Despre trecut si prezent (de Mihaela Nicola)

Fac parte dintre cei ce se uita cu mindrie inapoi la trecut. Sigur ca am lasat in urma compromisuri, esecuri si episoade triste. Ca noi toti! Dar le-am parcurs pe toate cu respect pentru etica si pentru lege. Sint barierele pe care le socotesc de netrecut.

Imi privesc trecutul fara ingaduinta pe care o acordam indeobste propriilor greseli si ma socotesc unic responsabil de ceea ce mi s-a intimplat, in egala masura bine si rau. Pentru ceea ce m-a inconjurat frumos datorez recunostinta multor oameni speciali, pentru ceea ce a fost trist ori ne­pla­cut nu impart cu nimeni vinovatia.

Fac parte dintre cei ce cred ca destinul este o „capodopera' desavirsita indivi­dual. Nu cred ca viata este justa ori nedreapta, cred ca este asa cum ne-o construim noi singuri, fiecare pentru el insusi!

Privesc avid in jur, in cautare de modele care sa ma inspire, de la care sa preiau, sa invat, sa imprumut repere afla­te mai sus decit ceea ce pot sau stiu eu in fiecare mo­ment. Iar pe ceilalti nu-i judec prin prisma trecutului lor, ci mai degraba a evolutiei. Imi plac oamenii care-si depasesc conditia, imi plac cei care-si implinesc vise indraznete, imi plac pragmaticii cu morala si victoriosii prezentului. Sint gata sa aplaud un triumf al conditiei actuale la care se situeaza un om si nu-mi impotmolesc judecata in a-l denigra pentru abateri trecute de la normele impuse de ceilalti.

Mie, spre exemplu, mi se pare trist ca a trebuit sa aflam despre academicianul Balaceanu-Stolnici ca ar fi oferit note informative regimului comunist acum 30 sau 40 de ani. La ce bun?! Mi se pare ca ar fi trebuit sa-i conservam statura la care a ajuns, sa putem continua sa-l admiram necon­ditionat, sa-i lasam aura de „ultimo si impecabil' aristocrat si sa ne bucuram inspirational de ea. Sigur, stiu argumentul celor ce s-au grabit sa-i maculeze onoarea: „Era important sa stim adevarul!' . Ca si cum am sti vreodata adevarul nud al cuiva. Ca si cum cei ce diseca malitios biografiile celorlalti si-ar destainui voluntar vreodata propriile adevaruri umbrite de trecut.

Nu-mi plac trimiterile la trecutul celor ce astazi conduc destine, nu-mi plac nici fotografiile despre cum aratau sau ce faceau in trecut vedete de divertisment, nu-mi plac contestatiile in privinta statutului pe care l-au dobindit astazi oamenii din elita societatii romanesti; nu-mi plac pentru ca sint forme de critica frustrata, incrincenata si le vad ca pe eforturi de a anula meritele evolutiei. Cu totii stim, putem, aratam si facem mai bine astazi decit ieri – legea progresului ne ajusteaza tuturor biografia si aspectul.

La ce bun, asadar, sa contestam pasii parcursului? Nu-i mai sanatos, mai constructiv si mai mobilizator sa aplaudam izbinda? M-as grabi sa admir cu atit mai mult un model social cu cit a plecat de mai jos. Societatile aflate departe de noi, atit geografic, cit si la scara evolutiei sociale, cultiva toleranta si omagiaza izbinda, cu atit mai mult cu cit cel „judecat' a avut mai multe „caderi de parcurs', cu atit mai mult cu cit a traversat episoade convulsive, abateri de la morala si citeodata chiar de la lege. Sa cresti, sa te schimbi, sa te slefuiesti, sa te transformi pina la nivelul la care ii poti inspira pe ceilalti este ceea ce lumea civilizata cauta sa predea ca „lectie de viata'. Trist, obtuz, primitiv, noi sintem inca in etapa la care nu iertam izbinda modelelor din jurul nostru din pricina nivelului de la care au plecat.

Noi ne incapatinam sa raminem ancorati in punctul de plecare, sa nu vedem padurea de copaci, sa nu ne bucure destinatia din pricina drumului anevoios. Aceasta ar putea fi pricina din care cei mai multi nu ajung la destinatia propriei impliniri. Nici nu ar merita! 

Drepturile de autor provenite din publicarea acestui articol sint donate fundatiei „the group'.

Foto: Shutterstock.com