cool. Mirosea prea mult a asimilare culturala si, din acest motiv, o sumedenie de critici l-au detestat. Cu Vampire Weekend lucrurile stau ceva mai bine: ei imprumuta direct de la Paul Simon, iar nu de la o cultura despre care nu stiu nimic.

Evident ca John Wizards, trupa hranita direct de la tata Mamei Africa, e autentica. Iar noul ei album e cu adevarat foarte bun. Ascultati-l, chiar daca doar pentru sansa unica de a auzi pe cineva cantand in kinyarwandaneza. Chiar si asa, am dubiile mele. Nu legate de muzica, ci de motivul disperarii noastre de a gasi autenticul.

Cautarea acestuia este in sine un gest extrem de inautentic. Si superficial. Este ceea ce fac consumatorii suprasaturati atunci cand se plictisesc: pleaca in cautarea unui alt „exotism. Acesta poate fi un muzician refugiat politic, un cantaret de folk de religie Amish sau un artist de la Bollywood. Va mai amintiti zilele alea cand nici o piesa hip-hop nu era facuta fara un sample indian? Sau cand The Pussycat Dolls cantau „Jai Ho? Cu toate astea, niciodata, in calitatea noastra de devoratori de exotisme, nu mergem prea departe. Nu ne intereseaza niciodata situatia refugiatilor din Africa Centrala. Sau istoria cinematografului indian. Sau traditiile comunitatii Amish. Pentru ca ceea ce ne intereseaza e doar urmatorul titlu excitant de pe prima pagina.

Ne credem consumatori sofisticati aflati in cautarea autenticului cu A mare, cand suntem, de fapt, doar niste tinci cu ADHD. Ne atrage doar ceea ce e nou si diferit pentru scurte perioade de timp. Ne miscam mereu in directia urmatorului stimul puternic. Este exact modelul de functionare a consumerismului. Sunt bucuros pentru succesul lui John Wizards. Sunt, de asemenea, fericit pentru ca luna asta am ascultat si alte cateva discuri „autentice, precum Visions of the Country, al folkistului Robbie Basho, mort acum 27 de ani, sau precum noul album al lui R. Stevie Moore. Cu toate astea, stiu ca in dorinta noastra de a aspira tot ceea ce intalnim ne comportam mai degraba precum Miley Cyrus, incercand sa adoptam moda viitorului fara a avea timp sa o intelegem. Generatiile viitoare vor vedea asta ca pe o stupizenie din partea noastra, desigur.

Foto: Beautiful musician playing guitar from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK