Demoni din silicon

Cel mai greu lucru pe care trebuie sa il faca jurnalistii cinefili de la Cannes este sa nu cedeze tentatiei de a asculta zvonurile si mai ales propriile pulsiuni. The Neon Demon a fost unul dintre cele mai asteptate filme la Cannes anul acesta.

Nu am vrut sa scriu aseara despre The Neon Demon, acest thriller pop cu Elle Fanning, care declama superficialitatea unei lumi machiate, in care frumusetea exterioara a devenit o ratiune de a exista. Am refuzat sa scriu dupa proiectie, pentru ca nu stiam ce. M-am gandit ca poate sunt obosita, ca am vazut prea multe filme si ca nu mai judec clar. Dar nici astazi nu-mi este prea limpede daca mi-a placut filmul sau daca mi s-a parut superflu.

Mi se intampla rar sa nu stiu ce sa cred despre un film. Si cred ca nu numai mie. Am inteles ca prin venele lui Winding Refn curge sangele lui Lynch, al lui Cronenberg si a lui Kubrik. Am inteles si metafora. Elle Fanning (Jesse) e o adolescenta de 16 ani care ajunge la Los Angeles si vrea sa devina manechin. Evident, nu e singura, dar Jesse e o frumusete asa de speciala, ca, asa cum ii spune una dintre concurentele ei, „stii foarte bine ce efect ai asupra oamenilor cand intri intr-o camera” o sa reuseasca repede sa se impuna in mediul acesta. Jesse se integreaza repede in lumea asta facuta din carpe si silicoane, in care sufletele sunt corupte si aparentele fizice mutilate.

The Neon Demon e, asa cum a anuntat si Nicolas Winding Refn la conferinta de presa de azi de dimineata, un thriller cu si pentru adolescenti. Inainte sa vad filmul, citisem pe undeva, si-mi placuse exprimarea, ca The Neon Demon e un thriller feminist. Intr-adevar, e un film care se concentreaza pe femei. Dar feminist? Nu, in nici un caz. „Femeile sunt in centrul filmului meu. Restul e secundar. In esenta, personajele masculine exista datorita personajelor feminine, care legitimeaza totul. Pana si instinctul de predator al masculilor”, a spus regizorul la conferinta de presa.

Da, rezumatul este corect. Actritele sunt bine alese. Arata ca niste papusi Barbie. Sunt imbracate si dezbracate ca niste papusi Barbie. Sunt tratate ca niste obiecte. Suntem in plina reflectie despre „femeia obiect” si despre epoca asta consumista in care traim si care ne putrezeste sufletele.

The Neon Demon e un thriller sic, cu muzica foarte cool si cu scene pe care doar amatorii de film de autor le inghit fara sa comenteze sau sa mai scoata cate un „ei, na!” din cand in cand.

Ca, de pilda, in cazul scenei in care Keanu Reeves, peste si patron de motel prafuit ii baga pe gat un pumnal personajului lui Elle Fanning. Sunt si scene de necrofilie, la care ar putea sa ne fie greata sa ne uitam. „Moartea si frumusetea sunt artificiale. Ce vezi e ireal, nu are substanta si despre asta e vorba in film. Necrofilia e esenta filmului. Nu e nimic nici in moarte, nici in frumusete, dar ele reprezinta sfarsitul a ceva. Si tocmai asta este pericolul, in lumea asta in care ne crestem copiii. E interesant sa analizam ce se intampla, pentru ca lucrurile nu vor mai reveni la normal. O sa fie din ce in ce mai rau”, a explicat, destul de eliptic, intr-adevar, Nicolas Winding Refn.

Se spune despre Winding Refn ca este un regizor punk. Ca in cinema e echivalentul a ceea ce a insemnat Sex Pistols in istoria muzicii. Mi se pare o paralela destul de reusita. Mi se pare extrem de pertinent ce a spus regizorul despre cultura: „La naiba cu cultura. Take it or leave it! Arta nu e despre oameni buni si oameni rai. Vremurile au trecut. Internetul a schimbat asta. Creativitatea e legata de reactii, creativitatea se rezuma la experienta. Daca nu reactionezi la un film, de ce te mai duci la el? Doar ca sa consumi timp?”

Da, am inteles demersul artistic al lui Winding Refn. Am inteles ca trebuie sa ne oprim si sa ne intrebam cum a reusit consumismul asta terifiant sa ne devoreze si sa ne mute valorile dinspre intrinsec spre exhibitionism.

Frumoasa metafora, buna muzica, superbe si actritele. Dar filmul mi se pare inegal si nu-mi e deloc rusine sa recunosc ca sunt multe lucruri pe care nu le-am inteles, care mi-au dat cu virgula. Intr-o secunda ma uit la o scena frumoasa si reusita si imi spun „ce bun e Winding Refn”! Iar un minut mai tarziu ma intreb, ok, dar oare ce a vrut sa spuna? Estetica de dragul esteticii poate deveni obositoare. Cand e vida de sens si cand e doar un exercitiu de stil. Mi se pare caWinding Refn cade exact in capcana despre care vrea sa ne avertizeze. Demonii adevarati au o substanta, au un corp. In cinema daca sunt construiti bine pot sa te bantuie, sa te faca sa-ti pui intrebari. Demonii lui Winding Refn au meritul de a exista. Dar sunt din silicon.

de Ileana F.Buzea

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK