Despre dragoste si alti demoni… din carti

Inainte de Romeo si Julieta au fost Tristan si Isolda si noi, cititorii, am inceput sa credem ca dragostea n-are farmec fara piedici imposibil de trecut si ramine ne­implinita daca eroii nu mor unul pentru altul. Prin roma­nele victoriene, dragostea lovea ca un fulger, dar tot degeaba, daca nu se chinuiau bietii indragostiti sa si-o ascunda si inabuse bine, de teama convenientelor sociale, a mindriei si a prejudecatii.

La vecinii nostri rusi, deja nu mai vorbim de amor, ci de o pasiune de­vastatoare, pe alocuri cu accente mistice. Si, in fine, cine o poate uita pe focoasa Scarlett OHara, sfisiata intre doua amoruri care mai de care mai interzise, totul pe fondul unui razboi crunt!

Cuplurile (post)moderne bintuie prin romanele zilelor noastre, darimind de tot edificiile romantismului si demitizind, fara nici un fel de remuscari, sentimentul acela de altadata, atit de diafan (sau devastator, dupa caz), pe care ne-am obisnuit sa il numim iubire si sa il credem, in orice caz, inexplicabil si venit pe cai misterioase. In loc sa te faca sa suspini, sa visezi sau sa te cu­tre­muri, povestile astea de amor „de tip nou' iti inoculeaza direct o supradoza de pesimism si blazare care, la prima vedere, nu par deloc compatibile cu notiunea de iubire si care, la a doua vedere, iti lasa un oarecare gust amar. Dar sa incepem cu exemplul cel mai putin „agresiv'…

Alain de Botton, in Sex, shopping si un roman, deconstruieste bucatica cu bucatica toate etapele, resorturile si dedesubturile unei relatii de cuplu – unei relatii banale, obisnuite, care ar putea fi a oricaruia dintre noi, fara nimic extraordinar. Totul, de la prima intilnire pina la primul „te iubesc' si apoi primele dezamagiri si conflicte, este disecat si privit cu luciditate maxima la microscop, pentru a fi in final catalogat, explicat si lamurit (eventual chiar ilustrat cu ajutorul schemelor si graficelor, ceea ce face lectura simpatica).

Un El si o Ea se cunosc, se „combina', stau o vreme impreuna si apoi se despart. End of Story, plus epilog fericit – adica Ea isi gaseste pe un alt El, care cores­punde mai bine nevoii ei de a se simti „valorizata' si „inteleasa', nevoie pe care o simt cam toate femeile. De fapt, Alice (o urmasa demna a madamei Bovary in societatea de consum) si Eric, partenerul ei, sint atit de reprezentativi pentru lumea in care traim, incit nici nu mai pot fi numiti personaje de roman, ci sint mai degra­ba un soi de arhetip al cuplului (post)modern.

Dragostea lor, ca si a noastra, vine la pachet cu nenumarate alte lucruri, se consuma impreu­na cu o intreaga garnitura de obligatii & conventii so­cia­le, aspiratii si fantezii gata fa­bricate; iar formula amorului poate fi dedusa matema­tic, in compozitie intrind, printre altele: filozofia, economia de piata si revistele pentru femei.

Cu toate acestea, citind cartea lui Alain de Botton, nu ramii cu acel gust amar de darimare a oricarui ideal romantic, ci dimpotriva, intelegi ca, in ciuda oricaror grafice, explicatii psihologice si filozofice (romanul fiind presarat din belsug cu reinterpretari ale lui Platon, Nietzsche sau Wittgenstein din perspectiva amoroasa), dragostea mai merge inca dupa niste reguli numai de ea stiute. Iar inserturile filozofice si referintele literare nu fac decit sa imbogateasca cu noi sensuri aceasta radiografie a procesului de indragostire & dezin­dra­gostire, in care shopping-ul joaca un rol important – dar nu e ceva nou, stiam asta de la madame Bovary incoace –, acela de substitut al amorului si afectiunii, de terapie pentru depresie, de indulcitor artificial pentru o viata din care stralucirea mult-visata lipseste. Suna cunoscut, nu?

Va amintiti cind v-ati cumparat ultima pereche de pantofi (absolut inutili) doar pentru ca va simteati singure si parasite? In final, chiar daca dragostea nu este una singura si nici pentru totdeauna, ci doar o continua cautare, tatonare, experimentare, in care absolut totul poate fi explicat si in care imprevizibilul, prin urmare, joaca un rol aproape inexistent, cartea contine destul optimism pentru a te face sa intelegi ca, oricum ar fi, farmecul iubirii consta tocmai in acest joc continuu, care te ajuta pina la urma sa te descoperi pe tine insati.

