Despre moda si film – o poveste de dragoste

Cum doar o categorie aparte de filme, despre care nu vorbim aici, nu beneficiaza prea mult de pe urma hainelor, e clar ca moda a fost mereu intr-o relatie apropiata cu filmul. Mai mult de atit, au existat dintotdeauna filme care au definit cu atita acuratete stilul unei epoci incit ele au fost adoptate de comunitatea fashion ca filme emblemati­ce, iar hainele purtate in respectivele pelicule au de­venit iconice, la fel ca si purtatoarele lor.

In fapt, probabil ca cele mai multe tipuri de haine care au devenit astazi elementele esen­tiale ale gardero­bei oricarei femei stylish au la origine un film, fie ca vorbim despre little black dress purtata de Audrey Hepburn in Breakfast at Tiffanys sau de bereta si esarfa purtate de Faye Dunaway in Bonnie si Clyde. Exemplele sint multe, iar dintre ele nu ar putea lipsi nici imaginea lui Catherine Deneuve in Belle de Jour, unde intreaga ei garderoba a fost conceputa de catre Yves Saint Laurent, nici jachetele androgine purtate de Diane Keaton in Annie Hall. Le stim bine si nu inceteaza sa ne inspire, poate tocmai de aceea continua sa fie produse filme in care moda este una dintre cele mai importante componente.

Asa se face ca putem vorbi me­reu despre filme inspirationale din punct de vedere vestimentar, fie ca se numesc Funny Face, To Catch a Thief, Grey Gardens, A Single Man sau The Royal Tenenbaums; Talen­tatul domn Ripley, Pulp Fiction, American Gigolo, cu tinutele semnate de Armani, care au definit un nou tipar masculin; perlele si penele imaginate de Travis Banton pentru Marlene Dietrich in Blonde Venus sau tinutele lui Ingrid Bergman din Casa­blanca, semnate de Orry Kelly. Intersectarea dintre hainele pe care per­sonajele noastre preferate le purtau in filme si felul in care am ajuns sa le privim pe aceste personaje drept fashion icons tocmai datorita atitudinii cu care au stiut sa poarte acele haine a ramas mereu fascinanta.

Fie ca vorbim despre minimalismul impecabil pe care il afiseaza Tilda Swin­ton in rolul de burgheza dintr-o familie italia­na in I am Love sau despre suita de personaje flamboaiante din toate filmele lui Pedro Almodóvar, imbracate in orice, de la haine high fashion la vechituri spectaculoase, hainele sint importante in film, si definesc personaje si tipologii. Atit de im­por­tante incit nu a trecut multa vreme pina sa devina personaje centrale ale unor filme, iar serialul Sex and the City si pe­licula The Devil Wears Prada stau mar­turie pentru asta.

Mai apoi, a venit rindul designerilor si al editorilor de moda sa apara in filme sau sa fie chiar eroii unor pelicule ce le-au fost dedicate. Lagerfeld Confidential, Valen­tino: The Last Emperor sau The September Issue au semnalat trecerea la un alt nivel, acela la care moda nu mai este doar un ajutor de nadejde al regizorilor in incercarea lor de a creiona epoci si personaje, ci un subiect demn de studiat cu atentie. Iar A Single Man, filmul de debut al lui Tom Ford, intimpinat cu entuziasm chiar si de criticii care initial se aratau rezervati in privinta talentului regizoral al unui mare designer, este, probabil, dovada ca perfectiunea estetica a unui film are mari sanse sa faca din acesta un succes.

Relatia dintre moda si film este o po­ves­te de dragoste, care se intinde mult mai departe de tinutele pe care le insira pe covoarele rosii de la marile premiere sau ceremonii actritele in voga. {i merge pi­na acolo unde regizori faimosi si foarte premiati sint mindri sa faca filme fashion, chiar si atunci cind este vorba despre reclame. Asa s-a intimplat cu David Lynch, cel care, dincolo de Twin Peaks, Mulholland Drive sau de Blue Velvet, a regizat una dintre cele mai memorabile reclame pentru Calvin Klein Obssesion la finele anilor 80, si care a revenit re­cent filmind reclama Dior care o are drept eroina pe Marion Cotillard. L-a ur­mat Baz Luhrmann, care a filmat-o pe Nicole Kidman intr-o reclama pentru Chanel No. 5, Ridley Scott, care a facut un clip pentru Prada, si Floria Sigismondi, lucrind pentru Mac Kitty.

Astazi, timpul marilor reclame a trecut. Este vremea filmelor fashion in cea mai noua forma a lor, aceea de scurtmetraje care nu vorbesc atit despre brand-uri si despre potentiali cumparatori, cit despre atmosfera si feeling-ul din spatele colec­tiilor imaginate de designeri. In acest nou gen de filme fashion, branding-ul este secundar, chiar daca imaginile cuprind de cele mai multe ori produsele unui singur brand, dar atmosfera primeaza. Si aceasta solutie noua de a ajunge la cumparatori este, probabil, si una eficienta, din moment ce tot mai multe case ajung sa recurga la astfel de filmulete pentru a tine pasul cu o generatie de consumatori obisnuiti sa isi adune toate informatiile de pe Internet. Prada, Armani, YSL si Tods au fost printre primele companii care au sesizat potentialul acestui nou mijloc de a ajunge foarte repede la un numar mare de consumatori si l-au ex­ploatat din plin. Asa se face ca, desi inceputurile filmelor fashion se datoreaza unor artisti ca Erwin Blumenfeld, Guy Bourdin sau Richard Avedon, dupa cum spunea intr-un interviu Penny Martin (profesoara de Fashion Imagery la London College of Fashion si redactor-sef al SHOWstudio, un site specializat in productia de filme fashion), astazi vorbim despre o liga cu totul noua.

Filmele fashion au trecut dincolo de partea experimentala si au devenit atit o modalitate inteligenta de branding, cit si un motiv de competitie creativa intre mari case. Iar liderul incontestabil al unei ge­neratii de artisti care se specializeaza in astfel de filme este fotograful Nick Knight. Cel mai mare nume al filmului de moda conduce acum SHOWstudio si a cola­borat cu toata lumea care contea­za, de la Yohji Yamamoto la McQueen, Gal­liano, Dior, Lancôme, Calvin Klein, Yves Saint Laurent, dar si cu reviste ca W, Vogue, Dazed & Confused, AnOther sau i-D. Lucrarile lui sint expuse la Victoria & Albert Museum si in prestigioasa galerie Saatchi, iar site-ul de moda SHOWstudio pe care l-a lansat in 2000 a fost deja premiat de mai multe ori de industrie. Aparitia site-urilor specializate, ca SHOWstudio si NOWNESS, se da­toreaza mai cu seama extinderii rapide a acestui domeniu nou si foarte ofertant.

In ultima vreme, acest gen de filme s-a in­multit cu atita repeziciune incit putem nu­mara mai cu seama casele care nu si-au facut filme decit pe cele care s-au deschis deja catre noua metoda de comunicare. Designerii concureaza serios la capitolul inventivitate, imaginind scenarii care mai de care mai creative care sa infatiseze in ipostaze cit mai flatante calitatile produselor lor. Fie ca o vedem pe Dita von Teese transformindu-se dintr-o cerceta­toa­re care lucreaza in laborator intr-o starleta irezistibila cu ajutorul Wonderbra, in The Science of Sexy, fie ca vedem Trembled Blossoms, un film animat semnat de Prada in care apar elemente clar recognoscibile din colectia primaverii lui 2008, suportul financiar pe care aceste case il pun la dispozitia regizorilor inseamna mai mult decit ca avem de vazut o multime de filmulete scurte adorabile, in care manechine de­fileaza purtind cele mai noi haine. In­seamna, de fapt, ca are loc o transformare si ca modul de adresare catre public al unor mari companii se schimba pentru totdeauna.

Acest lucru se intimpla din mai multe motive, dar probabil ca cea mai importanta ratiune este cea financiara. Costurile de productie ale unui astfel de film sint, in unele cazuri, ridicate, dar fara termen de comparatie cu costurile pe care le implica pina acum difuzarea de spoturi TV care nu ajungeau neaparat la grupul- tinta al caselor. Apoi, acest gen de filme, tocmai pentru ca nu implica un branding foarte evident, are mari sanse sa ramina proaspat pentru mai multa vreme si sa fie reciclat din cind in cind in medii noi