Vlad Voiculescu – despre criza citostaticelor, Reteaua si MagiCAMP

Intr-o seara, in Bucuresti

Imaginati-va o scena desprinsa parca din Sex and The City: patru prietene se intalnesc intr-un loc cool din centrul Bucurestiului pentru o cina de ramas-bun. Una dintre ele (o avocata blonda si ambitioasa) urmeaza sa se mute in Scotia. Rasete, planuri, mult umor, dialoguri amuzante despre copii si parteneri. La un moment dat, la masa lor se asaza un barbat tanar, care poarta o discutie despre niste terenuri cu una dintre ele, de profesie notar. Isi cere scuze de mai multe ori ca a intrerupt petrecerea fetelor, dar era singura lui jumatate de ora libera din acea zi, inainte de plecarea la Viena, programata pentru dimineata urmatoare. Si nu, nu era nici o exagerare la mijloc: nu avusese timp nici macar sa manance in acea zi. Nu-i de mirare ca ii era aproape rau de foame. Una dintre prietene (jurnalista) ii ofera cina ei (ajunsese ultima si tocmai i se adusese comanda). Barbatul accepta, ii multumeste, mananca repede, se scuza pentru ca le-a intrerupt, le ureaza petrecere frumoasa si pleaca. Rasetele si conversatia fetelor continua la fel de zgomotos si entuziast ca si inainte de venirea lui, iar la final, cand cer nota, afla ca „a fost achitata de domnul in costum, care a plecat mai devreme. Cele patru prietene sunt uimite… si optimiste! Inca mai exista galanterie in 2014!

Reteaua

Daca va pregatiti pentru o continuare la fel de frivola a acestui articol ar fi bine sa-l abandonati aici! Mi-am permis sa relatez aceasta intamplare ca sa semnalez ca, in vreme ce unele dintre noi petrec o seara agreabila cu prietenele, exista oameni care, in acelasi timp, rascolesc Internetul pentru a gasi acele medicamentele care ii ajuta sa poarte o lupta inegala si nedreapta: cea cu cancerul. Nu toti sunt bolnavi: unii sunt rudele si prietenii pacientilor, altii – parintii lor. Cancerul nu face discriminari de varsta, iar printre cei afectati se numara si copii. Stiu ca deja nu mai zambiti, ca ati uitat de intamplarea de la inceputul acestui text si v-ati amintit, probabil, fiecare dintre voi de o persoana draga, pierduta in aceasta lupta.

Dar mai exista un motiv pentru care v-am relatat acest episod: asa l-am cunoscut, anul trecut, pe Vlad Voiculescu (poate ca v-ati dat seama ca jurnalista iesita in oras sa se distreze cu prietenele ei eram eu, dar asta are mai mica importanta). Daca numele lui Vlad Voiculescu vi se pare (cumva) cunoscut, probabil ca ati vazut deja filmul Reteaua, documentarul bazat pe o investigatie Hotnews.ro si difuzat la finalul lunii septembrie de HBO.

In cazul in care l-ati ratat, povestea este pe cat de simpla, pe atat de impresionanta: timp de patru ani, Vlad impreuna cu cativa „complici au adus in Romania citostatice din Austria si Ungaria, medicamente prescrise bolnavilor de aici, dar care nu se gaseau in tara. Vlad cumpara toate aceste medicamente din banii lui, le introducea in tara el insusi sau cu ajutorul prietenilor, iar apoi acestea erau transportate de un taximetrist. Citostaticele ajungeau in doua locuri: fie la Asociatia P.A.V.E.L., care se ocupa de copiii bolnavi de cancer, fie direct la pacienti. „Reteaua a functionat astfel pana in 2012, cand jurnalistul Vlad Mixich a realizat o investigatie pe aceasta tema, in urma careia 400 de romani din toata Europa s-au inscris ca voluntari in Retea, completand formularul de pe www.medicamente-lipsa.ro, site-ul care a ajutat Reteaua sa se extinda. Rezultatul: doar pana la sfarsitul lui 2012, peste 1.500 de oameni primisera medicamentele absolut necesare in tratamentul cancerului, articolul a fost citit de peste 60.000 de persoane si preluat de intreaga presa, indiferent de orientarea politica.

Omul din umbra

Vlad vorbeste insa cu modestie despre rolul sau in Retea: „Povestea Retelei Citostaticelor nu este numai povestea mea, ci si a Cameliei Demeter si a celor de la Asociatia P.A.V.E.L, a lui Valeriu, unul dintre oamenii cu adevarat extraordinari pe care ii cunosc, a lui Vlad Mixich, jurnalistul de la Hotnews, fara de care problema nu s-ar fi rezolvat nici astazi, a celor cateva sute de oameni care au transportat medicamente si ale caror nume nu au aparut nicaieri niciodata si a celor cateva mii de oameni care au primit medicamentele de care aveau nevoie.

Si chiar daca se vorbeste despre el ca despre un „agent al binelui, un Superman, un „erou al timpurilor moderne, Vlad spune ca n-are nimic de-a face cu nici una dintre denumirile sau personajele de mai sus: „Nu sunt nici mai bun, nici mai rau decat altii. Cu siguranta fac parte dintre cei foarte norocosi. Poate si cei mai incapatanati.

Si totusi, de unde aceasta motivatie, avand in vedere ca nici unul dintre fratii, parintii sau bunicii lui Vlad nu a fost bolnav de cancer? „Pentru mine pur si simplu s-a ivit aceasta ocazie: sa am la indemana ce-mi trebuie ca sa ajut. Eram in Viena, am mers la o farmacie si am intrebat de medicamente. Data urmatoare cand am venit in Romania am luat cateva cu mine. Apoi, mai mult si mai mult. Cand resursele mele s-au terminat, am primit ajutor de la oameni care au avut incredere in mine si astfel am putut continua. Mai intai, iubita mea, apoi cunostinte si apoi oameni pe care nu-i cunosteam direct, dar care imi inspirau incredere.

Despre moral si imoral, despre legalitate si frica

Si totusi, demersul lui Vlad nu era lipsit de riscuri: „Din punct de vedere legal, lucrurile sunt discutabile. Piata produselor farmaceutice este una strict reglementata si este bine ca este asa. Exista reguli clare pentru comercializarea, transportul, depozitarea sau administrarea medicamentelor, cu atat mai mult a citostaticelor. Nu este normal nici ca pacientii sa trebuiasca sa-si caute singuri medicamentele, nici ca cineva sa plimbe medicamente citostatice cu punga (fie ea si frigorifica), nici ca medicii sa fie obligati sa foloseasca medicamentele aduse astfel. Ce am facut noi a fost o solutie de criza. In privinta riscurilor asumate, eu unul mi-am facut calculele si am decis sa merg mai departe. Dar da, frica mi-a fost. Si frica a fost impartasita, din pacate, de pacienti, de medici si de toti ceilalti care au ajutat sau au fost ajutati. Ne-a fost frica tuturor sa vorbim despre acest lucru la limita legii, pe care l-am facut noi – asta este uratenia situatiei.

Din cauza acestei frici, in investigatia lui Mixich, Vlad Voiculescu a aparut cu numele „Alin Alexandru, iar detaliile biografice au fost foarte sumare. „Mi-a fost teama. Mi-a fost teama in primul rand ca n-o sa mai pot face asta, mi-a fost teama pentru job-ul meu (n. r. Vlad lucreaza la Erste Bank, in Viena) si mi-a fost teama si pentru celelalte consecinte pe care le-ar fi putut avea asupra mea si a altora. Din fericire, dupa campania de presa din iarna lui 2012 si primavara lui 2013, si dupa aproape un an de pasi mici, criza citostaticelor se poate spune ca a incetat. Lucrurile au capatat o amploare mult mai mare decat ma asteptam eu – din fericire, pentru ca asta a dus la rezolvarea problemei. Cand interactionezi cu mii de oameni timp de ani de zile – prin telefon, e-mail sau direct, este greu totusi sa-ti pastrezi anonimatul complet. Altfel, pentru mine nu s-a schimbat nimic. Locuiesc de 15 ani la Viena, unde ma cunosc fix aceiasi oameni care ma stiau si pana acum. Parintii mei nu au acasa HBO, dar i-am invitat la premiera filmului. Sunt mandri de mine, desi la inceput le-a fost greu sa-mi inteleaga motivele.

In ceea ce priveste moralitatea demersului sau, Vlad este foarte transant si lipsit de echivoc: „Cand medicamentele care pot salva viata unor oameni costa 7 euro, 12 euro, 25 euro, pot fi cumparate de la orice farmacie din orasul tau si incap intr-o geanta de mana pe care o poti lua cu tine in avion, cred ca problema de moralitate este foarte clara: este perfect imoral sa nu faci nimic.

Un loc magic

L-am intrebat pe Vlad ce face Reteaua in momentul de fata si catre ce se canalizeaza toata energia si toata experienta acumulata pana acum. Ei bine, entuziasmul care i-a animat pe membrii ei s-a transmis catre un alt proiect, initiat tot de el: MagiCAMP, tabara speciala pentru copii diagnosticati cu cancer. „Ideea taberei m-a inspirat din prima clipa, incat mi-am cheltuit practic toate economiile pentru a cumpara dealul pe care acum construim MagiCAMP (n. r. va mai amintiti discutia despre terenuri de la inceputul acestui articol?). Cativa ani mai tarziu, ideea s-a copt. Stiam de ce este nevoie, castigasem increderea oamenilor-cheie – a medicilor si a celor care lucrau zilnic cu copiii –, cumparasem terenul ideal si aveam alaturi cel mai bun partener posibil pentru acest proiect, pe Melania Medeleanu, omul fara de care MagiCAMP nu ar fi luat fiinta. De asemenea, nu ar fi fost posibil fara echipa medicala de la Institutul Oncologic Bucuresti, fara cei cativa sponsori care ne-au sprijinit de la inceput si fara cei de la Asociatia P.A.V.E.L., care sunt in spital cu copiii in fiecare zi. Motto-ul taberei este «Joaca la greu»… iar «la greu» este potrivit in ambele sensuri. Sunt probabil copiii cei mai incercati de viata. Si sunt copiii carora le oferim cu siguranta cel mai tare program de tabara din Romania, unul aproape identic cu cel din tabara similara construita de Paul Newman in Statele Unite.

Despre implicarea ei, Melania marturiseste ca: „Pana la MagiCAMP, n-am intalnit copii bolnavi de cancer. Stiam despre ei, dar peste durerea lor nu puteam pune un nume sau un chip. Si, deodata, Marinus, Stelu, Dorin, Bibi, Cristiana si multi altii au capatat nu doar nume, nu doar chip, ci si un zambet urias pe fatucile lor. Orele, zilele, lunile de mailuri, intalniri cu sponsori, discutii cu sute de oameni se concretizau in chiote de fericire, ca si cum boala nu mai exista. Nu mi-am dat seama decat atunci ca ceea ce faceam avea atat de mult sens. Imi amintesc ca, prin a patra zi de tabara, i-am cerut unuia din copii sa-si schimbe sosetele cu unele curate. «Nu mai am», mi-a raspuns. «Pai cate ai avut la tine?» «Pe toate!» Cel mai adesea, familiile din care provin acesti copii sunt foarte sarace, uneori – sau chiar ca regula – nu toate investigatiile sunt gratuite pentru copil (n-au nici macar bani sa-l aduca pana la Bucuresti). Cei care aveau o stare financiara cat de cat rezonabila saracesc aproape inevitabil, dupa ce un parinte – aproape intotdeauna mama – nu mai aduce bani in casa, ci sta permanent cu copilul, dupa drumurile nenumarate la Bucuresti, medicamente si toate celelalte lucruri de care are nevoie un copil bolnav. Asa s-a nascut MagicBOX, un colet care contine alimente de baza neperisabile, produse de igiena personala, medicamente, rechizite, jucarii si alte lucruri care ar putea bucura un copil si ajuta o familie care trece prin greutati, pe care cei mai multi dintre noi nici macar nu ni le putem imagina.

In loc de concluzie

Cred ca rar mi-a fost dat sa cunosc persoana mai pozitiva ca Vlad. Si chiar daca suna a intrebare cliseistica, cred ca orice om, ca sa nu spun jurnalist, ar avea aceeasi curiozitate: cum ti-a schimbat viata aceasta experienta? „Orice iti atinge sufletul te schimba, mai devreme sau mai tarziu. Cred ca, inainte de toate, oamenii conteaza. Este esential pe cine ai prin preajma, pe cine iubesti (mai putin cine te iubeste) si pe cine admiri. Cred ca asta schimba foarte tare ce faci si ceea ce esti. Pentru mine s-au schimbat foarte multe in anii din urma. Prioritati, planuri si, in special, faptul ca m-am ales cu o mana de prieteni absolut extraordinari.

Foto: Alina Baisan

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK