De ce „My Octopus Teacher”, documentarul premiat cu Oscar, a venit la momentul potrivit

My Octopus Teacher, un film despre cât de mare poate fi un lucru mic, nu e, probabil, cel mai bun documentar al anului trecut, dar a venit la fix să încununeze un an în care omenirea și-a dat seama că, în liniște, vedem mai clar.

La începutul filmului grecesc Chevalier, regizat de Athina Rachel Tsangari, doi bărbați în costume de scufundare izbesc cu toată forța niște caracatițe de bolovanii de la mal, o dată, de două ori, de prea multe ori. „Așa omori o caracatiță,” mi-a spus simplu, acum câțiva ani, prietenul cu care mă uitam la film, în timp ce în mintea mea rulau puținele tentacule pe care le mâncasem cu maximă poftă la viața mea, și ce învățasem dintr-un articol din revista Orion, scris de Sy Montgomery.

„Dar pentru mine, ventuzele Athenei erau ca un sărut extraterestru – deopotrivă scrutător și mângâietor”, scrisese Sy. „Deși o caracatiță poate gusta cu pielea, în ventuze atât gustul cât și atingerea sunt incredibil de dezvoltate. Athena mă gusta și mă pipăia în același timp, descoperindu-mi pielea, și poate sângele și osul de dedesubt, într-un fel pe care nu mi l-aș fi imaginat vreodată.

Când i-am mângâiat capul moale cu vârful degetelor, și-a schimbat imediat culoarea, pielea ei zgrumțuroasă de culoarea rubinului începând să se albească și să se netezească. Asta face, am aflat mai târziu, o caracatiță când e relaxată.”

Dintr-un clip viral de pe YouTube am aflat ce inventive și tenace sunt caracatițele, ăla în care o captivă într-un borcan se muncește să dezșurubeze cu tentaculele capacul pe dinăuntru, pentru ca apoi, odată înlăturat obstacolul, să se scufunde mulțumită în strâmta ei locuință decapotată. Din articolul Deep Intellect și din cartea lui Sy Montgomery, În mintea unei caracatițe, finalistă la National Book Awards în 2015, am aflat și despre captivanta putere de camuflare a caracatițelor, și despre faptul că cefalopodele văd cu pielea. În articolul lui Sy am citit cum o caracatiță din acvariu a evadat printr-o gaură de scurgere, și tot de la Sy am aflat cât de minunat poate fi atunci când o caracatiță te place și vrea să se joace cu tine.

Dar niciunul dintre materialele astea nu a pus laolaltă lucrurile puțin știute și, mai ales, nevăzute, care fac din caracatițe niște supraființe, așa cum a făcut-o My Octopus Teacher, documentarul lui Craig Foster, Pippa Ehrlich și James Reed.

Detaliile despre cum a fost făcut filmul, un colaj de imagini trase pe parcursul a aproape zece ani, sunt deja bine știute, la fel și detaliile celor peste 300 de zile în care Foster, care are chiar și un crevete numit după sine (Heteromysis fosteri), s-a scufundat în căutarea caracatiței de care a devenit tot mai atașat. Dar pentru mine, MOT nu iese în evidență prin puterea transformativă pe care experiența zilnică a scufundării a avut-o asupra lui Foster, deși e neîndoioasă capacitatea naturii de a vindeca și de a recontextualiza și cele mai adânci întunecimi ale minții umane. Nu iese în evidență nici măcar prin imaginile impecabile din pădurea de alge pe care cei trei ni le oferă, pentru a da o mică idee, dintr-un imens de apă, despre ce distrugem când trăim fără să ținem cont de planetă.

Pentru mine, MOT este, în esență, o caracatiță care folosește rechinul de care fuge pe post de mijloc de transport și care aruncă pe sine, ca o bătrânică scăpată la caseta cu bijuterii, zeci de scoici și pietre colorate, pentru a-și păzi și ascunde capul de prădători. O caracatiță care se târăște în ascunzătoarea ei după ce i-a fost smuls un tentacul, refăcându-se în ritmul ei, și, da, o caracatiță care, odată convinsă că umanoidul care se scufundă zi de zi, fără echipament de scafandru până la ea, nu vrea să-i facă rău, e dornică să-l atingă, să-l însoțească și poate chiar, în felul ei, să-l îmbrățișeze.

MOT nu e despre problemele lui Foster sau despre ce dă mai departe fiului său, și găsesc că e meritul echipei că, deși au comis intruziunile și suprapunerile bonus pe care le-ai aștepta de la un documentar cu acest nume, au reușit, totuși, să ocupe mai puțin spațiu cu ele decât cel pe care l-au acordat caracatiței anonime.

MOT, acest film comparat cu Charlotte‘s Web, e povestea unui animal despre care majoritatea oamenilor nu știau mare lucru, decât că arată ca o creatură de dincolo de timp și că e o delicatesă, odată pus pe grătar și stropit cu lămâie. E și o poveste despre perseverența unui om, despre cum a înfruntat apele reci și limitele plămânilor săi, și ne-a arătat, într-un final complet neașteptat până și pentru el, ce putem descoperi când ne dăm, în sfârșit, timp să redevenim, conștient, parte din natură. O frântură magică dintr-o lecție mai mare despre liniște, răbdare și legături invizibile pe care pandemia a oferit-o fugar și nu tocmai discret, în prima carantină a lui 2020, odată cu cântecul păsărilor de primăvară. Când plângem la un film ca ăsta, îmi place să cred că plângem și o formă de fericire care ne e posibilă tuturor, dar pe care știm că nu o vom accesa, poate, niciodată.

Un studiu recent, citat de Scientific American, arată că e foarte posibil ca durerea să nu fie resimțită doar fizic de caracatițe, ci și emoțional, ceea ce le aseamănă și mai mult cu mamiferele, ridicând noi probleme despre felul în care sunt tratate, fie în experimente științifice, fie, mai ales, în industria pescuitului sau în crescătorii.

Într-un interviu acordat The Wrap, Pippa Ehrlich spune că, în montarea filmului, i-au cerut ajutorul lui Jennifer Mather, din Canada, „o expertă în psihologia caracatițelor”, aceeași bioloagă care a ghidat și munca de documentare a lui Sy Montgomery. „Ea ne-a ajutat să înțelegem că o caracatiță e un melc care și-a pierdut carapacea – este o creatură foarte, foarte inteligentă care este și foarte vulnerabilă,” a spus Ehrlich. „Ea ne-a spus că modul principal în care o caracatiță experimentează lumea este prin tensiunea dintre frică și curiozitate.”