Daca Alain de Botton are umor si finete psihologica, ceea ce face lectura „disectiei' sale placuta si amuzanta, in schimb scriitoarea Elfriede Jelinek si Amantele sale sint o lovitura mortala aplicata nu numai increderii in iubire, ci in general, oricarei increderi in specia umana. Pentru Jelinek, dragostea nu exista, este doar un stereotip social, oamenii sint cruzi si meschini (daca nu din nastere, atunci devin astfel, prin traume repetate si abrutizare), cuplul este doar o forma de tortura (a femeii) si, in general, iti vine sa-ti pui capat zilelor dupa ce termini de citit povestea celor doua amante – Brigitte si Paula – si a partenerilor lor, amindoi din categoria „betiv, retardat si violent'.

Romanul e un soc continuu, la care, daca suferi de sensibilitate excesiva, e mai bine sa nu te expui. Pe scurt, doua tinere sarace, locuind intr-un orasel austriac de munte, linistit – despre care am fi predispusi sa credem ca este intruchiparea idilismului, dar cind colo, taman pe dos, este un soi de Dogville intunecat! –, incearca sa-si depaseasca intr-un fel con­ditia, punind mina pe un barbat care sa le asigure viitorul.

Paula, natura emo­tionala, inclinata catre sentiment & experiment, va sfirsi tragic (tocmai din acest motiv), in timp ce Brigitte, cea-cu-inima-impietrita si minata orbeste de instinctul animalic de a poseda, isi va atinge telul. telul suprem al amindurora fiind: un barbat, o casa, o masina si niscaiva copii, care sa le asigure un soi de triumf al speciei si sa le ajute sa treaca mai usor peste bataile si umilintele administrate de soti.

Barbatii, la rindul lor, le privesc ca pe niste poveri, necesare numai din perspectiva faptului ca pot obtine satisfactii sexuale de pe urma lor si, eventual, un soi de ingrijire de tip matern, dupa casa­torie. Cei doi parteneri se vor devora reciproc fara mila, toata viata, atingind limitele degradarii si culmile urii. Nu exista cistigatori, ci numai invinsi in aceasta poveste cutremuratoare despre cruzimea si abjectia speciei umane. De evitat daca va aflati in perioada aceea de „fluturasi in stomac' specifica primelor intilniri cu „alesul' sau daca sinteti proaspat casatorite.

Nici cu celebrul publicitar francez dezabuzat, amator de ecstasy si convertit la literatura, Frédéric Beigbeder, treaba nu e mai roz. Dar macar afli inca de la inceput, din titlu, o conclu­zie ferma si clara, un fel de postu­lat al relatiilor din zilele noas­tre: Dragostea dureaza trei ani. Dupa ce descoperi asta, consultind dintr-o privire rapida co­perta, poti sa te duci linistita sa te culci, pentru ca ai aflat esentialul si cartea nu ofera alte mari satisfactii si desfatari, nici intelectuale, nici estetice.

In fine, daca insisti totusi sa o deschizi, prima pagina te anunta si mai clar: „Dra­gostea este o batalie pierduta dinainte'. De ce? Simplu, din motive pe care le tot cerceteaza savantii aceia americani: dragostea se explica biologic (nici­decum filozofic, cum ar fi crezut Botton si nici so­cial, cum ar reiesi din Amantele lui Jelinek) prin e­mi­sia de diverse substante & hormoni, care in timp dispar (mai precis in trei ani, a calculat Beigbeder, care a pregatit si un mic plan de actiune pentru acesti ani: in primul cumperi mobila, in al doilea o muti si in al treilea o imparti).

De disparitia asta e vinovata tot so­cietatea de consum – pe care Beigbeder o numeste „a zapping-ului generalizat' – care a produs o ge­neratie prea superficiala pentru a fi casatorita. Sint prea multe tentatii peste tot, iar monogamia e doar o chestiune de educatie, nicidecum innascuta.

O carte care cu greu poate fi numita roman, mai degraba o suita de lamentatii cu aer très cool si presarata cu detalii sordide menite sa ilustreze nefericirea amoroasa a „personajului', pe care o poti citi fara mare bataie de cap intr-o ora, asteptind trenul in gara, si din care nu ramii cu nimic in plus fata de ce deja stiai (de exemplu, ca obisnuinta ucide dorinta).

Gresesc, in caz ca reusesti sa o duci pina la sfirsit (stiu ca asta se cheama spoiler, dar chiar nu conteaza prea mult in cazul de fata!), Beigbeder ne rezerva o intorsatura de situatie, condei si idei (cam fortata), si anume isi demonteaza singur propria teorie, sfirsind intr-un happy end aproape lacrimogen. Doamnelor si domnisoarelor, autorul va spune cu mina pe inima: dragostea, de fapt, nu dureaza trei ani (uraaa!), ci fix atit cit vrea ea.

Daca e dragoste din aia adevarata, atunci nici casatoria si nici nimic nu o poate opri. Pai, cam asta stiam si noi dinainte, de la o groaza de autori care nu au lucrat niciodata in advertising si nici nu au cautat sensul vietii prin cluburi. Dar pina la urma, pentru a ajunge tot la clasici, totul e bine cind se termina cu bine!

Arhiva Revistei ELLE

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK