Despre ce e vorba, despre muzica? (de Tom Wilson)

Cand fizicianul Richard Feynman a fost intrebat care ar fi singura si cea mai importanta informatie pe care ar transmite-o umanitatii in eventualitatea pierderii intregului nostru bagaj de cunostinte, el a raspuns: „…ca materia e facuta din atomi”. Nu stiu cine si de ce m-ar intreba si pe mine acelasi lucru in calitate de critic de muzica, dar eu as raspunde asa: „Muzica nu este niciodata doar muzica”.

Muzica este invariabil o reflexie a societatii, iar in zilele noastre asistam la o schimbare majora in ceea ce priveste categoriile sociale care o fac. Pana nu demult, inovatiile si talentul veneau dinspre cei dezavantajati. Muzica era pentru marginalizati (saraci, negri, tigani etc.) o modalitatea de a-si face auzita vocea atunci cand nimeni nu-i asculta altfel. Tot ce auzeai si te facea sa dansezi, mai putin daca ieseai la serate cu Haydn, era un ecou indepartat al negrilor din delta Mississippi-ului care se plangeau de viata, trecuta prin filtrul generatiilor urmatoare, care isi adaugau si ele contributia la acest dialog intercontinental fara sfarsit. Majoritatea trupelor si producatorilor de exceptie au crescut saraci sau frustrati. Valabil si pentru cei care au extaziat generatia mea, indiferent daca e vorba de Stone Roses, Oasis, The Smiths, NWA sau Jay-Z.

Evident, pe ici, pe colo se mai strecura in playlist si cate un artist posh, dar pentru fiecare fiu de diplomat care canta intr-o trupa punk (deliberat) anti-burgheza (spre exemplu, Joe Strummer de la The Clash) exista si corespondentul, adica un copil de miner care-si facea o trupa de art-rock cerebral si rafinat (Bryan Ferry si Roxy Music). Muzica insemna democratie. Ei bine, contrar teoriei vehiculate de multi, democratia asta mi-e ca se cam evapora.

Situatia economica actuala face viata aproape imposibila pentru multe categorii sociale care traiesc la limita. Sa faci muzica si mai ales sa-ti dedici ore bune de repetitie unei trupe a devenit un privilegiu al celor care nu au alte griji. Uitati-va numai la numele mari ale momentului, care au vandut cel mai bine in anii 2000: Coldplay, James Blunt, Keane, Lilly Allen, toti au crescut cu parinti care isi permiteau sa le aduca ponei de Craciun. Nu mai vorbim de artistii de top din 2012 (Jessie J, Ed Sheeran, Mumford & Sons), care au mers la scoli bune unde li s-a incurajat talentul. (Spre deosebire de, sa zicem, Morrissey, care si-a petrecut copilaria intr-o groapa de noroi din Salford, mancand gunoaie.)

Sa ai o trupa era destul de costisitor. Muzica electronica a fost imbratisata de multi tocmai pentru ca urma sa schimbe situatia. Kit-ul minim necesar (un laptop) era mult mai accesibil, drept care creatia urma sa fie la indemina oricui. Aiurea in tramvai! Uitati-va cine sunt starurile scenei de azi si de ieri: Four Tet, Hot Chip, Burial, The XX, toti au urmat aceleasi scoli de prestigiu si s-au invartit in „cercuri spalate'. De ce s-a ajuns aici? E simplu: in loc sa democratizeze procesul, tehnologiile moderne ieftine au provocat un overload in care nimeni nu se mai poate face auzit. Cand orice pusti de 15 ani isi permite sa faca beat-uri, pentru a te face remarcat nu mai e suficient sa fii bun, e musai sa cunosti pe cine trebuie.

Sociologii numesc asta „capital social'. Iar in momentul asta capitalul social a devenit infinit mai important decat talentul. Asta afecteaza muzica in cel mai nasol mod cu putinta. Scenele diverse apar si dispar in jurul unui sound care dureaza saptamani, nu ani. Exact ca in perioada Rumours a celor de la Fleetwood Mac, abordarea e „mai mult stil, mai putina substanta', ceea ce priveaza piesele de gravitate si implicit de valoare, ca o consecinta directa a felului in care functioneaza industria. Cand muzica e facuta de cei privilegiati, nu sunt prea multe de spus. Melodiile facute sa dureze sunt direct legate de experientele umane – frustrarea, dezamagirea, speranta etc. Si, sa fim seriosi, daca taica-tu lucreaza la banca ai mai putin parte de asa ceva in viata.

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro